Titlu: Borges la 80 de ani: conversații. Cărțile și noapteaAutor: Jorge Luis Borges
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Ariadna Ponta și Tudora Șandru Mehedinți
Numar pagini: 312
ISBN: 978-973-462-887-2
Jorge Luis Borges este unul dintre favoriții mei când vine vorba de scriitorii sud americani. Îmi plac și Gabriel García Márquez, Mario Vargas Llosa, José Saramago și încă mulți alții. Dar Borges este cel la care revin iar și iar, este de altfel singurul scriitor pe care l-am recitit de nenumărate ori. Probabil și pentru că prin el am descoperit literatura sud americană, care are în mine un fan înrăit.
Cele două volume, unul de conversații, în care poetul este provocat de mai mulți profesori și asistenți universitari specializați în literatură, precum și de poeți și scriitori să comenteze pe marginea unor teme propuse de aceștia, iar celălalt, compus din eseuri pe marginea temelor predilecte din opera sa, a obsesiilor sale și a condiției la care a fost supus din cauza orbirii, sunt compilate într-un tom adresat mai degrabă celor interesați de Borges ca om, ca literat, de felul în care funcționează mintea celui care a oferit lumii Aleph, Moartea și busola sau Cartea de nisip. Din cele două volume, se desprind câteva dintre ideile majore ale operei sale, dar și câteva aspecte care privesc direct viața personală, intimă, a scriitorului, aspecte care, deși cu siguranță i-au influențat opera, nu au constituit niciodată motive de lamentare.
Consolarea cu condiția de nevăzător
Jorge Luis Borges a început să-și piardă vederea prin 1955, din cauza unei boli ereditare. Orbirea lui, modestă, îi spune el în conversații, deoarece este parțială la unul din ochi, nu l-a aruncat – așa cum se crede la modul general, într-un întuneric total. „Pot încă desluși culori, pot încă desluși verdele de albastru. Există o culoare care nu mi-a fost infidelă, culoarea galben.” poate din acest motiv, sau poate dintr-un motiv mult mai profund, mult mai intrinsec legat de firea sa, Borges își privește condiția de nevăzător – el folosește termenul orb mai des decât pe cel de nevăzător – cu un optimism încurajator. „N-am îngăduit orbirii să mă descurajeze”, spune el. Mai mult chiar, descoperă că „faptul de a fi orb are avantajele lui”, pretextând că această condiție i-a oferit ocazia să se întâlnească cu anglo-saxona, pentru care autorul a făcut pasiune. În legătură cu percepția timpului, undeva, tot în conversații, el spune: „Unul din darurile orbirii e că simți timpul altfel decât majoritatea celorlalți, nu?” Iar pe parcursul „multelor, prea multelor mele conferințe”, Borges observă mai multe avantaje decât dezavantaje pentru orbire. În eseul Orbirea, Borges vorbește despre „strania ironie” a faptului de a fi fost numit director al Bibliotecii Naționale exact atunci când orbirea a început să-și facă simțită prezența. Această ironie l-a inspirat să scrie superbul Poem al darurilor (Poezii, Jorge Luis Borges editat de Polirom în 2005): Reproș ori lacrimi nimeni să nu poată | A socoti divina-i măiestrie, | Când El, cu o superbă ironie, | Mi-a dat și cărți, și noapte deodată.”
Așteptarea morții
Probabil din cauza orbirii, sau poate din cauza singurătății, ori poate din alte cauze, pe care nu le-a exprimat foarte clar niciodată, Jorge Luis Borges și-a așteptat moartea ca pe o mântuire, ca pe o odihnă binemeritată. …atunci când sunt nefericit, găsesc o adevărată consolare în gândul că în câțiva ani, sau poate în câteva zile, o să fiu mort și atunci toate astea n-o să mai conteze.” Borges nu vede moartea ca pe o condamnare a tuturor ființelor, ci ca pe un binemeritat final al unei lungi și obositoare călătorii. Viața trebuie să se sfârșească prin moarte, așa cum orice călătorie obositoare trebuie să se sfârșească prin odihnă. Pentru că după asta tânjește el cel mai mult: odihna. „Dacă m-aș gândi că moartea mea e o simplă iluzie și că după moarte aș exista mai departe, atunci aș fi foarte, foarte nefericit.” Pentru că așa ceva nu ar însemna în niciun caz odihnă, ci continuarea unei lupte continue de a fi, de a fi Borges, de care autorul pretinde că s-a săturat. „Aștept cu nerăbdare să fiu șters de pe firmament.”
