Există un număr suprinzător de mare de cuvinte din istorie pe care
foarte mulţi dintre noi le folosesc în mod eronat sau cu sens denaturat.
Un bun exemplu ar fi „nirvana”. Sensul în care este folosit este cel de „rai”, „paradis”, dar termenul de origine budistă semnifică de fapt eliberarea din ciclul nesfârşit de reîncarnări, care aduc adesea suferinţă în existenţa oamenilor şi dobândirea unei stări de binecuvântare absolută. Se referă şi la dobândirea celui mai înalt grad de înţelepciune, care eliberează individul de dorinţele lumeşti şi de durere. Este, într-adevăr, comparabil cu ajungerea în paradis, dar cuvântul nu este sinonim cu acesta, potrivit Rador.
Să trecem în revistă şi alţi termeni în cazul cărora se fac confuzii similare.
Fariseu
Închipuiţii aceia de farisei! Cel puţin aşa cred mulţi oameni că sunt descrişi de Biblie, motiv pentru care termenul de „fariseu” este folosit astăzi pentru a desemna o persoană ipocrită şi încrezută. Dar nu este o definiţie tocmai exactă.
Fariseii – numele însemna „separatişti” sau „cei separaţi” – reprezentau o sectă iudaică care propovăduia adeziunea strictă la tradiţiile şi practicile religioase evreieşti. Aceştia luau cuvântul Bibiliei ad literam şi, chiar dacă unii contemporani criticau zelul lor excesiv privind legea iudaică, erau totuşi respectaţi pentru faptul că doreau să ajute oamenii din toate păturile sociale să studieze Legea lui Moise. Rivalii lor, numiţi saduchei, erau în mare parte aristocraţi şi prelaţi. Fariseii erau cunoscuţi şi pentru refuzul lor de a se închina stăpânirii romane.
Dar erau oare încrezuţi? În Evanghelia după Luca, fariseii erau furioşi pe Iisus pentru că vindecase un bolnav paralizat chiar într-o zi de Sabat. Privit din altă perspectivă, acest lucru demonstra că ei îşi urmau credinţa şi condamnau încălcarea Legii. De altfel, portretizarea biblică a fariseilor este ceva mai nuanţată decât pare la prima vedere. De exemplu, un fariseu respectat numit Gamaliel intervine în timpul unei judecăţi pentru a-i salva pe doi dintre apostoli, aşa cum este relatat în „Faptele apostolilor „, cea de-a cincea carte a Noului Testament, scrisă tot de Luca. Talmudul, o intrepretare acceptată a Torei scrisă de farisei, condamnă de asemenea ipocrizia. Fariseii au fost singura sectă evreiească care a supravieţuit căderii cetăţii Ierusalimului în anul 70 şi care a pus astfel bazele iudaismului modern.
Hedonism
Primele imagini care apar după o căutare rapidă online a cuvântului „hedonism” sunt dintr-o staţiune de nudişti din Jamaica. Pentru noi, cei care trăim în secolul 21, hedonismul este echivalent cu răsfăţul, cu plăcerile, în special cele de natură sexuală. Într-adevăr, sinonimele pentru „hedonism” includ „senzualitate”, „voluptate”, „nesaţ” „plăcere carnală”, „orgie”. Dar a pune semnul egal între hedonism şi orgie este eronat. De fapt, filosofii califică această definiţie drept „hedonism popular”.
Termenul de „hedonism” derivă din cuvântul grecesc „hedone” (plăcere). În esenţă, este filosofia care consideră că cele mai importante repere ale existenţei sunt plăcerea şi durerea. Plăcerea este intrinsec bună şi valoroasă, în timp ce durerea este de evitat. Dar plăcerea poate însemna multe lucruri. Poate fi de natură intelectuală, produsă, de exemplu, de o carte bună. Poate fi de natură altruistă, de exemplu îţi ajuţi un vecin. Da, plăcerea este şi o senzaţie, inclusiv de natură sexuală, dar poate fi produsă şi de un masaj. Unele forme de hedonism promovează ideea că plăcerea pe termen scurt nu este un câştig dacă nu are rezultate pe termen lung asupra durerii sau suferinţei.
