Samurai, kamikaze, hara-kiri, gheişă, sake, kimonou, ikebana, yakuza, haiku, ninja, karate... Sunt nenumăraţi termenii japonezi adoptaţi de limbile europene precum şi de pe alte limbi de pe glob. Expresii precum teatrul kabuki sau teatrul no desemnează practici culturale fără corespondenţă în restul lumii. O dovadă suplimentară că arhipelagul nipon exercită o fascinaţie durabilă asupra imaginarului colectiv mondial. În Franţa putem vorbi de o adevărată pasiune pentru Japonia, dar şi de o "modă" japoneză în materie de restaurante, de exemplu.
În urmă cu 25 de ani restaurantele japoneze erau o raritate. Acum Parisul numără sute şi sute de restaurante japoneze, iar faptul că majoritatea sunt gestionate de chinezi nu schimbă cu nimic lucrurile. Francezii vor să mănânce sashimi (adică peşte crud) sushi (preparat din peşte crud şi orez) sau iakitori (adică broşete cu diverse tipuri de carne). În apropierea Operei Garnier restaurantele şi magazinele cu produse japoneze sunt atât de numeroase încât zona începe să fie numită "cartierul japonez". Iar librăriile franceze sunt de mult invadate cu celebrele "manga" benzi desenate având un stil special, tot o invenţie japoneză care s-a globalizat.
La actuala ediţie a Salonului Cărţii de la Paris "cultura manga" a fost de altfel bine reprezentată. Mii şi mii de albume (sau de romane manga) au fost răsfoite şi cumpărate, iar unii iluştri reprezentanţi ai ei, precum, Taku Nishimura, s-au aflat de faţă pentru a discuta cu publicul.
"Manga" este prin excelenţă o expresie a "culturii de masă". Or, atunci când un gen cultural devine atît de popular, se întîmplă ceva: partea de cultură diminuează în dauna părţii comerciale. Milioane de copii pe planetă "devoră" albumele manga pentru că o poveste desenată este mai uşor de parcurs (şi mai repede) decât o poveste scrisă. Uluitor este însă faptul că stilul manga a fost adoptat şi de unii scriitori care îşi concep romanele după canoanele benzilor desenate: altfel spus într-un ritm extrem alert, cu un amestec de imaginaţie şi gust pentru aventură şi cu personaje misterioase dar familiare întrucât lumea le-a întâlnit deja în benzile desenate.
Haruki Murakami, autorul unei trilogii cu răsunet planetar intitulată "1Q84" este, într-un fel, simbolul cel mai pregnant al acestui transfer al culturii manga de la desene cu mici comentarii scrise la naraţiune fără desene. Ca şi în cazul altul fenomen mondial, cel al cărţilor din seria Harry Potter care au trezit în milioane de copii şi adolescenţi gustul lecturii, şi Murakami a reuşit această porformanţă: să-şi vadă cărţile publicate în milioane de exemplare şi să incite la lectură milioane de adolescenţi care preferau până la el vizionarea albumelor manga.
Dacă ar fi să mă iau după numărul de traduceri care se fac din literatura japoneză în acest moment în Franţa ar trebui să deduc că majoritatea editorilor au înnebunit. După literatura anglo-saxonă, cea japoneză este acum pe locul al doilea în materie de traduceri. Moda japoneză este atât de violentă încât fiecare editor vrea să aibă propriii săi autori japonezi, să poată numaidecât să arunce pe piaţă autori japonezi. Mă întreb dacă nu cumva japonezii n-au început să scrie deja pentru export, aşa cum fac autorii americani. Un uluitor spirit de turmă domină lumea editorială.
Când a fost "moda" latino-americană, toţi editorii s-au repezit să traducă autori argentinieni, columbieni, chilieni etc., indiferent de valoarea lor sau de cât erau de redundanţi în tratarea unor subecte. Fiecare editor trebuia să aibă paleta sa de scriitori latino-americani. S-a întâmplat la fel cu romanul nordic, mai ales cel de tip poliţist. Nu mai vorbesc de imperativul traducerii din literatura anglo-saxonă, fără un solid portofoliu de autori anglo-saxoni un editor european este pierdut. Mă întreb când va veni peste Occident şi moda est-europeană, să-i văd pe editorii francezi, germani şi italieni căutându-i cu febrilitate pe autorii români şi bulgari, vânând contracte la târgurile de carte de la Bucureşti şi Sofia...
În ce mă priveşte, ceea ce mi-a atras atenţia la acest ultim Salon al Cărţii de la Paris a fost mai degrabă tendinţa unei părţi a lumii culturală franceze de a face un efort pentru a scăpa de "locurile comune" care se spun despre japonezi. O întreagă mitologie a fost creată în jurul Japoniei şi mai ales în jurul diferenţelor frapante care există între japonezi şi occidentali. A venit însă timpul să ieşim de sub dominaţia clişeelor, afirmă noua generaţie de eseişti care se ocupă de Japonia. Se spune despre japonezi că sunt extrem de politicoşi, de disciplinaţi, că individul se eclipsează în faţa comunităţii, că ierarhia la ei este profund respectată...
Se mai spune că ar fi fascinaţi de moarte, că există şi o dimensiune a cruzimii la ei, dar şi o capacitate de a concilia tradiţia cu modernitatea... Toate acestea sunt adevărate dar numai într-o anumită măsură, afirmă, mai nou, cei care se ocupă de noile realităţi japoneze. Tinerii japonezi, de exemplu, nu se mai lasă înfeudaţi de muncă şi de carieră la fel de mult ca părinţii lor, sunt mai interesaţi de vacanţe şi de experienţe occidentale şi nu se arată chiar atât de fideli faţă de tradiţie… Iar mai nou japonezii au devenit ceva mai critici faţă de putere. Catastrofa din martie anul trecut de la Fukushima a provocat chiar un fenomen de "trezire" a unei bune părţi a societăţii civile care dintr-o dată nu mai are atâta încredere în clasa politică... Ciudat, a fost nevoie de un tsunami şi de o catastrofă nucleară pentru ca mulţi japonezi să îndrăznească să devină contestatari.
Autor: MATEI VIŞNIEC
sursa
sursa foto
