Într-un an care se anunţă deja foarte bun
la capitolul proză (roman) românească
contemporană – citez numai cîteva romane
care nu trebuie ratate: Omul de la fereastră
de Alexandru Vlad, Moartea lui Siegfriedde Octavian Soviany, Mierla neagră de Radu
Ţuculescu, Celălalt Simion de Petru Cimpoeşu,
MJC de Ion Iovan, Istoria Regelui Gogoşar de
Radu Aldulescu sau În urmă nu mai e nimic de
Cosmin Perţa –, prozatorul optzecist de forţă
care este Cristian Teodorescu a publicat, la
şase ani de la ultimul său roman, Medgidia,
oraşul de apoi (2009), primul volum dintr-o proiectată
trilogie, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui
(Cartea Românească, 2015). Revenit – din spre
zona jurnalismului – cu arme şi bagaje pe teritoriul
literaturii, pentru care a regăsit timpul
necesar, deşi „cu mari întreruperi“, cum
notează în „Mulţumirile“ finale, Cristian
Teodorescu ne livrează un roman de excepţie,
frisonant şi extrem de puternic, al „lumii
noi“ (ca să reiau formula din titlul volumului
său din 1996, Povestiri din lumea nouă) româneşti,
postdecembriste. Roman cinic şi necruţător
al fulminantelor ascensiuni economice
şi mediatice de după 1990, într-o „tranziţie“
amestecată, a vechilor structuri securistice
rezistente şi a noilor „legi de piaţă“ capitaliste,
roman social, aşadar, de forţă – în stare
să surprindă cu acuitate „ţesutul“ social şi politic
teribil de amestecat al anilor ’90 (atît de
departe de imaginea schematică în alb şi negru),
dar şi cazurile individuale (personajul
memorabil al Cîinelui) –, Şoseaua Virtuţii.
Cartea Cîinelui reprezintă, trebuie spus din capul
locului, un roman extraordinar, unul dintre
cele mai bune romane ale lui 2015, dar şi
unul dintre cele mai bune romane româneşti
din postdecembrism. Aştept cu nerăbdare şi
curiozitate – întrebîndu-mă ce va urma, în
materie de medii şi personaje, după povestea
fără menajamente a Cîinelui – celelalte două
volume ale trilogiei (care are toate şansele să
devină una de prim-plan a literaturii noastre
contemporane).
Debutat editorial (cu două proze, Casa, respectiv Tapetul) în Desant ’83 (Cartea Românească,
1983), antologia de debut colectivă a optzeciştilor,
Cristian Teodorescu a păstrat, peste timp,
de acolo – şi anume, din celebra proză Tapetul,
care conţinea notaţiile de jurnal ale coafezei
Mina P. – acea ironie auctorială la adresa personajului,
foarte gustată în epocă de optze -
ciştii promotori ai postmodernismului literar.
Ei bine, după revoluţia din ’89, postmodernitatea
– de data asta in concreto, tehnologică şi
economică, impusă de societatea de piaţă – îi
ajunge din urmă pe optzecişti, transformînd
fronda lor literară, şi tinerească, din anii ’80
într-o reală confruntare – politică, jurnalistică,
socioeconomică – cu realităţile postdecembriste.
În felul acesta, tonul ironic-ludic al naratorului
din Tapetul se transformă, în Şoseaua
Virtuţii. Cartea Cîinelui, de-a dreptul în cinism,
pigmentat cu ironie amară şi necruţătoare la
adresa protagonistului prin intermediul căruia
avem acces la mediile de presă, politice şi de
afaceri la nivel înalt care se dezvoltă în
Bucureşti la începutul anilor ’90. Fost angajat
al Institutului de Cercetări Alimentare din comunism
– în care fabrica reţete de salam cu
soia, caşcaval sintetic şi alte simulacre de produse
alimentare –, Cîinele, căruia nu-i ştim decît
această poreclă de bloc (un expert al mirosurilor,
care „adulmecă“ – nu-i aşa? canin –
orice tip de miros, aromă, damf ş.a.m.d.), devine,
imediat după ’90, după un scurt episod
de arest la poliţie în vremea Pieţei Universităţii,
un „pîrlit“ de privatizat care-şi încearcă norocul
– pe tarabe – cu o revistă de format mic dedicată
reţetelor de bucătărie, Gastronomul (ironia
sorţii! – am spune). După un scurt succes
de tarabă – unde o transportă cu maşina proprie,
vechea lui Ladă –, revista în care Cîinele
îşi investise toţi banii se confruntă cu dificultăţi
financiare, din care nu va putea ieşi decît
prin asocierea cu cei patru sponsori sau „evanghelişti“
(e termenul cinic al naratorului): avocatul-
senator Luca, deputata Nana şi oamenii
de afaceri Mateescu şi Dumitru (ultimul, decedat
rapid, urmat, la ceva vreme, de Luca).