Epicureu
Gurmanzii se referă adesea la ei înşişi ca „epicurei”, ceea ce desemnează persoane cu un simţ gustativ dezvoltat, care apreciază mâncarea şi băutura bună. Cuvântul „epicureu” vine de la numele filosofului grec Epicur (341-271î.Hr) despre care se crede că ar fi fost un mare gurmand. De fapt, Epicur este considerat unul dintre cei mai importanţi gânditori hedonişti iar folosirea cuvintelor „epicureu” sau „epicureic” are astăzi un sens denaturat.
Hedoniştii din Antichitate, aşa cum am arătat în pasajul precedent, credeau că un lucru este bun dacă produce plăcere sau este rău dacă produce suferinţă. Epicur era considerat un hedonist egoist, care credea că lucrurile bune sunt numai acelea de care te bucuri personal, care-ţi produc ţie plăcere. Nu ceea ce o bucură pe mama ta, pe prietenul cel mai bun sau pe colegul tău premiant. Viaţa, deşi trebuie să fie bazată pe virtute morală, are un rost doar dacă fiecare se bucură de propria existenţă în felul său. Interesant este că hedoniştii egoişti credeau, în acelaşi timp, că dorinţele lumeşti, cele de natură culinară, sexuală sau ambiţiile politice, trebuie moderate. Dacă o persoană se afundă prea tare într-o plăcere, spuneau ei, riscă să devină sclavul acelei plăceri. Aşadar, în mod ironic, epicureii de astăzi nu sunt toţi demni de admiraţia filosofului Epicur.
Stoic
„Stoicul” este într-o anumită măsură considerat opusul „epicureului”. O persoană căreia, de exemplu, i-a murit soţia în tinereţe şi a rămas cu doi copii de crescut poate fi numită „stoică”, cu condiţia de a-şi fi acceptat soarta cu dârzenie şi de a fi depus toate eforturile fără lamentări. Pentru că acesta ştim că este stoicul, cel care acceptă orice întâmplare a vieţii fără a se plânge şi fără a-şi exterioriza sentimentele. Numai că, nu e chiar aşa.
Vechii stoici erau cei care urmau învăţăturile stoicismului, o şcoală de gândire filosofică cu bazele în Grecia Antică, apărută în jurul anului 300 î.Hr. Foarte popular şi în Imperiul Roman, stoicismul se baza pe meditaţie, conştiinţa permanentă a sinelui şi autoevaluare; oferea practicanţilor săi precepte teoretice şi texte motivaţionale asupra cărora să mediteze. În esenţă, era un fel de religie şi în anumite privinţe seamănă extrem de mult cu creştinismul.
Aşadar, cum a ajuns cuvântul stoic să fie asociat cu resemnarea interiorizată, fără manifestarea emoţiilor? Stoicii petreceau foarte mult timp meditând asupra morţii sau asupra apropierii morţii, considerată testul suprem al caracterului unei persoane. Ei mai credeau că sentimente precum frica, invidia sau dragostea pasională erau rezultatul unor false judecăţi, aşa că un adevărat stoic era imun la acestea. O viaţă morală (virtutea era considerată necesară fericirii) era o existenţă lipsită de pasiune şi sentimente.
Un cinic celebru este Diogene din Sinop, care a renunţat la orice confort, plăceri şi convenţii sociale în strădania sa de a duce o viaţă morală. De pildă, obişnuia să umble desculţ prin zăpadă pentru a-şi învăţa organismul să se adapteze la frig. În acelaşi timp, însă, simţea că este de datoria sa să-şi admonesteze semenii sau să-i reclame dacă îi surprindea bucurându-se de lux şi de plăceri. Personajul lui Diogene se pare că a fost şi cel care a transformat accepţiunea iniţială a termenului în ceea ce îl defineşte astăzi.
