Cum să porneşti o revoluţie

„Aceasta este o poveste despre puterea oamenilor de a schimba lumea, despre revoluţiile moderne şi despre omul din spatele lor.“ (How to Start a Revolution)
 
„Trebuie să îngrijesc orhideele fără să mă aştept la vreun miracol din partea lor. Dacă nu ai grijă de o fiinţă, fie că e vorba de o floare sau de orice altceva, ea nu va supravieţui“, spune Gene Sharp în timp ce îşi udă, cu atenţie, plantele. Aceasta pare a fi filosofia de viaţă a unui bătrânel de 84 de ani care, atunci când nu cultivă orhidee, îşi dedică timpul învăţând oamenii să răstoarne dictaturi prin metode nonviolente. Gene Sharp este personajul în jurul căruia regizorul scoţian Ruaridh Arrow (un jurnalist care a relatat, în februarie 2011, din mijlocul Pieţei Tahrir) îşi construieşte documentarul intitulat How to Start a Revolution (Cum să porneşti o revoluţie). Este un film care şi-ar fi găsit cu uşurinţă locul pe lista de anul acesta a festivalului One World Romania, alături de Tahrir: cel bun, cel rău, politicianul sau Fragmente dintr-o revoluţie, mai ales că mesajul său este unul extrem de actual.

Fondator al unei organizaţii nonprofit (Albert Einstein Institution) care se ocupă cu studiul şi promovarea rezistenţei nonviolente în rezolvarea conflictelor, Gene Sharp a fost influenţat de filosofia lui Ghandi, dar şi de scrierile lui Aristotel sau Machiavelli despre putere. Cu toate că nu l-a întâlnit niciodată pe Einstein, al cărui admirator a fost dintotdeauna, i-a scris la un moment dat acestuia, după cum el însuşi mărturiseşte: „Habar n-am cum am făcut rost de adresa lui... I-am trimis manuscrisul unei cărţi despre Ghandi, iar el a citit-o şi i-a făcut o introducere amabilă“.

În 1950, a refuzat să se înroleze pe frontul din Coreea şi a fost condamnat la 2 ani de închisoare, din care a executat 9 luni şi 10 zile. Perioada temniţei a folosit-o pentru meditaţie şi pentru a-şi limpezi gândurile. Pe colonelul Bob Helvey l-a cunoscut mai târziu, la Harvard, unde ţinea prelegeri pentru studenţi. Bob participase la războiul din Vietnam, în 1968, fiind decorat pentru merite deosebite. Experienţa războiului avea să-l marcheze profund şi să-i schimbe percepţia despre viaţă. „Vietnamul m-a convins că trebuie să existe o alternativă la uciderea semenilor“, mărturiseşte el. Într-o zi, Bob a aruncat o privire pe panoul universităţii: „Curs de acţiuni nonviolente, după-amiază de la ora 14“. S-a dus cu inima strânsă, imaginându-şi că va da peste un grup de tineri rebeli. În schimb, a întâlnit un bărbat mic de statură, dar extrem de charismatic şi sigur pe sine. Din acel moment, avea să se alăture lui Gene în lupta împotriva violenţei şi în încercarea de a-i ajuta pe oameni să-şi câştige drepturile democratice, prin mijloace paşnice.

În 1992, Bob Helvey a plecat în Burma pentru a se întâlni cu membri ai mişcării de rezistenţă împotriva dictaturii militare, cărora le-a vorbit despre teoria lui Sharp. Aceştia l-au rugat pe Sharp să scrie un ghid de răsturnare a dictaturii birmaneze. Neavând un contact direct cu realităţile de la firul ierbii, Sharp a scris un manual generic, pus la dispoziţia tuturor, indiferent de graniţe culturale, religioase ori de altă natură. From Dictatorship to Democracy (De la dictatură la democraţie) a devenit astfel sursa de inspiraţie pentru proteste din lumea întreagă: de la fostele republici sovietice socialiste (Ucraina, Georgia, Kârgâzstan) la ţări din America Latină (Venezuela, Guatemala, Columbia) şi până la revoltele recente din lumea arabă (Iran, Tunisia, Egipt, Libia şi Siria), fiind tradusă în peste 30 de limbi. În iarna anului 2011, în timpul protestelor din Egipt, cartea a fost postată pe site-ul Frăţiei Musulmane, având zeci de mii de accesări.

