Despre haiku

Recunosc: sunt îndrăgostit de haiku! Nu ştiu exact de ce. Poate pentru că „nu striveşte corola de minuni a lumii”, nu face psihanaliză, nu crează lumi postmoderniste, nu visează excesiv, nu-şi dă aere de calofilie. Pentru că e încă pur, pentru că e doar „mirare”? Încă nu ştiu exact de ce îmi place dar nici nu contează, „dragostea e oarbă”, chiar şi în artă.

Sună banal când spui că fiecare secundă de viaţă e unică şi trecătoare. Dar tocmai această splendoare a fărâmiţării timpului în clipe caută să o surprindă haiku. Iar frumuseţea poetică e sporită prin chiar constrângerea impusă autorului de a-şi esenţializa trăirea în exact 17 silabe. Unele haikuri devin astfel bijuterii de profunzime şi sensibilitate, fermecătoare nu atât prin ceea ce comunică, cât mai ales prin ceea ce lasă să se întrevadă. Mai importante decât cuvintele ce au fost rostite devin „necuvintele”, imaginile doar întrezărite. 


Nu este deloc surprinzător că acest tip de poezie s-a dezvoltat în Japonia, ţară care are una dintre cele mai vechi şi bogate literaturi naţionale. Nu este surprinzător tocmai dacă ne gândim că aici arta s-a îmbinat dintotdeauna cu religia, cele două completând timp de secole educaţia individuală a asiaticilor. Haiku, una dintre cele mai importante forme de poezie tradiţională niponă, este şi cea mai bine exportată în restul lumii. El reprezintă „distilarea” în timp a două forme de poezie: tanka (cu formă fixă, alcătuită din 31 de silabe) şi haikai (un fel de „orgie” artistică, deschisă de un poet prin compunerea a trei versuri a căror temă este continuată de un al doilea poet în două versuri, jocul putându-se prelungi aşa la nesfârşit, cunoscându-se şi haikai-uri de mii de versuri, compuse în grup). 


În trecut, cele 17 silabe ale haiku-ului se scriau într-un singur rând dar astăzi se practică împărţirea poemului în trei versuri, de câte cinci, şapte şi cinci silabe. Această împărţire este atribuită traducătorilor englezi, la începutul secolului XX.


Cel mai cunoscut reprezentant haiku este Basho, poet născut în 1644, care a călătorit mulţi ani prin Japonia, vizitând locurile sfinte. Poezia sa, puternic influenţată de religia budistă, presupunea contemplarea şi identificarea cu natura, autorul fiind doar un observator – înzestrat cu conştiinţă – al armoniei universale. Haiku (numit pe atunci hokku) reprezenta astfel o formă de meditaţie cvasireligioasă. 


Dan Iancu scrie chiar că în aristocraţia japoneză, alcătuirea unui haiku nu era atât o problemă de talent, cât una de educaţie. Ţinea de acel tip de educaţie care, după cum spune Nora Vasilescu, făcea ca orice samurai să ştie să-şi compună un haiku în momentele importante ale vieţii, mai ales înainte de sepukku.


Ca atare, numele de HAIKU există din 1892 şi a fost dat de Masaoka Shiki, ce a ţinut să desprindă astfel această formă de poezie de celelate modele poetice japoneze, dându-i pentru aceasta şi structura fixă pe care o cunoaştem astăzi. Acela a fost momentul, spun criticii literari, care a marcat începutul istoriei moderne al haiku-ului. 


Există în prezent două mari dispute pe tema haiku. Una priveşte forma şi se referă la obligativitatea de a respecta sau nu suma de 17 silabe. Cealaltă priveşte conţinutul şi caută să determine dacă subiectele haiku-urilor se rezumă doar la trecerea anotimpurilor şi contemplarea naturii, ca în trecut, sau pot fi alese şi alte teme. Să le luăm pe rând.

