Ştefan Dumitrescu: Îi mulţumesc Domnului că m-a adus pe lume într-un sat românesc la mijlocul secolului XX şi că nu m-am născut la oraş… Locul în care am venit pe lume se numeşte acum satul Drăganu din comuna Valea Mare, aflată în sudul judeţului Vâlcea, pe malul stâng al râului Cerna. M-au adus pe lume părinţi minunaţi, pe numele lor Aurelia şi Nicolae Dumitrescu, Domnul să-i ţină în palmele Lui în veci… Puiul acela de om, copilul care am fost, trăieşte şi acum în mine; îmi plăceau basmele, eram însetat să ascult poveşti şi poezii dintr-o cărticică de George Coşbuc, citite de mama mea. Acel prim contact cu poezia a fost pentru mine dumnezeiesc şi m-a marcat pentru toată viaţa. Când aveam patru sau cinci ani am descoperi că pot inventa poveşti, pot continua basmele cunoscute. Am trăit ca un copil născut într-un sat românesc, am fost un copil normal, ca toţi copiii care s-au scăldat în Cerna, s-au jucat „de-a ciocănelul”, „de-a prinselea”, şi alte jocuri de-ale copilăriei… În mintea mea, mereu mirată, uimită, fascinată, tot ce s-a întâmplat a fost fabulos. Am păscut oile, vacile părinţilor noştri.
Copilăria m-a marcat fundamental. La şcoala primară l-am avut învăţător pe domnul Vasile Barbu, Domnul să-l ţină în graţia Lui, un învăţător bun, cum erau dascălii pe vremuri şi care ne mai altuia dacă nu ştiam sau făceam boroboaţe, fapt pentru care îi mulţumesc, în numele colegilor mei de atunci, pentru că ne-a prins bine. Domnul Barbu, pe care am să îl evoc şi să îl nemuresc în povestirile mele, făcuse al doilea război mondial, fusese rănit la Oarba de Mureş, şi mergea cu proteză, şonticăind uşor. Parcă îl văd în faţa ochilor. Era patriot şi la orele de istorie ne vorbea atât de frumos despre Domnitorii noştri mari şi despre bătăliile lor, încât eu rămâneam cu gura căscată… Eram în clasa a patra, când domnul învăţător ne-a povestit cum a fost ucis marele Domn al Unirii, Mihai Viteazul şi am simţit o durere mare în piept. Mult timp am fost trist pentru lucrul acesta… Când, prin clasa a V-a sau a VI-a, am citi cartea lui Nicolae Bălcescu, „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, fericit şi emoţionat, în timp ce mă apropiem de sfârşitul cărţii, îmi spuneam în gând, „Dă, Doamne, să nu fie adevărat că Mihai Viteazul a fost asasinat”. Povestesc aceste întâmplări pentru că biografia mea de fiinţă umană este una normala, dacă nu cumva săracă în evenimente.
De aici sar la o altă întâmplare, destinică, să-i spun aşa: eram elev în clasa a X-a de liceu, în 1967, scriam poezii, citeam pe sub bancă tot ce îmi cădea în mână. Mă gândisem să îi trimit câteva poezii lui Miron Radu Paraschivescu, la revista Ramuri, unde acesta ţinea o rubrică, intitulată „Povestea vorbei”. I-am scris, căznindu-mă, rupând nu ştiu câte ciorne, o scrisoare, în care-i spuneam că sunt elev în clasa a X-a, că scriu poezii şi îl rugam să le citească şi să-mi spună dacă am talent. Aveam mare nevoie de o confirmare, ca să cred în mine. Am aşteptat cu înfrigurare următorul număr al revistei Ramuri, Minune, cu M mare: Miron Radu Paraschivescu mi-a răspuns imediat, trimiţându-mi o scrisoare caldă, foarte încurajatoare, în care îmi spunea că am talent şi „dacă vei merge pe drumul acesta, dragul meu, vei ajunge departe”. Câteva săptămâni am simţit cum îmi ard creierii de fericire. Peste doi ani aveam să reuşesc la Facultatea de Filozofie din Bucureşti şi i-am dus poezii Anei Blandiana, care l-a primit uimitor de frumos, de drăguţ, de cald pe tânărul poet Ştefam Dumitrescu, spunându-i că este foarte talentat şi despre care în numărul 12 al Revistei Amfiteatru, Ana Blandiana, redactor la secţia de poezie, avea să scrie foarte elogos. Poemele publicate de