From Dictatorship to Democracy  porneşte de la principiul fundamental potrivit căruia orice structură de putere se bazează pe obedienţa supuşilor. Odată ce obedienţa dispare, adică poporul refuză să se supună regulilor regimului, acesta din urmă îşi pierde puterea. Cum spunea Machiavelli, „Prinţul care-şi face din supuşi un duşman nu poate fi niciodată în siguranţă; şi, pe măsură ce cruzimea sa sporeşte, puterea îi slăbeşte“. Lecţiile pe care le oferă autorul merg de la modalităţi de planificare a strategiei pentru răsturnarea dictaturilor şi sfidarea autorităţilor până la reţete care răspund la violenţă prin mijloace nonviolente şi cooptarea pilonilor puterii de partea manifestanţilor. În anexă, există o listă de 198 de elemente alternative la recursul la forţă din partea autorităţilor: adoptarea de simboluri care să certifice apartenenţa la acelaşi grup (vezi revoluţiile colorate, revoluţia trandafirilor etc.); cântece cu mesaj politic; concerte rock, grafitti; semnarea de petiţii, scrisori deschise; boicoturi, greve spontane; refuzul de a plăti taxe etc.

Viziunea lui Sharp a avut o influenţă majoră asupra acţiunilor opoziţiei sârbe, constituind baza teoretică de la care a pornit răsturnarea regimului Miloşevici. În primăvara lui 2000, Bob Helvey s-a întâlnit cu reprezentanţii mişcării sârbe Otpor (Rezistenţă). Vorbindu-le despre importanţa organizării protestelor în cele mai mici detalii, Bob i-a întrebat dacă au un lider. Răspunsul a venit imediat: „nu“. Ulterior, după mai multe ore de discuţii, a realizat că tocmai stătuse de vorbă cu acesta, în persoana lui Srdja Popović. „Au mărturisit că m-au păcălit pentru că nu aveau încredere să dezvăluie unui străin informaţii din interiorul organizaţiei. Se temeau să nu ajungă la urechile guvernului“, spune Bob. Şi râde satisfăcut, în faţa camerei.

Srdja Popović era student la vremea declanşării protestelor de la Belgrad, în iarna 1996-1997. Povesteşte cum, din cauza gerului năprasnic, oamenii au hotărât să se întoarcă la casele lor, alegând o altă formă de protest. Imaginile arată oraşul dominat de blocurile gri, în lumina crepusculului, iar fundalul sonor, într-un crescendo continuu, este dat de zgomotul infernal produs de lovirea a mii de tigăi – o replică-boicot la jurnalul televiziunii oficiale. În octombrie 2000, după ce Miloşevici tocmai fraudase alegerile, oamenii au început să iasă în stradă scandând lozinci antisistem. Pentru a se recunoaşte mai uşor între ei, au adoptat un simbol – „pumnul“, pe care l-au inscripţionat pe tricouri, „pentru că nicio lege nu ne interzicea acest lucru“, spune Srdja, într-o secvenţă a filmului. Apoi, s-au gândit să atragă poliţia de partea lor. „Ideea e să cooptezi poliţia, nu să arunci cu pietre în ea“, adaugă el. Aşa că au aşezat femeile şi veteranii în primele rânduri, iar aceştia le-au împărţit zâmbete şi flori poliţiştilor. A fost, cu siguranţă, un deznodământ fericit. Poliţia a trecut de partea poporului, iar Miloşevici a renunţat la putere. Ulterior, membrii Otpor aveau să împărtăşească propria experienţă protestatarilor din întreaga lume. „Revoluţiile nonviolente nu pot fi exportate, nici importate, însă teoria despre cum se poate pune în practică, cu succes, o luptă nonviolentă poate fi şi este transmisă de la un grup la altul, chiar în timp ce vorbim“, declara liderul opoziţiei sârbe anul trecut, la momentul realizării documentarului.