1. Pentru japonezi forma clasicizată a haiku-ului reprezintă o convenţie de la care nu se pot face abateri fără a încălca tradiţia. E, până la urmă, o formă de respect faţă de poezie. Doar traducătorului, pentru a păstra mesajul poetic, i se permite să modifice forma fără să ţină cont de numărul silabelor. 


Dar critici bătăioşi susţin că structura haiku-ului nu mai e actuală, că nu trebuie să devenim contabili şi să ne măsurăm silabele, aşezându-ne muza în acest pat nipon al lui Procust. Li s-ar putea răspunde că dacă renunţăm la tradiţia şi regulile poeziei, eliberându-ne astfel din chingile formei, reducem totodată şi bucuria succesului, care se obţine tocmai prin efortul de a-ţi raţionaliza gândul şi emoţia în cele 17 silabe. Iar odată înlăturată „tirania” formei, nu golim oare haiku-ul de însăşi elementul care îi conferă esenţa şi unicitatea? 


Dacă nu ne plac constrângerile n-avem decât să nu scriem poezii pe care le intitulăm şi le pretindem haiku! Valoarea artistică nu e dată, în fond, de numărul silabelor, dar fiind vorba de un gen specific de poezie, dacă vrem să-l înţelegem, cu atât mai mult trebuie să răspundem provocării de a găsi cheia lui de scriere.

2. Cu privire la conţinut, vechile norme stabileau că în compunerea unui haiku nu se pot folosi rima sau figurile de stil occidentale (comparaţia, metafora etc.), că trebuie evitate verbele (cele folosite putând fi numai la prezent sau gerunziu) şi că autorul nu-şi poate permite referiri personale (ca în poemele de dragoste). Mai mult, un haiku se cerea a fi compus doar în mijlocul naturii, pentru a surprinde cel mai bine fragilitatea clipei în opoziţie cu eternitatea. Aceste norme nu mai sunt astăzi valabile, aşa cum japonezii nu-şi mai fac în prezent sepukku. Poeţii de haiku au acum libertatea, respectând forma tradiţională, de a aborda orice teme şi a folosi orice figuri de stil. Drept pentru care s-a ajuns ca în ultimii ani să se scrie haiku până şi despre roboţi ori computere.

În încheiere, adaug că există unii autori, printre care Octavian Simu, care susţin, aşa cum el o face în „Dicţionarul de literatură japoneză”, că încercările de a scrie haiku în alte limbi sunt încercări eşuate, deoarece nu se va ajunge niciodată la natura sobră şi concisă a exprimării nipone şi la atitudinea filosofică a asiaticilor, filtrată prin religia budistă, în special doctrina zen. 


Şerban Codrin răspunde însă în „Rădăcină şi rod 1” că se poate vorbi azi, fără nici un scepticism, despre un haiku englezesc, francez sau românesc, care nu copiază poemul japonez, dar cu care se întâlneşte în acelaşi spirit universal. 


Mi se pare că ultimul autor are mai degrabă dreptate. S-a presupus dintotdeauna că există o materie universală din care s-a creat sufletul. Dacă acceptăm acest lucru, înseamnă că spiritul omenesc este acelaşi pretudindeni, că nu diferă în funcţie de graniţele geografice ori de cele culturale. Şi tocmai pentru că putem înţelege spiritul nipon iubim haiku-ul şi sunt atâţia amatori în România al acestui gen de poezie. Glumind puţin şi uzând de termenii comerciali, putem spune că există o ofertă consistentă de haiku pe piaţa artistică autohtonă. Şi se observă tot mai clar cum creşte şi cererea. Dar doar când vom ajunge să exportăm haiku în chiar ţara lui de baştină, în Japonia, vom fi încheiat cu succes unul dintre capitolele importante ale „negocierilor de integrare” în cultura mondială.  


de
sursa  + comentarii

resurse suplimentare:  
http://romaniankukai.blogspot.com/
http://famouspoetsandpoems.com/thematic_poems/haiku_poems.html
http://www.webexhibits.org/poetry/explore_famous_haiku_examples.html 

sursa foto