mine în revistele vremii atrăgeau atenţia şi anunţau apariţia unui scriitor foarte talentat în literatura română. Peste doi ani, Adrian Păunescu m-a invitat să-i deschid cenaclul Flacăra. Aşa se face că la prima şedinţă a Cenaclului, am citit la deschiderea acestuia, din 15 septembrie 1973, un volum întreg de poezie intitulat „NICOLAE LABIŞ-PORTRET COSMOGONIC”. Volumul a impresionat audienţa şi s-a vorbit în termeni elogioşi despre tânărul poet Ştefan Dumitrescu. Adrian Păunescu a afirmat: „Ştefan Dumitrescu este o şansă a literaturii române”. După terminarea facultăţii, am optat să merg ca profesor de Pedagogie şi Psihologie într-un oraş, capitală de judeţ din estul Ţării. Criticul literar George Ivaşcu, director, pe atunci, al revistei Contemporanul, a intenţionat să mă aducă în cadrul redacţiei. Ce a urmat după ce am ajuns în oraşul în care trăiesc şi acum şi în care am scris o mare parte a operei mele? Timpul s-a contractat, iar eu am fost atât de absorbit de gândurile, de obsesiile mele, de proiectele mele încât am uitat de mine, şi astfel s-au născut scrierile mele.
MDP: Fundaţiile Culturale „Ajutorul Românesc” şi “Ţara” v-au propus pentru acordarea premiului Nobel …
Ştefan Dumitrescu: Să vă spun o poveste frumoasă. În anul 1964 când au ieşit din temniţele comuniste, doi intelectuali patrioţi, oameni de o calitate extraordinară, au imaginat un proiect naţional extraordinar, mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a scos în cale şi oameni extraordinari, minunaţi, pentru că de prea multe lichele şi ticăloşi am avut parte în viaţa aceasta. Nu pot să nu îl amintesc, la oamenii străluciţi, pe unul dintre ei, marele om de ştiinţă Ioan Crişan, prietenul meu bun, care ar fi putut să-i aducă ţării Premiul Nobel pentru chimie, dar a fost săpat, marginalizat cu o artă şi ticăloşie greu de imaginat. Ce Proiect au gândit ei ? Că în libertate îi vom aduna pe cei mai buni tineri creatori, vom ajuta aceste minţi să se formeze, să se desăvârşească, pentru a da creaţii extraordinare în toate domeniile, ştiinţă, artă, filozofie, care să genereze un climat de emulaţie, să îmbogăţească, să dezvolte cultura română, astfel încât în România să se declanşeze o renaştere spirituală în toate domeniile, încât ţara să devină o putere culturală de care să se ţină seama. După venirea lui Nicolae Ceauşescu la putere şi a liberalizării adusă de el în cultură, dar mai ales după momentul Praga, din 1968, lucrurile chiar păreau să se întâmple aşa. România luase un avânt extraordinar. Oamenii aceştia au început să se intereseze de tinerii foarte înzestraţi, care veneau în acel moment în cultură, i-au contactat, au discutat cu ei, le-au spus că au o mare misiune, că prin creaţia lor sunt foarte importanţi şi pot crea acel climat de renaştere naţională. Au adunat în jurul lor un grup de tineri dotaţi, pe care îi ajutau cu bani, cu cărţi, făceau proiecte, se născuse un fel de „şcoală”, în sensul filozofic al cuvântului. Domnii Alexandru şi Radu, aşa se numeau cei doi intelectuali, au fost cei care i-au sugerat lui Noica ideea de a aduna pe lângă el tineri filozofi şi de a-i forma, iar lui Noica i-a plăcut ideea. Din păcate grupul lui Noica a fost imediat infiltrat de securitate. Din acel moment, domnii Alexandru şi Radu au devenit foarte prevăzători şi s-a trecut la o clandestinitate aproape totală. Grupul „Renaşterea”, cum s-a numit el la început, prin anii 1965-68, a intrat într-un fel de ilegalitate. S-a ştiut numai de grupul Noica. A existat o structură secretă de intelectuali patrioţi, o reţea, care a urmărit să depisteze minţile creatoare cele mai bune ale ţării, să le ocrotească şi să le ajute să creeze la capacitatea lor maximă.