Karma este un concept hindus şi budist care spune că toate acţiunile unei persoane, dintr-un şir de reîncarnări succesive, îi influenţează destinul. În esenţă, karma este justiţie retributivă; eşti pedepsit sau răsplătit, dar într-o viaţă viitoare, în funcţie de faptele tale din existenţa prezentă. Conceptul nu poate fi înţeles şi nici nu este valabil fără credinţa reîncarnării.
Problema este că George Orwell a mai scris şi alte romane, fiind chiar un gânditor socialist. De asemenea, spun mulţi, a fost chiar un tip de treabă. Aşadar, cuvântul „orwellian” ar trebui să însemne admirator al lui George Orwell, al ideilor şi cărţilor sale. Ceea ce este interesant, dincolo de conotaţia predominant negativă a termenului, este că persoane cu orientări politice diferite l-au folosit pentru a descrie conceptele la care nu aderă. Acest lucru poate induce în eroare o persoană nefamiliarizată cu opera scriitorului.
Un bun exemplu ar fi „nirvana”. Sensul în care este folosit este cel de „rai”, „paradis”, dar termenul de origine budistă semnifică de fapt eliberarea din ciclul nesfârşit de reîncarnări, care aduc adesea suferinţă în existenţa oamenilor şi dobândirea unei stări de binecuvântare absolută. Se referă şi la dobândirea celui mai înalt grad de înţelepciune, care eliberează individul de dorinţele lumeşti şi de durere. Este, într-adevăr, comparabil cu ajungerea în paradis, dar cuvântul nu este sinonim cu acesta, potrivit Rador.
Să trecem în revistă şi alţi termeni în cazul cărora se fac confuzii similare.
Fariseu
Închipuiţii aceia de farisei! Cel puţin aşa cred mulţi oameni că sunt descrişi de Biblie, motiv pentru care termenul de „fariseu” este folosit astăzi pentru a desemna o persoană ipocrită şi încrezută. Dar nu este o definiţie tocmai exactă.
Fariseii – numele însemna „separatişti” sau „cei separaţi” – reprezentau o sectă iudaică care propovăduia adeziunea strictă la tradiţiile şi practicile religioase evreieşti. Aceştia luau cuvântul Bibiliei ad literam şi, chiar dacă unii contemporani criticau zelul lor excesiv privind legea iudaică, erau totuşi respectaţi pentru faptul că doreau să ajute oamenii din toate păturile sociale să studieze Legea lui Moise. Rivalii lor, numiţi saduchei, erau în mare parte aristocraţi şi prelaţi. Fariseii erau cunoscuţi şi pentru refuzul lor de a se închina stăpânirii romane.
Dar erau oare încrezuţi? În Evanghelia după Luca, fariseii erau furioşi pe Iisus pentru că vindecase un bolnav paralizat chiar într-o zi de Sabat. Privit din altă perspectivă, acest lucru demonstra că ei îşi urmau credinţa şi condamnau încălcarea Legii. De altfel, portretizarea biblică a fariseilor este ceva mai nuanţată decât pare la prima vedere. De exemplu, un fariseu respectat numit Gamaliel intervine în timpul unei judecăţi pentru a-i salva pe doi dintre apostoli, aşa cum este relatat în „Faptele apostolilor „, cea de-a cincea carte a Noului Testament, scrisă tot de Luca. Talmudul, o intrepretare acceptată a Torei scrisă de farisei, condamnă de asemenea ipocrizia. Fariseii au fost singura sectă evreiească care a supravieţuit căderii cetăţii Ierusalimului în anul 70 şi care a pus astfel bazele iudaismului modern.
Hedonism
Primele imagini care apar după o căutare rapidă online a cuvântului „hedonism” sunt dintr-o staţiune de nudişti din Jamaica. Pentru noi, cei care trăim în secolul 21, hedonismul este echivalent cu răsfăţul, cu plăcerile, în special cele de natură sexuală. Într-adevăr, sinonimele pentru „hedonism” includ „senzualitate”, „voluptate”, „nesaţ” „plăcere carnală”, „orgie”. Dar a pune semnul egal între hedonism şi orgie este eronat. De fapt, filosofii califică această definiţie drept „hedonism popular”.
