Titlu: Drumul catre libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord
Autor: Yeonmi Park
Domeniu: Memorii, jurnale, corespondenta
ISBN: 978-973-46-5670-7
Număr pagini: 304
- fragment -
Am crezut că aceasta fusese ultima încercare căreia trebuise să‑i
facem faţă în drumul nostru către libertate. Dar, aproape imediat ce am
ieşit pe porţile centrului Hanawon, a început să‑mi pară rău că plecam
de acolo. Mă aflam acum în ţara opţiunilor, unde supermarketurile îţi
ofereau 15 mărci de orez din care să alegi, iar eu tînjeam deja să mă
întorc într‑un loc unde să ni se spună ce să facem.Imediat ce ne‑am obişnuit cît de cît cu noua noastră viaţă, am aflat cît de dureroasă poate fi libertatea.
Eu şi mama am primit un pachet de relocare pentru locuinţă şi alte cheltuieli în valoare de 25.234 de dolari în următorii cinci ani. Pare o sumă enormă pînă ce iei în considerare faptul că majoritatea familiilor sud-coreene cam atît cîştigă într‑un an. Fugarii trebuie să muncească din greu ca să ajungă la nivelul unui cetăţean mediu, iar mulţi dintre ei nu reuşesc niciodată. Ni s‑a spus că mai putem primi nişte bani dacă locuim în afara capitalei aglomerate, aşa că eu şi mama am acceptat oferta şi am fost trimise într‑un orăşel industrial de lîngă Asan, cam la două ore cu trenul de Seul.
Apartamentul nostru ne‑a fost repartizat şi plătit de stat. Pe numele mamei a fost deschis un cont şi ni s‑a acordat un stipendiu unic ca să avem cu ce porni. Dar nu am primit toţi banii odată. Se ştia că unii intermediari chinezi îi caută pe fugari în Coreea de Sud ca să le ceară banii pe care aceştia li‑i datorează. Şi mai erau şi escroci sud‑coreeni care îi păcăleau pe fugari, uşurîndu‑i de banii pe care îi primeau de la stat pentru reinstalare. Cazurile acestea erau foarte frecvente pentru că nord‑coreenii nou‑sosiţi habar nu aveau cum funcţionează lucrurile în lumea reală.
În Coreea de Nord nu există contracte scrise, aşa că la Hanawon ne‑au tot spus că pe lumea asta totul se întîmplă pe hîrtie, iar după ce semnezi ceva, devii responsabil pentru acel lucru. Nu mai poţi să te răzgîndeşti. Dar e greu să scapi de obiceiurile vechi şi să‑ţi faci altele noi. Aşa că guvernul s‑a gîndit că, dacă primeam banii în tranşe, nu riscam să‑i pierdem pe toţi odată. Dar, dacă ar fi văzut cum trăiam în Asan, şi‑ar fi dat seama că eu şi mama oricum nu prea mai aveam ce pierde.
Complexul de locuinţe în care stăteam era cocoţat pe un deal de la marginea oraşului, nu departe de cîteva magazinaşe şi o linie de autobuz cu care ajungeai în zonele mai populate. Aici chiriile erau foarte mici, iar clădirea noastră era plină de chiriaşi care primeau ajutor de la stat, inclusiv bătrîni şi infirmi ce nu mai aveau familii care să aibă grijă de ei, mai mulţi oameni cu boli psihice care ar fi trebuit să stea la azil – şi noi.
Scris de bookblog.ro