Acceptînd fără să clipească subordonarea completă
în faţa acestor acţionari – care dovedesc,
pe parcurs, a deţine un surprinzător (oare?)
trecut (mai mult sau mai puţin) securistic –
Cîinele, sau mai nou Gastronomul (căci devine
vedetă de televiziune naţională, prin emisiunea
care face pandant revistei – emisiune culinară
şi de bune maniere), intră fără să vrea
(căci nu ştie exact în ce se bagă) într-o lume de
afaceri postcomunistă, controlată însă de foş -
tii securişti şi spioni („interni“ şi „externi“, întorşi
în ţară). Urmează o captivantă poveste
detectivistică, în care Gastronomul – cursant
în materie de limbi străine şi bune maniere al
dnei Surugiu, vechea profesoară a securiştilor
(ale cărei lecţii se încheie adesea în pat) – se trezeşte
suspectat de poliţie de a fi implicat în
moartea ei subită.
Romanul reprezintă un adevărat „manual“
de presă, după 1990 (autorul avînd o
bogată experienţă publicistică la activ), dar
şi de gastronomie – învăţate din mers, în anii
aceia haotici, sau „romantici“, dacă vreţi (cu
termenul Gabrielei Adameşteanu), în care
arivismul, ascensiunea socială şi politică se
puteau produce peste noapte. Numai aşa se
explică amestecul şocant, dar cumva tipic perioadei,
de rafinament (culinar) şi de grosolănie
din parvenitul Cîine. Cartea e un regal
al reţetelor gastronomice – un caz destul de
rar în literatura noastră, nu foarte des preocupată
de gastronomie –, dar şi un regal al
observaţiilor olfactive: Cîinele este – aşa cum
se spune – un veritabil nas, nu numai în gastronomie,
dar şi în parfumerie, şi în adulmecarea
mirosurilor în genere, de tot soiul (de
unde, cel mai probabil, porecla), dînd dovadă
de un simţ olfactiv ascuţit, pe care îl cultivă
şi care se rafinează din ce în ce mai mult pe
parcurs. Cristian Teodorescu manevrează –
în ce-l priveşte – cu multă măiestrie un stil
indirect liber care trădează psihologia protagonistului,
fără să recurgă propriu-zis la o
manieră psihologizantă, un stil care înlocuieşte
adesea chiar şi dialogul, vorbirea directă
a personajelor. Romancierul excelează, aşadar,
aici nu numai în discursul gastronomic,
ci şi în explorarea teritoriului olfacţiei: conducîndu-
se după miros, Cîinele are acces, intuitiv,
la o serie întreagă de intrigi şi informaţii
ascunse despre angajaţii lui de la revista Supergastronomul (iniţial apare în text Gastronomul), dar şi despre toţi cei cu care
vine în contact – diplomaţi, politicieni, afacerişti
şi mai ales femei, din toate categoriile.