Termenul de „hedonism” derivă din cuvântul grecesc „hedone” (plăcere). În esenţă, este filosofia care consideră că cele mai importante repere ale existenţei sunt plăcerea şi durerea. Plăcerea este intrinsec bună şi valoroasă, în timp ce durerea este de evitat. Dar plăcerea poate însemna multe lucruri. Poate fi de natură intelectuală, produsă, de exemplu, de o carte bună. Poate fi de natură altruistă, de exemplu îţi ajuţi un vecin. Da, plăcerea este şi o senzaţie, inclusiv de natură sexuală, dar poate fi produsă şi de un masaj. Unele forme de hedonism promovează ideea că plăcerea pe termen scurt nu este un câştig dacă nu are rezultate pe termen lung asupra durerii sau suferinţei.
Epicureu
Gurmanzii se referă adesea la ei înşişi ca „epicurei”, ceea ce desemnează persoane cu un simţ gustativ dezvoltat, care apreciază mâncarea şi băutura bună. Cuvântul „epicureu” vine de la numele filosofului grec Epicur (341-271î.Hr) despre care se crede că ar fi fost un mare gurmand. De fapt, Epicur este considerat unul dintre cei mai importanţi gânditori hedonişti iar folosirea cuvintelor „epicureu” sau „epicureic” are astăzi un sens denaturat.
Hedoniştii din Antichitate, aşa cum am arătat în pasajul precedent, credeau că un lucru este bun dacă produce plăcere sau este rău dacă produce suferinţă. Epicur era considerat un hedonist egoist, care credea că lucrurile bune sunt numai acelea de care te bucuri personal, care-ţi produc ţie plăcere. Nu ceea ce o bucură pe mama ta, pe prietenul cel mai bun sau pe colegul tău premiant. Viaţa, deşi trebuie să fie bazată pe virtute morală, are un rost doar dacă fiecare se bucură de propria existenţă în felul său. Interesant este că hedoniştii egoişti credeau, în acelaşi timp, că dorinţele lumeşti, cele de natură culinară, sexuală sau ambiţiile politice, trebuie moderate. Dacă o persoană se afundă prea tare într-o plăcere, spuneau ei, riscă să devină sclavul acelei plăceri. Aşadar, în mod ironic, epicureii de astăzi nu sunt toţi demni de admiraţia filosofului Epicur.
Stoic
„Stoicul” este într-o anumită măsură considerat opusul „epicureului”. O persoană căreia, de exemplu, i-a murit soţia în tinereţe şi a rămas cu doi copii de crescut poate fi numită „stoică”, cu condiţia de a-şi fi acceptat soarta cu dârzenie şi de a fi depus toate eforturile fără lamentări. Pentru că acesta ştim că este stoicul, cel care acceptă orice întâmplare a vieţii fără a se plânge şi fără a-şi exterioriza sentimentele. Numai că, nu e chiar aşa.
Vechii stoici erau cei care urmau învăţăturile stoicismului, o şcoală de gândire filosofică cu bazele în Grecia Antică, apărută în jurul anului 300 î.Hr. Foarte popular şi în Imperiul Roman, stoicismul se baza pe meditaţie, conştiinţa permanentă a sinelui şi autoevaluare; oferea practicanţilor săi precepte teoretice şi texte motivaţionale asupra cărora să mediteze. În esenţă, era un fel de religie şi în anumite privinţe seamănă extrem de mult cu creştinismul.
Aşadar, cum a ajuns cuvântul stoic să fie asociat cu resemnarea interiorizată, fără manifestarea emoţiilor? Stoicii petreceau foarte mult timp meditând asupra morţii sau asupra apropierii morţii, considerată testul suprem al caracterului unei persoane. Ei mai credeau că sentimente precum frica, invidia sau dragostea pasională erau rezultatul unor false judecăţi, aşa că un adevărat stoic era imun la acestea. O viaţă morală (virtutea era considerată necesară fericirii) era o existenţă lipsită de pasiune şi sentimente.