MDP: Despre Biroul de viitorologie de la Bucureşti ce ar fi necesar să ştie cetăţeanul roman?
Ştefan Dumitrescu: Biroul de viitorologie este tot o substructură a grupului iniţial, numai că este format din sociologi, psihologi, oameni dedicaţi studierii fenomenelor şi proceselor social economice, culturale, în vedere prognozării evoluţiei lor, în vederea găsirii celor mai bune soluţii pentru sistemul românesc. Este un fel de Inteligenţă secretă a Românei, loială poporului român. Nu are nici oi legătură cu francmasoneria… Este format din oameni pasionaţi de cercetarea în ştiinţele sociale. Pe parcursul anilor 1990-2009 Biroul de Viitorologie de la Bucureşti a informat Preşedinţia României, Guvernul, Parlamentul, că România şi organismul naţional românesc se află pe o cale autodistructivă, că pierd permanent substanţă, energie şi informaţie, că involuează cu fiecare an. Am avertizat, încă din 1990, că România se îndreaptă către colaps. Am pus la dispoziţie soluţii preşedinţilor României, primilor miniştri, miniştrilor educaţiei, următoarele soluţii: Conceptul şi Modelul de REFORMĂ AUTENTICĂ A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC, Conceptul şi Modelul de Reformă autentică a Sistemului economic românesc, reforme care ar fi dus la salvarea Ţării. Faptul acesta ar fi făcut ca România să se dezvolte şi să aibă o situaţie rezonabilă în contextul actual.
Din păcate demersul nu a fost auzit, toţi şi-au văzut de interesele personale, politice, introducând în învăţământ şi în economie numai pseudo-reforme care au nenorocit, pur şi simplu, România.
MDP: Se ştie, opera dramaturgică pe care aţi scris-o este, spun specialiştii, „mai vastă, mai valoroasă, decât cea a lui a lui Albert Camus, a lui Sartre, a lui Dario Foo sau Tennesse Williamss, este una dintre cele mai mari opere dramaturgice ale secolului XX”. Ce cuprinde opera dumneavoastră, care este piesa de suflet, ce ne puteţi dezvălui despre dramaturgul Ştefan Dumitrescu?
Ştefan Dumitrescu: Vedeţi dumneavoastră, cred că este vorba de un destin implacabil, nu-i doresc nimănui să fie scriitor în România, pentru că va suferi foarte mult, va fi marginalizat şi condamnat la suferinţă, la umilinţă. În cazul meu, opera mea, povestirile, volumele de poezie, romanele, cărţile de eseuri, peste zece romane, s-au scris aproape singure. În această Groapă a marginalizării nu am avut altă şansă decât să scriu. Scrisul a fost modul meu de a mă regăsi, de a supravieţui, catarsisul care m-a menţinut în viaţă. Azi am scris o poezie, mâine alta, în săptămâna asta am terminat o povestire, peste două săptămâni alta, în vacanţa aceasta am terminat un roman şi aşa, creaţie cu creaţie, s-a adunat o operă scrisă în toate genurile literare. Iată ce scria în revista Expres-Magazin”, în 1993, scriitorul Ion Zubaşcu, adresându-mi-se: „În tot ceea ce faceţi şi gândiţi aveţi mai degrabă aura unui întemeietor. Cred că ar trebui să faceţi şcoală în jurul dumneavoastră, lucrând direct asupra destinelor vii prin elevii care ar putea să vă continue lucrarea, întemeind cetăţi de spirit la fel de durabile ca şi cele create la umbra măslinilor antici. Trăim vremuri prea mărunte şi interesate pecuniar ca să găsiţi o revistă deschisă imediat spre ceea ce gândiţi. Singura soluţie ar fi să vă adresaţi unei edituri ca Humanitas, care ar putea fi interesată de anvergura viziunilor dumneavoastră.” ION ZUBAŞCU, scriitor, Revista Expres-Magazin, nr. 4, 1993
Şi iată ce scrie, tot în 1993, omul rafinat, de cultură, Francesca Pini: “Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, filozof, analist politic, omul acesta atât de cuminte, cu o expresie de copil care se miră veşnic, este una dintre cele mai ardente şi mai neliniştite conştiinţe ale veacului lui. Când românii îl vor cunoaşte cu adevărat, în toată adâncimea şi profunzimea operei lui pe Ştefan Dumitrescu, se vor mira că un scriitor de talia lui Thomas Mann, a lui Albert Camus s-a aflat, fără să-l cunoască, printre ei. La sfârşitul acestui veac, Ştefan Dumitrescu este vârful de lance al literaturii române împlântat adânc în universalitate. L-aş compara cu Mircea Eliade, dacă nu aş şti, cunoscându-i o mare parte din operă, că Ştefan Dumitrescu nu seamănă decât cu el însuşi.” Francesca Pini, critic literar, coperta a IV-a a cărţii “Matca ancestrală”, 1993.
