Am trăit şi eu în câteva oraşe, dar pe nicăieri nu am văzut om citind în mers pe stradă, cu excepţia lui Mircea Ivănescu.
Locuiam în Sibiu, într-un cămin studenţesc de lângă parcul „Sub arini”, iar în apropiere se afla şi sediul revistei Transilvania, unde poetul era angajat ca redactor. Când l-am întâlnit prima oară în postura de lector ambulant, m-am oprit în loc şi l-am urmărit fascinat şi derutat şi cu oarecare frustare că eu niciodată nu voi putea să merg citind prin oraş, că deşi pare un lucru la îndemână, ar trebui să aparţii unei alte umanităţi ca să îl practici. Mircea Ivănescu mi-a dat mereu senzaţia, cu atât mai mult când l-am cunoscut mai de aproape la întâlnirile cenaclului literar şi apoi când i-am luat şi un interviu, că e departe de noi, că trebuie să vină dintr-o lume a lui ca să fie prezent aici. Unii susţin că extratereştrii sunt de mult printre noi şi trăiesc camuflaţi sub diferite înfăţişări omeneşti ca să nu se dea de gol. Dacă e adevărat, atunci Mircea Ivănescu a fost un extraterestru, cu atât mai din altă lume cu cât îl compari cu lumea noastră românească.
M-am gândit la el, întotdeauna, ca la poetul român cel mai puţin român. Nu a scris sub puterea, uneori tiranică, a poeticilor la modă, reuşind să îşi salveze opera şi de tradiţionalism, şi de proletcultism, dar şi de ispitele avangardei. Nu a avut ambiţii de reformator literar sau şef de şcoală, deşi poezia lui a influenţat puternic cel puţin două generaţii literare, dar nu prin pedagogie, ci prin energetismul propriei valori. Nu a aspirat la funcţii publice, la titluri instituţionale sau la premii literare, aşa cum scriitorul român o face cu o râvnă demnă de alte cauze. Nu s-a implicat în scandaluri literare, nici măcar, din câte ştiu eu, în polemicile obişnuite de care scriitorii nu se scutesc, ba dimpotrivă, le caută cu sârg, de parcă „zgomotul şi furia” ar atribui automat un plus de valoare operei lor. Centrifugal a fost Mircea Ivănescu şi geografic, părăsind o capitală unde literaţii sosesc cu aplombul unui Rastignac, pentru a se refugia în burgul transilvan, care oferea ce-i drept linişte şi reverie, dar nu prea multe şanse de vizibilitate literară. A făcut un drum invers celui bătătorit de tălpile şi uneori chiar de genunchii aspiranţilor la glorie. Mircea Ivănescu a ajuns glorios printr-o reţetă perdantă pentru cei mai mulţi: discreţie, onestitate, datorie faţă de vocaţia sa, erudiţie, ironie, auto-ironie, relaţie absolută şi aproape exclusivă cu universul livresc, civilitate, răbdare, bun simţ.
Dumitru Bădiţa
Se incheie o epoca
Pentru postmodernismul românesc, Mircea Ivănescu a fost, alături de Mircea Horia Simionescu, vârful aisbergului. Fără poezia sa, şi fără zecile de mari cărţi ale secolului XX pe care le-a tradus exemplar în româneşte, literatura noastră din ultimii patruzeci de ani ar fi arătat sensibil diferit. Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu şi ceilalţi scriitori afiliaţi 80-ismului rafinat şi ironic (într-un cuvânt: postmodern), cu siguranţă nu ar fi scris la fel. Am fi avut probabil şi astăzi o literatură bătrânicioasă, tardo-modernistă, sufocată de discursul naţionalist de tip Păunescu-Vadim sau de estetismul cu ochii la stele al autorilor care nu au reuşit niciodată să descopere firescul şi naturaleţea. Pe acestea Mircea Ivănescu le stăpânea ca un mare poet, din interiorul unui discurs care nu e la îndemâna oricui – fiindcă, pentru a-i citi versurile, nu e nevoie doar de elanuri lirice şi de entuziasm infantil, versurile sale nu sunt cantabile şi necesită o cultură solidă şi curiozitatea de a sonda dincolo de aparenţe.
Mircea Ivănescu a fost omul cel mai cultivat pe care l-am întâlnit, iar literatura sa e o remarcabilă probă de subtilitate, inteligenţă şi emoţie, care a contribuit ca poezia românească de după 1968 să treacă într-o altă vârstă istorică. Odată cu trecerea poetului Mircea Ivănescu, la doar câteva luni de la dispariţia romancierului Mircea Horia Simionescu, se încheie o epocă.
Claudiu Komartin
http://www.contributors.ro/reactie-rapida/doua-texte-despre-mircea-ivanescu/
ha-ha - poezie de Mircea Ivănescu
ce mult a trecut de când puteam spune, cu adevăr,
că sunt bine dispus din cauză că ninge fastuos
afară, în curte, că ştiu cum ninge pe străzile largi (şi osos
să-mi sune în vremea asta în urechile minţii, în răspăr,
foşnetul de gândiri şi sentimentalisme, aşezate
frumos, să facă un înţeles, poate meşteşugit).
mult a trecut. acuma nu mai este nici o minunată
amintire despre după-amiezile cu ninsoarea-nmiit
acoperindu-mă, să mă împingă tot mai departe,
la care să mă întorc. vremea pe mine acum
nu mă mai poate schimba. e ca o moarte,
de fapt. pot să privesc pe fereastră – şi nu-mi
mai vine să-mi amintesc de nimic. e o vreme
fără urmare – în care nici nu mai am de ce mă teme.
Din volumul „Alte versuri” (1972)