Pe măsură ce ne sunt prezentate lecţiile nonviolenţei, facem cunoştinţă cu mâna dreaptă a lui Sharp din cadrul Albert Einstein Institution, Jamila Raqib, o tâ­nără de origine afgană, a cărei implicare în activitatea organizaţiei a început cu zece ani în urmă. Jamila povesteşte cu mândrie, dar şi cu o urmă de iritare, cum numele lui Sharp a fost asociat de preşedintele Venezuelei, Hugo Chavez, dar şi de autorităţile iraniene cu CIA şi Casa Albă. „Suntem onoraţi“, spune ea, „de această atenţie care ni se acordă. Asta înseamnă că vocea noastră se face auzită“. În acelaşi timp, mărturiseşte că institutul nu se bucură nici pe departe de colaborarea Administraţiei americane sau de subvenţii din partea statului, dovadă fiind biroul modest din East Boston, unde îşi desfăşoară activitatea. Totuşi, aici, în această încăpere cu pereţii ticsiţi de cărţi, Sharp este vizitat de Jason Athasianidis, arestat de serviciile secrete de la Teheran, în timpul revoluţiei verzi din 2009, pentru că s-a descoperit asupra sa un laptop care conţinea manualul From Dictatorship to Democracy. În 2006, unul dintre liderii opoziţiei egiptene trecuse pe-aici. La cinci ani distanţă, în ianuarie 2011, învăţăturile lui Sharp erau postate şi dezbătute pe conturi secrete de Facebook, Yahoo ori Skype de către studenţii egipteni. Tot în 2011, Ausanna Monajed, un tânăr sirian cu domiciliul la Londra, unul dintre artizanii mişcării de protest împotriva regimului al-Assad, care ne arată pe ecranul computerului cum a montat camere video pe străzile din Siria pentru a transmite imagini live postului de televiziune Al Jazeera, soseşte acasă la Sharp. Îl consideră un om umil, modest, dar un adevărat „geniu al libertăţii“. Gene Sharp îi ascultă pe fiecare, le oferă un sfat şi o îmbrăţişare, apoi le urează succes. Este însoţit permanent de Jamila, căreia îi face cu ochiul discret, într-un moment de destindere. „Este o relaţie tată-fiică“, spune Bob. Apoi adaugă: „Îl iubeşte aşa cum o fiică trebuie să-şi iubească părintele“. Într-adevăr, pe lângă faptul că îl consideră mentorul său, Jamila recunoaşte că e vorba de o relaţie foarte personală.

În scena de final, îi vedem într-o după-amiază însorită de toamnă, plimbându-se pe malul râului Charles, discutând. Nu ştim ce-şi spun, dar putem ghici că pun la cale soarta celor oprimaţi de regimurile totalitare. El ţine într-o mână un baston, iar în cealaltă mâna ei.

de Cristina Spatarelu   
sursa

***********
info suplimentare: 

How to Start a Revolution - cu sub. rom. poate fi vizionat aici: Cum sa pornesti o revolutie (2011)

“Întotdeauna vor flutura două drapele americane: unul pentru cei bogaţi şi altul pentru cei săraci. Cât timp flutură drapelul celor bogaţi, înseamnă că totul se află sub control, dar când flutură drapelul celor săraci, asta se traduce prin pericol, revoluţie şi anarhie.” Henry Miller

How To Start A Revolution este un nou film, lansat în luna septembrie 2011, în regia unui amator deocamdată, Ruaridh Arrow, ce ne prezintă povestea unui cărturar nominalizat la premiul Nobel, Gene Sharp, expertul mondial în materie de revoluţii nonviolente, a cărui operă a furnizat, unei noi generaţii de lideri revoluţionari, “armele” paşnice necesare înlăturării unor regimuri opresive, în baza unei strategii ce cuprinde 198 de etape.

După cum veţi constata şi din documentar, în timpul desfăşurării evenimentelor din Piaţa Tahrir din Cairo, în luna februarie a anului trecut, care au condus la eliminarea lui Hosni Mubarak, Ruaridh Arrow era corespondentul BBC care transmitea de la faţa locului.

Filmul a câştigat “Best Documentary” şi “The Mass Impact Award”, la Boston Film Festival, din septembrie 2011, având premiera europeană la London’s Raindance Film Festival, în luna octombrie, când a câştigat, de asemenea, premiul “Best Documentary”. Documentarul a fost descris ca filmul neoficial la mişcării Occupy Wall Street, fiind difuzat în toate taberele acestora, aflate în oraşele lumii. Mai multe aici.