Pe lângă formulele tradiţionale de salut, în lumea satului se
foloseau şi alte expresii, în funcţie de sexul, vârsta sau locul ocupat
în comunitate. Multe dintre aceste expresii se folosesc şi în prezent.
Formulele
de salut s-au modificat în funcţie de schimbările din societate.
„Salutul este un prilej de a arăta respectul faţă de persoana căreia te
adresezi şi de a-i face urarea de bine pentru momentul de întâlnire al
zilei. În decursul anilor formulele de salut şi împrejurările adresării
lor au suferit schimbări. Cândva era o regulă ca persoana tânără să
salute pe cea vârstnică, femeia pe bărbat, căruia din respect îi zicea
dumneata (mata, matale) şi localnicul pe străin (persoană din alt loc).
De asemenea boierul, preotul, învăţătorul, sanitarul, primarul, notarul,
perceptorul erau salutaţi de ceilalţi, recunoscându-li-se în acest mod
funcţiile deţinute, pregătirea şi activitatea în interesul comunităţii.
După
perioada de emancipare a femeii, bărbaţii au fost aceia care o salutau,
dovedind că ştiau să o respecte şi să îi acorde atenţie, iar în loc de
formulele tradiţionale, sub influenţa vieţii de la oraş a apărut pentru
„femeile răsărite” (doamnele satului) formula de salut „Săru’mâna!”,
care până atunci se adresa numai boierului, preotului şi învăţătorului“,
arată etnologul gorjean Alexandru Doru Şerban în lucrarea „Cultură
ţărănească gorjeană“.
Cum se saluta în perioada sărbătorilor
Cu
ocazia sărbătorilor calendaristice din perioada de iarnă - Crăciun,
Anul Nou, Boboteaza, Sfântul Ioan - oamenii, în loc de formula de salut
obişnuită, îşi adresau urarea „La Mulţi Ani!”. Aceeaşi urare se făcea şi
cu ocazia altor mari sărbători ori onomastice şi era adresată de obicei
de stăpânul casei ori de cel sărbătorit, pentru copiii săi şi pentru
invitaţii la masa de sărbătoare. „Din prima zi de Paşte până la Înălţare
(timp de 40 de zile) oamenii se salutau cu formula de adresare «Hristos
a înviat!» şi primeau răspunsul «Adevărat a înviat!». Actualmente,
aceste formule „adresare - răspuns” sunt obişnuite numai în cele trei
zile de Paşte. (...) Dacă în zilele obişnuite ale anului salutul era
adresat de acela care se considera obligat, din motive de inferioritate -
vârstă, sex, stare socială, instruire etc. - de la Paşte la Înălţare
adresarea „Hristos a înviat!” era făcută de superior. De la Înălţare
până la Rusalii, timp de 10 zile, formula de salut era „Hristos s-a
înălţat!” cu răspunsul «Adevărat s-a înălţat!», făcută în împrejurări
similare cu cele din perioada sărbătorilor de Paşte“, se mai arată în
lucrarea „Cultură ţărănească gorjeană.
Cum se salutau sătenii la nuntă sau înmormântare
Alte
formule de salut erau folosite în funcţie situaţia în care se aflau cei
care se întâlneau sau de evenimentele ceremoniale din timpul vieţii.
Gorjenii se adresau acelor pe lângă care treceau, când se aflau la
muncă, prin urarea „Bun lucru!”, iar dacă zăboveau mai mult ori plecau
după ce în prealabil i-au ajutat, îşi luau rămas bun cu urarea „Spor la
treabă!”.
„Pentru cei
aflaţi la masă, adresarea-salut era «Poftă bună!», iar gorjeanul, ca
orice român ospitalier din fire, răspundea cu «Poftiţi aproape!».
Formulele de adresare sunt folosite şi în momentele ceremoniale ale
obiceiurilor din timpul vieţii. Astfel, în cadrul obiceiurilor de
naştere oamenii care vin la botez sunt întâmpinaţi de tatăl copilului cu
sticla cu băutură şi urarea: «Bine aţi venit!», răspunzându-i-se tot
printr-o urare, în contextul evenimentului «Trăiască pruncul ce s-a
creştinat! La Mulţi Ani!». La nuntă, formula de adresare folosită de
chemători era: «Bună dimineaţa!», «Noroc şi ceasul al bun!». Cel chemat,
după ce gusta din ploscă, răspundea cu o urare: «Noroc şi ceasul al
bun!». Oamenii care soseau la nuntă, erau întâmpinaţi de cumnatul de
mână cu adresarea-salut: «Bine aţi venit, sănătoşi!». La înmormântare
formula de adresare a celor veniţi cu lumânare era: «Dumnezeu, să-l
ierte!». După înmormântare urmau pomenile pentru sufletul mortului. Cei
care participau la pomană obişnuiau să rostească în mai multe momente
ale ei formula: „Dumnezeu, să-i primească!”.
Copiii
strigau în cor de trei ori la masa de pomană, formula de mulţumire, în
folosul celui destinat: «Dumnezeu să primească, / Lui «X» (numele) să
pomenească!». Cu mai multe prilejuri (zile, sărbători) se dădea de
pomană (colac, colivă, lumânare aprinsă ş.a.), iar cel care primea
răspundea obişnuit prin: «Bogdaproste» («Doamne, primeşte!»)“, a mai
arătat Alexandru Doru Şerban.
De la „nene“ şi „dom’le“ la „tovarăşe“
Copiii
şi prietenii foloseau diferite apelative. De asemenea, formulele de
adresare erau diferite în funcţie de fiecare persoană, gradul de rudenie
şi nivelul acesteia.
„Apelativele:
„mă!”, „măi!”, „bă!”, „băi!” erau folosite în adresarea părinţilor
către copii şi a prietenilor între ei. Tinerii se adresau vârstnicilor,
care nu le erau rude, cu formulele: „nea”, „nene” şi chiar „unchiule”,
„mătuşă”, iar mai nou cu „tanti”. Celor care aveau în sat o poziţie
economică şi socială privilegiată li se zicea „dom’le!”, „doamnă!”, iar
în perioada comunistă „tovarăşe!” şi „tovarăşă!”, se mai arată în
lucrarea „Cultură ţărănească gorjeană“.
de Alin Ion
Citeste mai mult: adev.ro/o1fyg2
Citeste mai mult: adev.ro/o1fyg2