Cinic
Diogene din Sinop, „Cinicul” alături de Alexandru cel Mare. DEA/A. DAGLI ORTI/De Agostini/Getty
Images
Tot grecii sunt cei care au dat lumii un
cuvânt al cărui sens a fost denaturat în timp – „cinic”.
Termenul
descrie în zilele noastre o persoană care crede că toţi oamenii sunt
motivaţi de interese egoiste, este o persoană negativistă, care pune
mereu la îndoială ceea ce alţii spun sau fac. Dar cinicii din Grecia
Antică erau persoane care aparţineau unei secte de filosofi, care
practicau autocontrolul, ascetismul şi trăiau în sărăcie, considerând că
astfel poate fi atinsă virtutea morală. Plăcerea era dispreţuită.
Un cinic celebru este Diogene din Sinop, care a renunţat la orice confort, plăceri şi convenţii sociale în strădania sa de a duce o viaţă morală. De pildă, obişnuia să umble desculţ prin zăpadă pentru a-şi învăţa organismul să se adapteze la frig. În acelaşi timp, însă, simţea că este de datoria sa să-şi admonesteze semenii sau să-i reclame dacă îi surprindea bucurându-se de lux şi de plăceri. Personajul lui Diogene se pare că a fost şi cel care a transformat accepţiunea iniţială a termenului în ceea ce îl defineşte astăzi.
Karma
Un
discipol indian studiind Rigveda, una dintre primele scrieri unde apare
termenul de „karma”, care înseamnă „acţiune”. (Education Images/UIG via
Getty Images)
Ceea ce ştim noi astăzi despre „karma”,
cuvânt care a ajuns să fie folosit în viaţa de zi cu zi, este echivalent
cu expresia „după faptă şi răsplată”, fie în sens pozitiv, fie negativ.
A primi ceea ce meriţi, în funcţie de comportamentul tău. Dar karma nu
funcţionează pe bază imediată, aşa cum ne-am obişnuit să catalogăm
anumite întâmplări: m-ai hărţuit în trafic şi apoi ţi s-a stricat
maşina. Ai primit karma. Nu.
Karma este un concept hindus şi budist care spune că toate acţiunile unei persoane, dintr-un şir de reîncarnări succesive, îi influenţează destinul. În esenţă, karma este justiţie retributivă; eşti pedepsit sau răsplătit, dar într-o viaţă viitoare, în funcţie de faptele tale din existenţa prezentă. Conceptul nu poate fi înţeles şi nici nu este valabil fără credinţa reîncarnării.
Orwellian
Scriitorul
britanic George Orwell este sursa termenului de „orwellian” care a fost
folosit şi în scrierile de orientare stângă, şi în cele de dreapta
(ullstein bild via Getty Images)
Acest cuvânt îţi dă mici fiori.
„Orwelliană” este orice situaţie similară cu cea descrisă de George
Orwell în romanul său intitulat „1984”. Cartea descrie un sistem
totalitar din viitor care controlează gândirea indivizilor, cu un guvern
care supraveghează populaţia şi o lume în care lucrurile rele primesc
nume care le fac să sune bine. Termenul s-a răspândit încă din 1950 şi
este folosit pentru a cataloga tot felul de situaţii, în general în sens
negativ. Mai aproape de noi, scandalul NSA sau legile care permit
poluarea planetei sunt adeseori sub influenţa acestui cuvânt cu
conotaţii malefice.
Problema este că George Orwell a mai scris şi alte romane, fiind chiar un gânditor socialist. De asemenea, spun mulţi, a fost chiar un tip de treabă. Aşadar, cuvântul „orwellian” ar trebui să însemne admirator al lui George Orwell, al ideilor şi cărţilor sale. Ceea ce este interesant, dincolo de conotaţia predominant negativă a termenului, este că persoane cu orientări politice diferite l-au folosit pentru a descrie conceptele la care nu aderă. Acest lucru poate induce în eroare o persoană nefamiliarizată cu opera scriitorului.
Sursa: www.howstuffworks.com
Traducerea şi adaptarea: Bianca Ioniţă
sursa: descopera.ro