Toţi dorim o explicaţie. Cum s-a ajuns aici? Este complicat. Iată o parte din răspuns.Priviţi la modul în care au fost educaţi cei care conduc. Dacă mă gândesc bine, cuvântul “educaţie” este optimist. Poate că mai bine utilizăm un termen tehnic, “socializare”. Altfel spus, să privim la modul în care aceştia s-au format. Şi pentru a înţelege bine despre ce este vorba, să ne întoarcem puţin în istorie.
Secolele XVII şi XVIII sunt foarte speciale în istoria lumii. Este momentul în care în Europa apare ceea ce – iarăşi cu un termen tehnic – numim “o populaţie de state puternice”. Desigur, state puternice au existat şi înainte – în Europa şi pe aiurea. Însă de data aceasta avem de-a face cu un întreg sistem de state. Fiecare dintre acestea este puternic nu atât din cauza liderilor, ci din cauza instituţiilor. În această perioadă apar birocraţiile naţionale. La fel de semnificativ este progresul în ceea ce priveşte artele războiului. Statele europene sunt înarmate până în dinţi şi reuşesc să îşi aproprieze (unele dintre acestea, cel puţin), imense imperii coloniale.
Ce însemna să conduci un asemenea stat?
Pe scurt, nu era simplu. Mulţi dintre aceşti oameni aveau o
considerabilă experienţă militară. Să nu ne gândim în acest context doar
la abilitatea de a trage cu puşca. A conduce armate şi a dirija
campanii, în acele timpuri, era o chestiune teribil de complicată.
În
filme, astăzi, noi vedem doar grupuri mari de figuranţi, îmbrăcaţi la
fel, care apar de nu-se-ştie-unde, atunci când Patria îi cheamă. De
fapt, multe dintre aceste unităţi militare erau practic proprietatea
ofiţerilor care le comandau şi care priveau războiul ca pe o
oportunitate economică.
A conduce o ţară, un Guvern sau a fi pur
şi simplu om politic, până în secolul al XIX-lea inclusiv, însemna, de
regulă, să fi fost în stare să rezolvi, competent, tot felul de
probleme: de strategie militară, de logistică, de administraţie locală.
Însemna să fi fost în contact profesional cu ingineri (militari), cu
medici (militari şi aceştia) sau cu clerici (şi acestea persoane cu o
educaţie considerabilă).
Lucrurile s-au schimbat mult în ultimele
decenii. Mă întreb cum trebuie să mai fii educat ca să fi luat în seamă
în spaţiul public.
La prima vedere, s-ar zice că locul
educaţiei clasice, clericale sau militare l-a luat pur şi simplu
“facultatea”. Mă tem că aceasta este o iluzie. Diplomele universitare
s-au degradat masiv în ultimele două-trei decenii. A fi absolvent de
învăţământ superior a ajuns să nu mai însemne, în sine, practic nimic.
Nici măcar abilitatea de a scrie gramatical nu mai este garantată.
Unii s-au amăgit, mai ales în anii 90,
că marca distincţiei este o diplomă avansată, de obicei un doctorat.
După care a venit epoca plagiatorilor în serie.
A urmat perioada în care amăgirea s-a
ţesut în jurul ideii că cei cu “studii afară” vor forma – nu se ştie cum
– adevărata elită. După care impostorii şi-au adăugat în CV, pur şi
simplu, stagii inventate sau plătite, de câte o săptămână.
Cine sunt aceşti perseverenţi? Ei au un
profil tipic. Mici afacerişti locali cu treabă prin Capitală şi – prin
urmare – cu “conexiuni”. Au o funcţie politică pe care o folosesc pentru
a-şi alimenta o anume doză de grandomanie.
Cel mai semnificativ, în contextul
discuţiei noastre, este că presiunea lor a sfărâmat instituţiile care
aveau rolul de a asigura educaţia elitelor. Că cineva plagiază este
grav. Că aşa-zisul “conducător de doctorat” este, la rândul său
plagiator, este extrem de grav. Că decanul facultăţii şi rectorul
instituţiei sunt de partea plagiatorilor este teribil.
Boala nu este doar la “diplomaţii”
zilelor de pe urmă. Boala este mai ales în instituţiile de învăţământ
superior. Nimeni nu a venit, în parpalac negru de piele, să pună
Makarov-ul în coasta profesorilor. Toţi ştiau foarte bine cu cine aveau
de-a face şi ce trebuiau să livreze.
Degradarea elitelor politice este cu neputinţă de înţeles fără să realizăm gradul de complicitate al elitelor universitare.
Ceea ce s-a întâmplat a fost nu doar
formarea unei bande de impostori care au ajuns la butoane. În cealaltă
direcţie efectul a fost şi mai devastator. Atâţia tineri inteligenţi şi
serioşi nu au mai găsit locuri în universităţile şi institutele
transformate în manufacturi de plagiate. Unii s-au apucat de altceva.
Alţii au plecat de tot.
Între timp, degradarea a continuat. Unii profesori au ajuns să gireze cărţile pretins scrise de alţi membri ai elitei conducătoare ce şi-au prins degetele în reforma Justiţiei şi suferă prin penitenciare. Cu tristeţe şi revoltă am văzut că pe lista numelor astfel compromise sunt şi unele de la Universitatea din Bucureşti. O clipă am vrut să scriu “colegi”. Mi-a fost imposibil. Cum îmi este imposibil să înţeleg de ce un profesor poate accepta să cadă atât de jos.
Este momentul să înţelegem, în
universităţi, că circul a durat prea mult. Remediul nu este complicat.
Standarde normale de evaluare a programelor şi a catedrelor. Fără
excepţii.
Autor: Catalin Avramescu
Sursa: Bursa.ro