Acum, antologia “Aer cu diamante” va fi reeditată şi va fi lansată în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, vineri, 19 noiembrie 2010, ora 18:00, la standul Editurii Humanitas.
Dan Mircea Cipariu a dialogat cu Traian T. Coşovei, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre cel mai recent volum publicat de Traian T. Coşovei, “Aerostate plângând”, Editura Tracus Arte, şi despre zonele de interes poetic ale acestuia.
Cea mai recentă carte a ta, “Aerostate plângând”, Editura Tracus Arte, a fost foarte bine receptată de critică, cea mai repetată sintagmă despre ea fiind aceea că e, probabil, cea mai bună carte scrisă până acum de Traian T. Coşovei. Aşa cum am spus chiar la lansarea cărţii tale, o anumită radicalizare a discursului tău poetic dublată de un insert de jurnal (auto)biografic fac din “Aerostate plângând” una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale anului 2010. Care e lista de spaime şi de eşecuri ale poetului Traian T. Coşovei, spaime şi eşecuri ce trec din realitate în poezie şi viceversa?
Dragă prietene, din prima ta întrebare reţin trei lucruri: prietenia literară ce ne leagă, cuvântul probabil şi, spre final, sintagma poezie şi viceversa… sintagmă ce mă duce cu gândul la Caragiale… şi viceversa…Eu nu-mi pot autointerpreta vesurile, pentru că aş risca să fiu subiectiv… este o carte despre bucuria de a fi, despre deznădejde, despre condiţia omului care mai are curajul să aibă atitudine în “lumea asta plină de-amaruri şi de chin”. Mă bucură faptul că, până acum, cartea a fost bine receptată… cât despre spaime: mi-e frică de moarte şi de consecinţele ei… cât despre eşecuri: orice autor care se ia în seamă trăieşte cu teama de a nu rata. Lista mea de spaime şi eşecuri se află între versurile: “Este o moarte uşoară a unui popor/ care nu se mai înţelege pe sine.” şi, mai la vale: “Vina noastră cea de toate zilele e tăcerea”… din această dilemă nu putem ieşi.
Ai scris o carte, “Poeţii marilor oraşe”, o antologie de recenzii şi cronici literare ce a apărut la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, în 2008. Mai poate fi posibilă astăzi o poetică a naturii? În “Aerostate plângând”, gheara vieţii din Piaţa Floreasca, loc foarte apropiat de locuinţa ta din Bucureşti, se vede şi se simte printre rândurile şi trăirile poemului. Pentru tine oraşul e un destin literar?
“Poeţii marilor oraşe” pleacă de la o idee pe care o împărtăşim amândoi: trecutul să nu devină uitare. Altminteri, cel mai bun argument al acestei cărţi constă chiar în motto-ul pe care l-am ales din Archibald Macleish: “Un poem n-ar trebui să fie/ Dar să însemne”. Poeţii marilor oraşe nu sunt cei care cântă în ritmul asfaltului ori al betonului, al sticlei ori al neonului, ci aceia care, asumându-şi autodistrugerea, sfârşesc prin a se îndrăgosti de ea ca de un drog mortal, dar înălţător. Ei sunt aidoma speciilor rare şi nepreţuite care, odată redate libertăţii abstracte, nu mai pot supravieţui.
Şi pentru mine oraşul este un destin literar nedorit, dar asumat.
În ultimii ani se discută des despre autenticitate şi organicitate ca mărci ale poeziei bune. Tu ce alegi între autenticitatea scriiturii şi cea a biografiei? De ce ingrediente să ne folosim pentru a scrie o poezie bună?
Nu aleg nimic. Poate ceea ce am denumit într-un poem pe care cu drag ţi l-am dedicat, Fiinţa vorbită, fiinţa trăită. Eu dacă scriu un articol în care afirm că zece mii de persoane s-au adunat în Piaţa Floreasca să mă asculte recitând, cam 60% din populaţia cititoare de “tabloide” mă va crede… n-au încotro! Dar dacă spun că o sută de mii de cetăţeni ai Bucureştilor au venit să mă asculte, să mă aplaude, să-mi ceară autografe, mă vor crede toţi! Aşa e şi cu fiinţa trăită ori vorbită… depinde cine te crede sau cine te citeşte. Această întrebare mă trimite în timp la cuvintele lui Nichita Stănescu, care, referindu-se la Mihai Eminescu, spunea: toată lumea ar fi vrut să-i scrie opera, dar nimeni n-ar fi vrut să-i trăiască viaţa.
Aerul grav şi un univers apăsat şi repetitiv ce îmi aminteşte de Bacovia dau o tensiune a interiorităţii pe care “Aerostate plângând” o revendică. Care sunt crizele tale existenţiale şi lumeşti? Crezi că poezia bună nu se poate scrie fără criză interioară, fără accident ontologic?
Dragă Dan Mircea Cipariu, ţi-aş răspunde în spirit bacovian: Vino întotdeauna toamna cu această întrebare…
Cum ar arăta programul de guvernare poetică scris de Traian T. Coşovei?
Aş alege ministerul apelor tulburi. Iar forma de guvernare ar fi… dictatura de dreapta a metaforei: radicalismul exprimării de sine ca formă a sincerităţii.
Prieteniile literare şi, mai cu seamă, respectul faţă de opera literară a celuilalt au făcut ca lumea noastră literară să fie împărţită pe triburi şi orgolii. Ai vreo explicaţie asupra acestui fenomen? Să fie de vină şi faptul că împărţim un domeniu fără prea multă relevanţă socială, fianciară şi economică?
Prieteniile literare şi respectul faţă de opera celuilalt ţin de afinităţi selective. Ele ar trebui să ne unească, nu să ne împartă în triburi şi vanităţi, pentru că orgoliu avem toţi. Altminteri am asista la “tangoul tigrului cu zebra”… cum sună un vers de-al meu. Cât despre domeniul pe care-l împărţim… domeniul nostru e taina metaforei, iar nu taina schimbării norilor politici din care nu mai plouă nimic.
Ce relaţii mai ai cu colegii tăi de generaţie? În afară de biografia voastră literară, vă mai uneşte vreun proiect literar?
Cel mai mare proiect literar al generaţiei noastre, acum, este să supravieţuim!
Ce vis nu ţi s-a împlinit nici până acum în preajma vârstei de 55 de ani (TTC s-a născut pe 28 noiembrie 1954, în Bucureşti – n.n.)?
Să văd piramidele. Sau măcar umbra lor.
Soţia ta, rafinata prozatoare Ştefania Coşovei, a făcut mai multe interviuri pentru tamada.ro pe care le încheia cu întrebarea: “La ce vârstă ţi-ai făcut primul om de zăpadă? Aşadar, în final, Traian T. Coşovei, la ce vârstă ţi-ai făcut primul om de zăpadă?
Eu n-am făcut niciodată oameni de zăpadă… eu am făcut femei de zăpadă ce n-aşteptau primăvara ca să se topească…