Căci Gastronomul, pe măsură ce avansează
în cariera lui mediatică şi de presă, e pîndit
insidios de o criză de vîrstă, însoţită de probleme
de virilitate (înfăţişate cu umor), care
nu face decît să-i accentueze atenţia acordată
femeilor şi, desigur, infidelităţile. Parvenirea
vine la pachet cu înşelarea soţiei, Mari (fostă
învăţătoare în comunism), şi cu neglijarea familiei
(cei doi băieţi adolescenţi). În fond, istoria
olfactivă şi gastronomică – cu melanjul
ei de grosolănie, necizelare şi rafinare treptată
a gustului şi simţurilor (pe măsura accederii
la bani şi lux) – pe care ne-o oferă acest
(puternic) personaj coincide cumva cu istoria
parvenirii unei întregi clase de sus postdecembriste.
Pe lîngă relevanţa lui socială,
personajul are, însă, şi o istorie familială tipică,
pe care romancierul o surprinde cu subtilitate
şi – să nu uităm – cinism: după un şir
de tribulaţii amoroase hrănite de spaima pierderii
virilităţii (Cîinele e aproape obsedat sexual
– ne indică ironic naratorul), după certuri
conjugale şi împăcări pasionale, Cîinele
se reîntoarce acasă, la soţie şi băieţi (cărora
le cumpără cîte un apartament) – romanul se
încheie aici, la modul ambiguu, retrasînd un
soi de umanizare a protagonistului, revenit
în cadrul familiei (deşi se teme că a cumpărat-
o, practic, cu conturile în bancă şi cu cele
două apartamente).
„Cred că eşti un ticălos inocent, ca şi
mine!“, îi spune Nana, spre final, Cîinelui, sintetizînd
atît de bine parcursul acestui personaj:
acceptînd subordonarea iniţială faţă de
„evangheliştii“ cu trecut securistic, Cîinele sfîrşeşte
prin a-şi pierde şi „inocenţa“ afaceristică
pe piaţa de-a dreptul „virgină“ a tranziţiei
postdecembriste; ea se transformă, încetul cu
încetul – pe măsură ce preia controlul total în
redacţie –, în alienare (faţă de cei din redacţie,
faţă de cei de acasă şi de el însuşi). Notez şi
un contrapunct plin de umor savuros, ce revine
adesea în carte – monologul Cîinelui în
scuarul ce adăposteşte statuia „socialistului
cîrciumar“ Gherea, inspiratorul protagonistului,
cel care îi însoţeşte, practic, evoluţia de
la un „privatizat pîrlit“ la un afacerist mediatic,
de sute de mii de dolari. De ironia sarcastică
a prozatorului nu scap, aşadar, nici socialiştii
(marxişti), nici afaceriştii (capitalişti: vezi
„evangheliştii“), nici ariviştii, nici feministele
militante sau femeile de carieră (diplomate,
avocate, politiciene: vezi Nana sau Valeria,
„redactoriţa-şefă“) – aflate, totuşi, la început,
în anii ’90.
Cristian Teodorescu execută, în acelaşi
timp, şi un tur de forţă de la periferie spre
centru, de la Şoseaua Virtuţii, din cartierul (cît
un sat!) Militari, unde locuieşte Cîinele, la zona
Unirii, unde va cumpăra cele două apartamente
destinate copiilor săi. Şi să nu uităm şi
firul detectivistic al cărţii, moartea misterioasă
a doamnei Surugiu, urmată de aceea a acţionarilor
revistei, Dumitru şi Luca – evenimente
în care marele „păpuşar“ pare să fie acţionarul
principal, Mateescu.
Cronică exemplară a primilor ani postdecembrişti
(care prinde inclusiv Piaţa Universităţii sau fenomene precum Caritas-ul) şi galerie
de personaje memorabile (începînd cu
Cîinele şi continuînd cu „evangheliştii“, Nana,
Mari, secretara Alina, redactorul-şef Valeria
etc. etc.), Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui este
un roman extraordinar, cinic şi sulfuros, al societăţii
româneşti din capitalismul incipient,
în care trauma comunistă se amestecă inextricabil
cu rezistenţa vechilor structuri securistice,
într-un melanj frisonant, pe care Cristian
Teodorescu are curajul să-l redea literar, cu
mare măiestrie. Unul dintre cele mai bune romane
din 2015 şi din ultimii ani.
Cristian TEODORESCU
Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 328 p.
Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 328 p.