Istoria lecturii

“Am învăţat repede că cititul e un proces cumulativ şi-şi urmează drumul într-o progresie geometrică: fiecare nouă lectură îşi are baza în lecturile anterioare ale cititorului.”

Singurul mod în care pot să scriu despre această carte este unul foarte personal. Dacă am să vă plictisit cu o recenzie (oare e corect spus?) prea lungă, asta se întâmplă doar pentru că mi-a placut foarte mult. Din mai multe motive. Unul, pentru că sunt o cititoare înrăită şi ador cărţile, deci am impresia că autorul mi se adresează personal deoarece mă regăsesc în fiecare rând. Al doilea, pentru că sunt studentă la Litere şi consider că această carte, prin bogăţia de informaţii pe care o oferă, face parte din formarea mea de filolog. Ar mai fi şi alte motive, dar pe acelea am să vă las pe voi să le descoperiţi. Eu am să vă vorbesc doar despre câteva pasaje care m-au impresionat în mod special.

Multitudinea de puncte de vedere din care lectura poate fi privită – a cărţii în sine, a cititorului, a traducătorului, a autorului, a mesajului pe care-l transmite, etc – este dezbătută pe tot parcursul cărţii. Unul din aceste puncte priveşte traducerile, iar eu l-am găsit foarte interesant deoarece țin minte că am discutat aceeaşi problemă cu un traducător şi editor englez la un seminar. Vorbeam despre traducere şi despre faptul că la fiecare traducere se pierde câte puţin din mesajul, frumuseţea, bogăţia unui text. Acest lucru se întâmplă pentru simplul fapt că două limbi sunt diferite nu doar în ceea ce priveşte elementele practice de limbă, ci şi prin sensul şi conotaţia cuvintelor, care, în fiecare limbă, le sunt date sau subliniate de anumiţi factori culturali, sociali, sau de mentalitate. Din acest motiv, o traducere nu va putea fi niciodată echivalentul perfect al textului original din care se face traducerea. Manguel subliniază mult mai frumos acest lucru: “Când citim un text în propria limbă, el însuşi devine o barieră. Putem pătrunde în acesta doar în măsura în care ne permit cuvintele, îmbrăţisând toate definiţiile lor posibile; putem construi un alt text, critic, care îl va extinde şi-l va ilumina pe cel pe care l-am citit; dar nu putem evita faptul că limba în care este scris devine limita universului nostru. Traducerea propune un fel de univers paralel, un alt spaţiu şi un alt timp, în care texul releva alte, extraordinar de posibile, sensuri. Pentru aceste sensuri totuşi nu există cuvinte, de vreme ce ele exista într-un ţinut al nimănui, pe care îl intuim, între limba originalului şi limba traducătorului.”

Dar semnificaţia unui text, mesajul pe care acesta îl transmite, nu depind doar de factori de limbă. Pentru că, într-un fel, fiecare lectură este o re-creare a textului. Ceea ce mi s-a părut foarte interesant este felul în care Manguel, făcând referire la ceea ce scria dr. Merlin C. Wittrock în anii ’80, vorbeşte despre cititorul care, aşezat în faţa cărţii sale, face mai mult decât să înregistreze semnele care formează textul, el îi atribuie acestuia un sens propriu impregnându-l cu emoţie, intuiţie, suflet, receptivitate care depind de felul în care a devenit şi de cine este fiecare citior în parte. “Pentru a întelege un text, noi nu-l citim doar în sensul literal al cuvântului, îi construim acestuia un sens.” Într-un asemenea proces complex “cititorii se relaţionează activ cu textul. Ei creează imagini şi transformări verbale ca să-i ilustreze semnificaţia. Ce este mai impresionant, ei generează sensul în timp ce citesc, construind relaţii între ceea ce cunosc, experienţele din amintire, şi propoziţiile scrise, paragrafe şi pasaje.”

Trecând la altă perspectivă din care lectura poate fi privită, urmatorul paragraf m-a pus pe gânduri: “Citeam şi din perspectiva a ceea ce gândeam că se presupune a fi o carte (etichetată de autor, de editor, de un alt cititor). [...] Multă vreme, şi eu am atribuit scopuri cărţilor pe care le citeam, aşteptându-mă, de exemplu, ca în Călătoria pelerinului de Bunyan să mi se ţina o predică, pentru că era, mi se spusese, o alegorie religioasă – de parcă aş fi putut auzi ce se petrecea în mintea autorului în momentul creaţiei, de parcă aş fi avut dovadă că acesta spunea adevărul. Experienţă şi o anume doză de bun simţ nu m-au vindecat încă pe deplin de viciul superstiţiei.” Căţi dintre iubitorii de cărţi nu simt şi gândesc la fel, nu au aceleaşi experienţe? Eu ştiu sigur că după ce mi-am dat seama că sunt influenţată de ceea ce citeam despre un autor sau o carte, am încercat să citesc cărţi despre care nu ştiam nimic doar ca să-mi pot forma o părere proprie. Abia apoi citeam critici şi părerei despre autor sau roman. Desigur că au fost şi cazuri în care am citit o carte tocmai datorită a ceea ce auzisem despre ea. Şi mi s-a întâmplat să fiu dezamăgită sau, dimpotrivă, încântată.

