România ocupă ultima poziție în clasamentul exporturilor de cărți și obiecte culturale, per ansamblu, arată un studiu publicat de Eurostat săptămâna trecută. Cât de neagră este, de fapt, situația?
Avem două instituții distincte care, formal, ne țin în legătură cu cultura lumii: Ministerul Culturii și Patrimoniului Național (MCPN) și Institutul Cultural Român (ICR), având în total circa 5.600 de angajați, cu bugete totale de aproape 200 de milioane de euro. Pe de o parte.
Pe de alta, potrivit unui raport recent al Eurostat, ocupăm ultima poziție în Europa în mai toate statisticile privind exporturile culturale. Cea mai dureroasă este absența cu desăvârșire din evidențele privind operele de artă și antichitățile. Din nefericire, nici în privința vânzărilor de carte, de altfel cea mai importantă categorie de bunuri culturale, nu stăm mult mai bine: în 2009, valoarea toală a acestor exporturi a fost de doar șase milioane de euro, mult sub nivelul statelor din zonă.
Niciuna din cele două instituții nu pare să fie, totuși, vinovată pentru aceste contraperformanțe. Legea de funcționare a MCPN nu prevede obiective legate de creșterea exporturilor culturale, ci doar unul foarte vag: „susținerea creației artistice contemporane și stimularea dezvoltării industriilor culturale, a circulației bunurilor culturale, inclusiv prin promovarea dialogului intercultural și a diplomației culturale“.
De altfel, Grigore Arsene spune că nici nu știe în ce măsură cifrele vehiculate de Eurostat ar fi reale. „Vorbim de o instituție serioasă, însă nici măcar ei nu cred că pot cuantifica vânzările din online. De pildă, dacă mă întrebați pe mine cât a vândut la export Curtea Veche (editura condusă de Grigore Arsene – n.r.), vă spun sincer că nu știu“. Există totuși câteva chestiuni certe, spune el: „Unu, că în cazul nostru nu există decât o piață de export, Republica Molodova. Doi, că, indiferent dacă cifrele reflectă sau nu realitatea, valoarea exportului este extrem de mică.
Iar explicațiile sunt simple. Niciun distribuitor străin nu are filială în România. Din câte știu, au existat trei tentative de acest fel, prin 2007-2008, dar a venit criza și au plecat. Or, sistemul de distribuție de la noi e extrem de prost, avem orașe cu 30.000-40.000 de locuitori fără nicio librărie. Nici nu se pune problema să ieșim în afara granițelor, în state cu comunități serioase de români, cum sunt Spania și Italia.“ Așadar, de vină nu e nicio instituție, ci lipsa inițiativelor private.
Totuși, lucrurile încep să miște, dar rezultatele nu sunt vizibile în studiul Eurostat, care, precizează autorii, „includ doar bunuri tangibile, cum sunt cărțile, ziarele, CD-urile, DVD-urile, instrumentele muzicale și operele de artă, dar nu și licențele și drepturile de autor“. Or, din fericire, din această zonă vin vești bune.
O chestiune de noroc
În cazul Ministerului Culturii, activitățile de promovare se rezumă, în mare, la gestionarea prezenței României la târgurile internaționale de carte. De care se ocupă însă și ICR, ceea ce i-a făcut adesea pe critici să ridice din sprâncene. De ce e nevoie de o asemenea mobilizare de forțe pentru organizarea standurilor românești la aceste evenimente? Pentru că, indiferent de logica sa, așa prevede legea culturii scrise (care, în subsidiar, nu a fost întocmită acum, ci în 2003).
În general, MCC și ICR își împart târgurile la care participă. „Noi avem un buget de vreo 30 de ori mai mic decât al ministerului, așa că ne sunt arondate evenimentele de mai mică amploare financiară“, spune Horia Roman Patapievici, președintele ICR.
Există însă și cazuri în care România participă și cu două standuri, din partea ambelor instituții: un exemplu foarte recent este acela al târgului de la Tel Aviv, organizat la finele lunii februarie. De unde o întrebare firească: bine, participăm la mai toate aceste manifestări, dar cu ce rezultate? Potrivit președintelui ICR, „puține târguri sunt cu vânzare efectivă de carte, majoritatea vizează stabilirea de contacte între agenții literari, edituri și scriitori“. Și, veți fi poate surprinși, acest networking chiar funcționează.
După cum spune Horia Roman Patapievici, „piața românească de carte a fost închisă timp de 50 de ani, așa că toate inițiativele noastre au mers cu pași mărunți. E nevoie de eforturi imense pentru a face ca o literatură abia renăscută să ajungă să fie băgată în seamă de edituri din afară. Cea mai mare importanță o au relațiile personale, dar mai e nevoie și de șansă.
Se poate întâmpla ca, la un moment dat, să vorbești cu un lord britanic îmbrăcat ca un cerșetor, dar de fapt în haine foarte scumpe, cum e la ei, să îi citezi, în timpul dialogului, dintr-un autor român, el să fie foarte încântat de citat și să întrebe din cine e. Un scriitor român, îi spui. Lordul e surprins că n-a auzit de el și își notează într-un carnețel jerpelit datele de contact. Mai târziu, afli că, prin contribuția sa, ai ajuns în atenția unei edituri britanice serioase.“
Cărți românești, traducători străini
ICR a dezvoltat două programe menite să încurajeze creșterea popularității literaturii române în afară: Translation and Publication Support Programme (TPS) şi „20 de autori“. Acesta din urmă gravitează în jurul unui parteneriat demarat în 2009 cu editura Universității din Plymouth (rezultat al poveștii de mai sus), prin care, până la sfârșitul lui 2013, vor fi publicate anual câte patru titluri românești. Și, după cum spune președintele ICR, „toate aparițiile de până acum se găsesc în toate marile librării britanice“.
În cazul TPS, Institutul acordă finanțare editorilor străini interesați de traducerea și publicarea unor titluri autohtone în țara de origine. De la lansare, în 2006, programul a contribuit la publicarea a 250 de cărți peste granițe, „cel mai mare succes din zona ex-comunistă“, după cum îl califică Horia Roman Patapievici. Interesant e că, de cele mai multe ori, cărțile românești care se găsesc azi pe rafturile librăriilor străine nu sunt traduse de români.
„Avem un program de burse destinat translatorilor care studiază limbi romanice, numărul celor care învață româna în afară fiind infim. În urma unei selecții realizate la institutele culturale din străinătate, traducătorii vin timp de trei luni în țara noastră, mai precis într-o reședință de la Mogoșoaia, unde studiază limba română, cu profesori tineri, se întâlnesc cu scriitorii pe care-i traduc, ies în oraș, se plimbă prin țară pentru a cunoaște mai îndeaproape specificul românesc. La puțini ani de la lansarea programului de burse, pot spune că avem traducători în aproape toate limbile europene“.
În ultimii cinci ani au fost publicate în străinătate 250 de titluri românești.
Este cea mai mare reușită a unei țări din zona ex-comunistă. Horia Roman Patapievici, președinte, ICR.
3.000 de exemplare vinde, în cel mai bun caz, un autor român într-o țară străină, potrivit unei estimări a Gabrielei Adameșteanu.
Autor: Mirona Hriţcu