Dia
Radu este un reporter şi un intervievator destoinic. Dovezi? Un premiu
naţional pentru jurnalism obţinut în 2013 din partea Asociaţiei Române
de Istorie a Presei, colaborările la publicaţii ca Esquire, Cuvântul sau
Dilema şi interviurile pe care le ia pentru Formula As unor oameni care
chiar au lucruri interesante de spus: Adriana Bittel, Horia Colibăşanu,
Sabina Fati, Iuri Kordonski, Mircea Cărtărescu, Dan M. Fărcaş, Tudor
Giurgiu, Grete Tartler, Monica Macovei etc. Acum însă iată că Dia
Radu iese pe piaţă cu un volum de convorbiri cu pianistul Dan Grigore,
un exponent al excelenţei româneşti în muzică. Volumul se numeşte Lumea
în si bemol, iar titlul cărţii este dat de Cella Delavrancea, care i se
destăinuie la un moment dat cu aceste cuvinte lui Dan Grigore.
Cartea apare la
Editura Polirom, în colecţia Ego grafii, şi este o încântare. Fiindcă
Dia Radu ştie să se documenteze şi să întrebe, şi bineînţeles fiindcă
Dan Grigore are ce şi cum să povestească. De altfel, de la prima la
ultima pagină a cărţii am avut impresia că Dia Radu ni-l înfăţişează pe
pianist ca pe un trofeu în preajma căruia nu e tocmai uşor de ajuns.
Volumele în doi,
scrise în temeiul confesiunii şi al aducerii aminte, nu sunt o raritate
în România. Humanitas are o colecţie care se cheamă „Portrete în
dialog”, iar Polirom a publicat deja câteva cărţi scrise la două mâini
sau vorbite la două guri. Bine, şi atunci prin ce se impune cartea al
cărei protagonist este Dan Grigore? Prin câteva lucruri precise. Unul
este farmecul (şi uneori hazul nebun al) pianistului. Altul este stilul
lui de-a povesti, cuplat la o bogăţie a expresiei şi la un talent care
ar face din el un prozator straşnic. Iar altul este caierul însuşi al
vieţii lui Dan Grigore. O viaţă cu lumini şi umbre, cu bucurii şi
cumpene, cu succese fulminante şi eşecuri, cu drame şi eliberări.
În Lumea în si bemol
Dan Grigore ni se livrează fără să-şi cosmetizeze existenţa sau
relaţiile. Pianistul îşi admite greşelile şi nu-şi trece sub tăcere
presiunile familiale. În acelaşi timp, are pagini în care se jupoaie
fără milă, semn că autoscopia nu se face doar cu francheţe, ci şi cu
exigenţă. Nemilos cu proştii şi canaliile, aprinzându-se uşor pentru
diverse cauze (inclusiv politice), iubăreţ foc în tinereţe, dar nu
numai, rapidist înfocat şi totodată artist acreditat ca pianist al Casei
Regale, Dan Grigore izbuteşte să facă din povestea vieţii sale un
recital pigmentat de momente de virtuozitate. Iată de ce spun că Lumea
în si bemol e o carte pe care o isprăveşti în patru-cinci ore, după care
îţi vine s-o iei de la capăt.
Despre ce întreabă
Dia Radu şi despre ce răspunde Dan Grigore? Despre începuturile în care
copilul de atunci inventa artificii pentru perfecţionarea tehnicii, dar
şi despre profesoarele care l-au avut elev sau student – nume
importante, cum ar fi Jeni Ionescu, Florica Musicescu şi mai ales Cella
Delavrancea. Despre pedagogii străini, între care sclipeşte figura
austriacului Richard Hauser. Despre cele trei modele de viaţă şi de
artă: Sergiu Celibidache, Salvador Dalí şi Bobby Fischer. Despre marii
pianişti la al căror nivel de performanţă s-a străduit să ajungă: Aldo
Ciccolini, Sviatoslav Richter sau Arturo Benedetti Michelangeli. Despre
slăbiciunile ascunse ale altor mari artişti, cum ar fi violonistul
Henryk Szerying. Despre Bach şi Brahms. Despre dirijorii cu care s-a
armonizat şi despre cei pe care i-a considerat mediocri, spunându-le-o
verde în faţă. Despre rivalitatea şi prietenia sincopată cu Radu Lupu.
Despre admiraţia pentru Celibidache. Despre şicane, pile, răzbunări,
ranchiune, piedici ideologice, laşităţi ale unor colegi, mâncătorii ale
altora şi în general despre zgura care a înecat viaţa artistică din anii
1980. Despre familie şi monarhie. Despre spectacolele de muzică şi
poezie realizate cu Ion Caramitru. Despre un Hamlet la care Dan Grigore
nu doar că a pus muzica, ci a şi contribuit la traducere. Despre
splendoarea unei cariere de multe ori ameninţate. Despre providenţă,
despre singurătate, despre esenţa cristică a muzicii. Un amănunt: Dan
Grigore nu e un om comod sau concesiv. Şi nici nu trebuie. Este, în
schimb, una dintre cărţile de vizită frumoase ale culturii române.
Lumea în si bemol. O
carte de citit de două ori: o dată în galop, fascinat de ritmurile şi
de cultura protagonistului, a doua oară tacticos, cu pixul şi hârtia
alături, spre a nota lucruri care nu trebuie uitate.
sursa + material video: digi24.ro