Despre piesa de teatru pe care aş aprecia-o cel mai mult, nu ştiu ce să spun… Piesa de teatru „Râsul”, care a fost citită în cenaclul revistei Teatrul, spectacol-lectură în interpretarea unui colectiv al teatrului Giuleşti şi al secţiei de dramaturgie a Uniunii Scriitorilor, care i-a acordat şi un Premiu, în martie 1981, a impresionat mult. Despre această piesă, criticul literar Valentin Silvestru spunea că este una dintre cele mai mari piese de teatru a secolului XX, în dramaturgia europeană. Domnul profesor de teatralogie Mihai Sin, de la Academia de teatru de la Târgu Mureş, a apreciat foarte mult piesa „Caragiale se pupă cu Stalin”, care a luat mai târziu Premiul special al Juriului la Festivalul naţional Bogdan Amaru, ediţia a doua de la Râmnicul Vâlcea.
MDP: Cum a fost primit romanul „Delirul”, vol. II, continuarea capodoperei lui M. Preda, ce reacţii a stârnit?
Ştefan Dumitrescu: A fost primit bine… După ce a luat Premiul I, în 1993, la Concursul organizat de Cristoiu, „Cine scrie romanul „Delirul, vol II”, continuare la „Delirul I” de Marin Preda, romanul a rămas un timp în întuneric.” Ion Cristoiu nu a mai publicat romanul, aşa cum se angajase şi cum preciza în anunţul concursului. Unii mi-au spus că de frică, pentru că a fost ameninţat că dacă publică romanul va fi un scandal internaţional, alţii mi-au spus că a fost plătit ca să nu publice „Delirul, vol II. Cei care au citit manuscrisul „Delirului II”, spuneau că este al lui Preda. „Nu se poate, domnule, ăsta este scris de Preda !”. Şi editorilor cu experienţă le-a fost teamă să publice „Delirul, vol II”. Îmi spuneau, încercând să mă convingă, că e scris de Marin Preda. Abia în anul 2004, un Editor extraordinar şi foarte curajos, domnul Emil Catrinoiu, un bijutier al cărţii, a publicat romanul. Mare curaj! Cei care l-au citit mi-au spus că nu l-au mai lăsat din mâini. Un critic literar, considerat printre cei mai mari din ziua de azi, când ne-am întâlnit m-a luat pe după umeri şi mi-a spus, aplecându-se către mine, „romanul este extraordinar, din păcate nu pot să scriu despre el”. Subliniez, meritul meu că l-am scris este mic, meritul mare este al Domnului. Aşa s-a întâmplat. Cât despre critica oficială, să o numim aşa, despre criticii zilei, de frică să nu-şi piardă privilegiile au tăcut mâlc, din laşitate…Ştiu însă, că romanul le-a plăcut.
MDP: Starea literaturii actuale, aşa-zisa democraţie literară, ce vă spune?
Ştefan Dumitrescu: Starea literaturii de azi, din pseudo şi anti democraţia românească, este dureroasă şi dramatică. Literatura de azi, ca şi cultura română în general, este victima Marelui Război mascat, invizibil, alcătuit din războaie informaţionale, psihice, economice, culturale, ideologice, educaţionale, axiologice, care au distrus pur şi simplu Organismul Românesc în ansamblul său şi la toate nivelele.
MDP: Cum a fost posibil ca o carte precum „Codul lui Da Vinci”, a lui Dan Brown, să ajungă bestseller?
