Violenţă şi precaritate

La sfîrşitul unui jurnal televizat, omul de rînd iese cu nervii întinşi la maximum, violentat de informaţie, de imagine, de sunet. Se retrage în anonimatul lui discret, lăsînd televizorul să difuzeze în buclă aceleaşi informaţii, imagini sau sunete, sau altele, dar cu toate datoare fidele logicii violenţei (dacă expresia de „logică a violenţei” poate avea pentru o clipă un sens). Într-un anonimat atît de discret, încît nimeni nu pare a şti de existenţa lui. Omul obişnuit nu există: există nenorociţii, bogaţii, ucigaşii sau ucişii.

Nu e ceva nou că televiziunea caută senzaţionalul şi că nu-l găseşte decît la oameni declaraţi senzaţionali sau în situaţii reale ori fabricate ca senzaţionale. Ce e nou, masiv, copleşitor, este decuparea societăţii între o minoritate prezentă zi de zi pe ecrane (şi pentru că se vede există) şi o majoritate absentă mai tot timpul din orice fel de informaţii (şi pentru că nu se vede nu există). Poate însă că nici măcar acest decupaj ca atare nu este nou, cît violenţa cu care el se realizează. Aş împinge ideea şi mai departe şi aş spune că această violenţă intră într-o relaţie complicată şi complice cu precaritatea.

Dicţionarul etimologic ne spune că termenul „precar” are două înţelesuri: întîi, ceea ce nu poate fi obţinut decît prin rugăciune şi printr-o autorizare revocabilă; apoi, el desemnează ceva al cărui viitor sau durată nu sînt asigurate.

Într-un prim caz, aşadar, dependenţa de un act, de un gest, de o persoană; în cel de-al doilea, dependenţa de incertitudinea introdusă de scurgerea timpului în ordinea viului. Dacă în această ultimă situaţie, precaritatea e „naturală”, făcînd parte din ceea ce face dintr-o vieţuitoare (umană, în speţă, dar nu numai), ceva distinct în ordine naturală, superior prin complexitate şi inferior prin vulnerabilitate în faţa deopotrivă a organicului şi anorganicului, în prima situaţie, precaritatea e construită, dată social cel mult, dar cel mai adesea „întîmplată”, survenită cuiva care n-o alege, care este ales, forţat să trăiască în dependenţă, expus, vulnerabil, fragil. De altfel, acestea sînt şi sinonimele cele mai frecvente ale precarului.

Între violenţă şi precaritate există, spuneam, o relaţie complicată şi complice. Complicată, pentru că nu e suficient să spunem că violenţa produce precaritate. Ştim prea bine că surpriza şi intensitatea actului violent (efectuat de om sau interpretat de om, atunci cînd îl atribuie naturii) ne fragilizează, ne slăbesc corzile cu care sîntem ancoraţi de lume şi de noi înşine (de la corzile cele mai materiale, casa, trupul, ceilalţi, pînă la cele mai imateriale, credinţe, pasiuni, idealuri). Mai ştim de asemenea că dependenţi fiind, încercăm uneori să scăpăm de slăbiciune, de sărăcie, pe cale violentă, renunţînd la precauţii sau la principii şi mizînd totul pe o carte, adesea perdantă.

Există însă o complicaţie în această relaţie şi ea intervine atunci cînd violenţa şi precaritatea capătă o „discreţie”, dacă putem spune aşa, cînd nu se mai manifestă extrem, prin rupturi, şocuri, explozii etc. Acesta e violenţa după care aleargă televiziunea, aceea care face rating şi care-i lipeşte pe milioanele de anonimi de ecrane: felicitîndu-se că nu sînt victime, invidiindu-i pe învingătorii zilei. Dar mai sînt cealaltă violenţă şi cealaltă precaritate: tăcute, profunde şi deloc spectaculoase. Acelea care brăzdează în fiecare zi fiecare existenţă individuală, care o hărţuieşte şi o obligă să improvizeze din fragmentele pe care violenţa măruntă şi precaritatea îndelungată le produc. Complicaţia vine din ciudata (sau poate doar neînţeleasa) circulaţie a violenţei dinspre instanţele ei spectaculoase înspre cele banale, şi invers. De asemenea, alt aspect al acestei complicaţii vine din felul în care precaritatea căreia i-am zis „naturală”, biologică se distribuie şi se prelucrează în destine individuale.

Aşa cum violenţa creează falsa aparenţă a unei vieţi trăite intens, a unui spectacol perpetuu al existenţelor, tragic sau euforic, tot aşa precaritatea la nivelului omului de rînd fisurează pojghiţa rutinei transformînd-o nu în ceva „interesant” (ori, mai bine zis, doar în ceva „interesant”), ci în incoerenţă, în lucru mereu neînfăptuit, ruinîndu-se în el însuşi. O viaţă trăită precar e una lipsită violent de orizont, violent ataşată prezentului sau cel mult proiecţiei pe un termen foarte scurt şi obligată după fiecare acţiune să reia totul de la început, să refacă efortul cel mai elementar pentru duce la bun sfîrşit (sau doar la sfîrşit) un alt plan, cît de minor ar fi el.

Atunci cînd deschide seara televizorul la jurnalul violenţelor mondiale sau naţionale, omul de rînd se reconfortează în precaritatea lui: alţii sînt ucişi, sînt cuprinşi de flăcări, de ape, iar pe lîngă toate aceste tragedii de care îl desparte totul, meschina lui existenţă, insuportabilă pe toată durata zilei, devine dintr-o dată călduţă, acceptabilă, iar violenţele la care a fost supus pe stradă, la serviciu, par jocuri ale supravieţuirii la limită. La limita de jos. Dincoace de fascinaţia cutremurelor, a inundaţiilor, a nunţilor de un milion de euro sau a Maybach-urilor cu pretenţii literare, societatea spectacolului infuzează în minţile şi trupurile consumatorilor de imagini şi simboluri violenţă în doze mici, dar infinite, făcînd din aceasta singurul mediu în care o existenţă tot mai lipsită de sens pare să-şi găsească încă o justificare.

de Ciprian Mihali