Această nevoie de-a recepta mesajul unei cărţi într-o manieră proprie, fără a fi influenţat în vreun fel de orice altceva, nu este ceva nou. Chiar şi într-o perioadă în care cărţile nu erau citite pentru a fi înţelese ci privite doar prin filtrul unei autorităţi care hotăra ce este şi ce nu este corect sau important într-o lectură, nevoia unei personalizări a acestei experienţe a existat. Petrarca a fost unul dintre aceşti oameni, iar Manguel scrie: “Ceea ce sugerează Augustin (în imaginaţia lui Petrarca) este un nou mod de-a citi: nu folosind cartea ca o proptea pentru gândire, nici încrezându-te în ea asa cum s-ar încrede cineva în autoritatea unui înţelept, ci împrumutând de la aceasta o idee, o frază, o imagine, asociind-o cu alta, culeasă dintr-un text de mult păstrat în memorie, legând totul laolalta cu reflecţii proprii – producând, de fapt, un text nou, al cărui autor e cititorul. [...] Într-un asemenea proces dinamic în care se dă şi se ia, în care se desparte şi de adună laolalta, cititorul nu trebuie să depăşească graniţele etice ale adevărului – orice ar dicta conştiinţa (noi am spune bunul simţ). “Cititul”, scrie Petrarca într-una dintre numeroasele sale scrisori, “rar ocoleşte primejdia, până când lumina adevărului divin se revarsă asupra cititorului, învăţâtndu-l ce să caute şi ce să evite.” Pentru că citind învăţăm să gândim, să selectam informaţii şi să facem asociaţii între acestea. Poate că matematica îţi dezvoltă gândirea logică, practică, dar cititul te învaţă să gândeşti, aducând informaţii din toate sferele vieţii, istorie, cultură, contexte sociale, geografie, limbă, pe care mai apoi le asociază într-un fel sau altul permiţându-ţi ţie, cititorul, să foloseşti acele informaţii atât pentru înţelegerea textului pe care-l parcurgi cât şi pentru a înţelege alte texte care ar putea avea vreo legătură, într-un fel sau altul, cu alte lecturi.

Şcoala din Romania, sau cel puţin cele pe care le-am frecventat eu – poate alţii au avut norocul unor profesori cu o gândire mai liberă, mai deschisă – m-au învăţat că există un mod “corect” de a citi şi interpreta o carte, impus de o autoritate – critici literari – care ştiu mai bine decât mine ce şi cum trebuie să citesc. Însă Albert Manguel spune un lucru care mi-a plăcut enorm: “… noi eram de acord cu faptul că nicio lectură nu poate fi vreodată categorică. Cu o singură diferenţă importantă: ceea ce de Man considera a fi o anarhică ratare, noi vedem o dovadă a libertăţii noastre de cititori. Dacă în lectură nu există un “ultim cuvant”, atunci niciun fel de autoritate nu ne poate impune o lectură “corectă”. Cu timpul, ne-am dat seama că unele lecturi sunt mai bune decat altele – mai informate, mai lucide, mai provocatoare, mai plăcute, mai tulburătoare. Dar proaspăt descoperitul sentiment al libertăţii nu ne-a părăsit niciodată şi, chiar şi acum, savurând o carte pe care un anume recenzent a recomandat-o sau dând la o parte o alta, care a fost pătimaş ridicată în slăvi, cred că-mi pot aminti cu claritate acel sentiment rebel.”

După cum spuneam la început, nu pot sa vorbesc despre această carte decât într-un mod foarte personal pentru că Istoria lecturii m-a surprins încă de la primele pagini. De ce? Pentru că vorbește despre cărți şi despre ce înseamnă să fii cititor şi iubitor de carte de parcă ar vorbi despre mine şi despre ceea ce simt eu în privinţa cărţilor şi-a cititului, fără de care viaţa mea nu ar fi la fel. Aceste pagini îmi transmit un sentiment de apartenenţă la o comunitate a unor oameni ca mine şi brusc nu mă mai simt singură şi ciudată într-o lume în care scrisul şi cititul aproape că s-au redus la lumea virtuală a reţelelor de socializare.

  • Plusuri: bogăţia de informaţii, stilul prietenos, chiar cuceritor al scriiturii

  • Recomandari: celor pentru care cărţile, ca obiecte şi ca instrumente de cunoaştere, sunt ceva vital


    Titlu: Istoria lecturii
    Autor:
    Editura:
    Anul aparitiei: 2011
    Traducere:
    Numar pagini: 412
    ISBN: 978-606-579-132-9 


    Scris de Andrea Balint