Ştefan Dumitrescu: „Codul lui Da Vinci” este o „tehnologie rafinată” a marelui război invizibil dus împotriva popoarelor, a Omului şi a Bisericii, a Creştinismului, care a vizat slăbirea, disiparea, erodarea temeliei creştinismului. Noroc însă că nu s-a întâmplat aşa. Temeliile Bisericii şi ale creştinismului sunt solide şi Dumnezeu n-a permis să fie clătinate. Cum a ajuns best-seller? Urmare a doi factori: cartea este bine scrisă, acţiunea este condusă abil, este o carte comercială, miza este pasionantă, foarte interesantă şi trezeşte un interes maxim, dând iluzia unei argumentări solide. Al doilea factor care a făcut din ea un best-seller este că autorul a exploatat foarte bine tendinţa, setea omului din societatea de consum, pentru consum, avid de produse comerciale, care să-i satisfacă necesitatea. Faptul că, din păcate, cultura a miliarde de oameni, este atât de săracă şi nivelul coborât, îi face să fie însetaţi numai de kitsch, de literatura comercială, de cele mai multe ori vulgară.
MDP: Stimate domnule Ştefan Dumitrescu, cei care conduc în momentul actual cultura românească sânt potriviţi unui asemenea act de importanţă istorică?
Ştefan Dumitrescu: Nu sunt. Nu numai că nu sunt potriviţi să conducă destinele culturii române, sunt chiar duşmanii ei. Nu-i doare prăbuşirea culturii române, decăderea ei până la a deveni marfă comercială, surogat pentru o societate abrutizată şi manipulată. Este una dintre cele mai mari lovituri date poporului roman. Această pseudo-cultură, manelele, produsele culturale de prost gust sunt o otravă pentru tinerele generaţii, pe care le îmbolnăveşte, le nenoroceşte, distruge sistemul de valori, sufletul, modul lor intim de a simţi şi a gândi. De fapt, aceasta s-a urmărit. Distruge-i unui popor cultura, învăţământul şi sănătatea şi l-ai terminat!
MDP: Criza moral-politică pe care o traversăm, excesul de libertate şi-au pus amprenta şi asupra comportamentului literar al generaţiei mai tinere?
Ştefan Dumitrescu: Criza politică pe care o traversăm este efectul, parte a marelui război mascat, invizibil, al cărui obiect şi victimă a devenit Organismul naţional românesc după trădarea şi asasinarea lui Ceauşescu. România, după 1990, a fost distrusă de acest război invizibil, psihologic, informaţional, economic, financiar, axiologic, soldat cu anularea sistemului de valori, a sistemului de învăţământ, haotizarea şi compromiterea valorilor care formau universul cultural şi educaţional. Actuala criză care dăinuie din 1990 încoace şi excesul de libertate sunt mijloace ale acestui război mascat. Ele şi-au pus în mod negativ, patologic, îngrijorător, amprenta asupra tinerelor generaţii, pe care le distrug din punct de vedere educaţional, moral, psihic şi biologic. Tinerii noştri de astăzi nu mai citesc decât produsele abrutizării spirituale, iar comportamentul literar al scriitorilor acestei generaţii este că scriu poezii, povestiri, romane, piese de teatru cu salată de hemoroizi, cu ciorbe de ovare, cu sexe stoarse şi expuse la vedere. Pentru cuvintele acesta rog să fiu scuzat, dar am citit mai multe cărţi ale prezentului, îi urmăresc cu atenţie şi m-am îngrozit, în loc de ochi, de gură, ei au doar un sex prin care văd, prin care gândesc şi percep totul.
MDP: Consideraţi că presa culturală reflectă îndeajuns realitatea? Este liberă de orgolii şi de canoane?
Ştefan Dumitrescu: Nu, nu reflectă realitatea nici presa culturală. Nu ştiu dacă mai putem vorbi de o presă culturală. Ce publică Institutul Cultural Român condus de atâta vreme de Patapievici, care înjură România, este presă culturală? România literara care este numai a unui grup restrâns de scriitori şi citită de un număr restrâns de oameni, în primul rând de cei care scriu în ea, este presă culturală ? Presă culturală cred eu, se face în revistele on-line, cum este Agero, Europa Creştină, Publicaţiile ARP, Destine literare, care apare la Montreal, Observatorul, din Canada, Clipa din SUA…
MDP: Trăim de prea mult timp din mituri mărunte, din mize cu bătaie scurtă. Se mai moare încă de foame şi de sete între fructe şi apă. La cine s-ar afla salvarea României?
