Ultimele poezii ale lui Labiş + Asasinarea lui Nicolae Labiș (film documentar)

Ultimele poezii ale lui Labiş

În cele din urmă zile ale vieţii sale, poetul a scris 15 poeme pe care nu a mai avut timp să le cizeleze. 

După cum rezultă din cartea Stelei Covaci „Nopţile de coşmar ale poetului Nicolae Labiş", la care m-am referit în articolul din numărul trecut al „Weekend Adevărul", în săptămânile care i-au precedat moartea, Nicolae Labiş a scris un număr de 15 poezii. Le-a scris în trei nopţi („de coşmar", în titlul cărţii Stelei Covaci): 30 noiembrie, 2 decembrie şi 9-10 decembrie 1956.

Cea din urmă este din chiar noaptea accidentului şi a fost dictată de poetul ţintuit pe patul Spitalului de Urgenţă lui Aurel Covaci. Este singura cuprinsă în al doilea volum al lui Labiş, „Lupta cu inerţia", tipărit postum în 1958. E un fel de testament liric: „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi,/ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin.// Iar mâine,/ Puii păsării cu clonţ de rubin,/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi, poate,/ Urmele poetului N L/ Care va rămâne o amintire frumoasă./ Vai! Vai! Vai!" Exclamaţia finală este tăiată în manuscrisul datorat lui Aurel Covaci.

„Pasărea cu clonţ de rubin" este cea mai cunoscută din cele 15 poezii (şi, curios, şi cea mai lucrată). Alte 8 au fost tipărite după 1989 de către Stela Covaci. Întreg ciclul a văzut lumina tiparului tot prin strădania Stelei Covaci, într-o ediţie specială a cotidianului „Jurnalul naţional" din 26 noiembrie 2009. Cartea de faţă reia ciclul într-o ordine cronologică, dublând fiecare poezie de facsimilul manuscrisului, fie al lui Labiş însuşi, fie al lui Aurel Covaci.

Poezii scrise la două mâini

Cum sunt aceste poezii, scrise, câteva, aşa zicând la două mâini de către Labiş şi Covaci? Primul lucru care se observă este caracterul lor brut. Facsimilele nu conţin decât puţine ştersături sau modificări. În mod evident, Labiş nu le-ar fi publicat în această formă. Ele ţâşnesc literalmente dintr-o imaginaţie înfierbântată de spaime de tot felul, nu în ultimul rând politice, dar şi pe un fond bahic pe care poetul nu-l ascunde („Ligheanul, soba, paharul cu vin,/ Iată toate ce ne mai ţin/ În viaţă...").

Poeziile au, apoi, o legătură minimă cu acelea din volumele cunoscute ale poetului din 1956 şi 1958. Şi nu doar în sensul că exprimarea e mai puţin îngrijită, chiar dacă unele sunt sonete („Şi nu-mi pasă că nu respect/ Rimele sonetului puse pe masă"). Ici-colo, câte o notă rimbaldiană aminteşte de „spiritul adâncurilor" dintr-o admirabilă poemă din „Lupta cu inerţia".

Mai degrabă Baudelaire şi Bacovia sunt inspiratorii acestor poeme carnal-spirituale, satanice şi pesimiste: „Eram, în vis, cadavru în raclă şi în groapă.../ Simţeam în nară izul putreziciunii mele..." Multe descriu coşmare enigmatice şi o frică teribilă, atât de somn („Mi‑i somn, dar n-am curajul să adorm/ Când mă aşteaptă visul meu inform,/ Şi, iată‑mă, cum stau şi ţip,/ Duioasă umbră pe nisip"), cât şi de trezie („...presimt că mă aşteaptă zorii de zi;/ M-aşteaptă cearcănele lor/ A zorilor,/ A luminii,/ Care mă vor obseda..."), resimţite deopotrivă ca pierzanii ale fiinţei.

„Credo" începe cu versul „Cred în om" şi se încheie cu versul „Cred în satan". Omul „Spânzurat pe iadeş" este acela de pe cărţile de tarot, la a cărei simbolistică se referă Stela Covaci, ştiind ea ceva din discuţiile cu Labiş de acum 45 de ani. Imaginea spânzuratului de picioare apare într-una din poezii: „Îngrozit de absint,/ De infinit/ Şi de temnicer,/ Nu cu capul, ci cu picioarele sale/ Spre cer./ Capul, săracul,/ Mai rămâne în laţ,/ Spre pământ şi spre Dracul." Destule imagini sunt obscure, poate şi din teama că poeziile pot cădea pe mâna Securităţii, ceea ce s-a şi întâmplat la arestarea lui Aurel Covaci.

În sfârşit, niciuna nu era publicabilă în epocă. Atmosfera lor apăsătoare le excludea automat din spiritul vremii. Labiş o ştia foarte bine. De aceea se şi simţea marginalizat, hăituit de „temnicer" şi de „focul suav de pistol" sau de-a dreptul ameninţat: „Urmaşilor: trupurile ne tremurau atunci/ De zilnice ori politice munci/ Şi, puşi la arest, am găsit/ Poemul acest."

Poeziile sunt complet diferite de tot ce se scria în anii 1950 şi chiar mai târziu. Ele anunţă cu vigoare lirică poezia celui de al doilea val şaizecist, a Ilenei Mălăncioiu sau a Angelei Marinescu, şi ne fac să regretăm o dată mai mult timpuria dispariţie a uneia din cele mai mari promisiuni din literatura română.

"Atmosfera apăsătoare a poemelor le excludea automat din spiritul vremii. Labiş o ştia foarte bine. De aceea se şi simţea marginalizat."

"«Credo» începe cu versul «Cred în om»" şi se încheie cu versul «Cred în satan»."

"Mai degrabă Baudelaire şi Bacovia sunt inspiratorii acestor poeme carnal-spirituale, satanice şi pesimiste."

Autor: Nicolae Manolescu
 sursa

Asasinarea lui Nicolae Labiș 

Nicolae Labiș (născut pe 2 decembrie 1935) a fost unul din cei mai talentați poeți români, însă viața sa extrem de scurtă nu i-a permis să-și desăvârșească opera. Deși a fost unul din preferații regimului comunist, Labiș a căzut repede în dizgrație. Minte extrem de lucidă, poetul a început să-și pună întrebări în legătură cu cei care conduceau România, oportuniști care schimbau „mersul revoluției”.

N-a apucat, însă, să spună prea multe în această privință. A decedat la doar 21 de ani, călcat de roțile unui tramvai în zona spitalului Colțea. În noaptea de 9 spre 10 deembrie 1956, după ce a petrecut alături de prieteni la Casa Capșa și la restaurantul Victoria, aflat în stare de ebrietate, a plecat să ia un tramvai. Potrivit certificatelor oficiale, și-a pierdut echilibrul și a căzut între vagoane. A decedat pe 22 decembrie, în spital, cu coloana vertebrală secționată și paralizat.

Moartea lui Nicolae Labiș a fost catalogată oficial drept un accident, însă mai mulți istorici susțin că acesta a fost asasinat de către Securitate. De altfel, prieteni de-ai lui povestesc că a doua zi după accident Labiș spunea: „După ce am căzut pe liniile de tramvai, am văzut roata venind spre capul meu. Apoi a fost ceva ce mă împingea de la spate și din nou mă apropiam de roți. Acest lucru s-a întâmplat de trei ori”. Așadar a fost Nicolae Labiș asasinat? Acest film documentar încearcă să reconstituie moartea poetului și să scoată la iveală adevărata cauză a accidentului în urma căruia și-a pierdut viața.

Vizionare online film documentar Asasinarea lui Nicolae Labiș