Modestia
Caracteristica cea mai proeminentă a tuturor discursurilor lui Borges este modestia. Este însă vorba nu de acea modestie ineptă, care are la bază o timiditate exagerată sau o lipsă de încredere în propria persoană. Este de fapt modestia izvorâtă din faptul că așteptările pe care le are față de sine însuși nu îi sunt satisfăcute. Este sfiala și mirarea de a fi încadrat între corifei ai literaturii pe care îi admiră, dar față de care se simte inferior; iar inferioritatea aceasta și-o justifică – doar lui, însă – cu vârf și îndesat. Niciodată Borges nu s-a privit pe sine însuși ca pe un egal al celorlalți scriitori, iar uneori a considerat publicarea câte unei cărți o mare greșeală, cum a fost, spre exemplu, Dimensiunii speranței mele, în cazul căreia a recurs la metode extreme: a căutat cartea în librării, a cumpărat toate exemplarele pe care le-a găsit și le-a ars. „A fost un act de justiție”, a justificat el acest gest extrem.
„Eu nu scriu ficțiune, eu inventez realitatea”. Când Alastair Reid – eseist și traducător al lui Borges în engleză – îi spune autorului că el ar fi spus asta odată, Borges îi răspunde: „Cred că dumneata mi-ai făcut cadou fraza aceasta și îți mulțumesc”. când, totuși, Reid îl convinge să-și asume paternitatea frazei pentru că el este cel care a spus-o, argentinianul replică: „E bine dacă așa am făcut”. Conversațiile sunt pline de acest gen de refuz și apoi acceptare, nu atât a paternității expresiilor, cât a valorii lor reale.
Cele două obsesii
Labirintul și coșmarul sunt nu doar teme predilecte ale operei lui Jorge Luis Borges, dar și obsesii ale sale. Temele sunt inserate în conversații cu o naturalețe care denotă obișnuința de a le utiliza în argumentație. Atunci când, spre exemplu, vorbește despre opere precum Orlando furioso („deplâng faptul că nimeni nu pare să-l mai citească pe Ariosto”) sau O mie și una de nopți, Borges își încheie replica astfel: „Operele astea două […] seamănă una cu alta în sensul că sunt cu adevărat nesfârșite. Și faptul că citim scrieri lungi chiar e o virtute. Trebuie să fie lungi. Un labirint trebuie să fie lung.” Labirintul este prezent în multe dintre scrierile lui Borges, fie în mod direct prin descrierea acestuia, fie sugerat prin imensitatea posibilităților pe care povestirea le oferă.
„Visul este genul. Coșmarul este specia”. În eseul Coșmarul”, Jorge Luis Borges ne vorbește despre acest fenomen nu neapărat ca despre ceva care îngrozește. El este impresionat de „cât de uimitor, cât de straniu este faptul de a visa”. Susține că are un coșmar în fiecare a doua sau a treia noapte, iar acest lucru este mai mult o eliberare decât o încătușare. Motivul? Sunt excelente surse de inspirație pentru opere literare de mare valoare (chiar dacă pe cele scrise de el nu le consideră valoroase).
Printre cele pe care le menționează se numără Divina comedie a lui Dante și The Prelude a lui Wordsworth. În ambele opere, coșmarul generează imagini literare de o valoare incontestabilă.
Volumul de față este ca un soi de cheie la toată opera lui Jorge Luis Borges. Oferă explicații pentru multe dintre temele operelor sale, descrie drumul pe care îl parcurge autorul de la inspirație la scris, dar și felul în care își percepe condiția specială, aceea de scriitor orb.
Scris de Ovidiu Leonte
sursa: bookblog.ro