Ştefan Dumitrescu: O, Doamne, aceasta este o temă foarte gravă şi foarte importantă, stringentă, dureroasă, dramatică pentru noi, stimată doamna Maria Diana Popescu. Poporul roman, Fenomenul românesc, în general, se află într-o situaţia foarte grea, au fost împinse într-o fundătură istorică, asistăm la o epuizare, la o destructurare a lor. În cei douăzeci de ani de experiment negativ postcomunist, tot o formă a războiului mascat, din ce în ce mai distructiv şi mai periculos, pierderile suferite de economia românească depăşesc 1000 de miliarde de euro. Populaţia României a scăzut cu peste patru milioane de locuitori, iar alte peste patru milioane de locuitori au plecat din ţară să muncească în alte părţi ale planetei. După anul 2020 populaţia de etnie ţigănească va depăşi populaţie românească, iar învăţământul, cultura, sănătatea sunt la pământ. Dacă involuţia aceasta mai durează încă zece ani ne vom prăbuşi ca naţiune şi vom dispărea ca popor. Da, către acest lucru ne îndreptăm. Cred că noi, toţi românii, ar trebui să ne îngrijorăm şi să plângem de durere şi de ruşine că am ajuns în starea aceasta.
MDP: Aş vrea să citesc Ştefan Dumitrescu. Ce carte îmi recomandaţi şi ce anume ar da acoperire recomandării făcute?
Ştefan Dumitrescu: Vă mulţumesc, aţi citit „Delirul, vol II”, v-aş dărui acum romanele, „Şi tu vei fi văzduh”, apărut la editura Anamarol, „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti”, „Prea adânc m-ai rănit, femeie !”, şi volumul de teatru conţinând piesele, „Râsul”, „Pygmalion sau aripa frântă a ţipătului”, şi „Meşterul Manole”, pe care îl am tradus în engleză, piesa de teatru „Râsul”, tradusă în franceză şi în italiană”, volumele de poezie „ Înaltele poeme” şi „Muntele încărcat de dragoste”.
MDP: Ce nu v-am întrebat şi aţi dori să ştie cititorii revistei “Agero”? Formulaţi o întrebare şi răspundeţi, vă rog.
Ştefan Dumitrescu: Multe lucruri nu m-aţi întrebat şi multe lucruri mai am să vă spun, să le spunem cititorilor români, oriunde s-ar afla ei, în România, în Germania, în Canada… Nu am vorbit despre patru dintre cele mai mari descoperiri din istoria umanităţii, care aplicate în practică ar putea schimba radical, în bine, destinul Civilizaţiei umane şi, desigur, al României, descoperiri care s-au făcut în cadrul acestui grup de inteligenţe româneşti. Despre două dintre ele vă pot vorbi pe larg…despre celelalte două… să vedem, dar să putem doar să le amintim. Apoi aş dori să ne aplecăm mai mult asupra viitorului poporului român, al României. Românii, instituţiile Românei trebuie să ştie că România şi poporul român sunt în război, că nu e de joacă. A se vedea că distrugerile suferite de economia românească după 1989, depăşesc cu mai mult de 50 de ori, distrugerile provocate României de cele două războaie mondiale. De ce acceptă românii să se risipească în lume atât de uşor, fugind ca potarnichiile? Suntem un popor prea bătrân, prea uzat, epuizat de energie, secătuit de orice reacţie şi speranţă. Da, sunt teme foarte importante, stimată doamnă Maria Diana Popescu, pe care este bine să le dezbatem.
Acum, la final, nu am cuvinte să vă mulţumesc, Domnul să vă ajute, Domnul să ajute acest neam chinuit să se regăsească şi să învingă în istorie. Domnul să fie cu noi!
Scrisă de Maria Diana Popescu, Agero-Stuttgart, 13 aprilie 2010
http://basarabialiterara.com.md/?p=3708
N. B. Domnul scriitor Ştefan Dumitrescu este în căutare de traducători pentru traducerea în alte limbi ale unora dintre operele domniei sale. Pentru detalii, vă rog să accesaţi pagina Scriitor român, caut traducător (în partea superioară a blogului, chiar sub titlu).