Ioan Slavici este mult mai mult decât autorul romanului „Mara” şi al nuvelei „Moara cu noroc”, opere predate elevilor de liceu din România. În acest articol, încercăm să îl cunoaştem pe Slavici altfel: un călător neobosit, un scriitor cu observaţie de jurnalist şi chiar un jurnalist imposibil de cenzurat, de înfrânat. Şi, nu îl ultimul rând, un om căruia îi plăcea teribil viaţa. De care s-a bucurat, cu bune şi rele, vreme de 77 de ani.
1. Anul acesta, la BAC-ul de toamnă, elevii absolvenţi de profil uman au primit la subiectul al treilea de la limba română sarcina de a descrie, într-un eseu, relaţia dintre două personaje dintr-o nuvelă studiată. Mulţi s-au îndreptat spre „Moara cu noroc” a lui Slavici, şi nu întâmplător.
După cum aprecia criticul George Călinescu, Slavici a fost un excelent „instrument de observaţie” a mediului rural. Scriitorul lăsa „floricelele” scriitoriceşti deoparte şi prefera să se concentreze exclusiv pe o cât mai bună prezentare a moravurilor, a comportamentului uman în funcţie de clasă socială şi avea o adevărată obsesie de a descrie cât mai bine, cât mai minuţios, detalii ale ţinutei eroilor săi, dar şi ale aspectului satului.
În gimnaziu, se studiază „Popa Tanda”, o altă scriere „didacticistă, moralizatoare”, trăsătură definitorie pentru nuvelele lui Slavici, dar şi pentru mare parte din întreaga sa operă, după cum ne arată profesoara Nicoleta Racoviţă, cadru didactic la liceul din Panciu care poartă chiar numele scriitorului, „Ioan Slavici”.
Programa de liceu ar putea include şi alte opere ale lui Slavici, spune profesoara Racoviţă. „Dar tot nuvele, Ioan Slavici s-a impus ca nuvelist. „Budulea Taichii”, de exemplu, este o operă care s-ar încadra perfect în programa de liceu”, opinează profesoara.
2. Una dintre cele mai frumoase descrieri a lui Slavici este cea schiţată de un istoric român încă în viaţă, Lucian Boia. „Dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter”, scria acesta. Şi nu este un compliment gratuit.
Slavici a fost multă vreme redactor la „Timpul”, în Bucureşti. Apoi, a fondat „Tribuna”, la Sibiu. La ambele publicaţii, dar şi la „Ziua”, de exemplu, a practicat un jurnalism cetăţenesc exemplar, extrem de tăios şi de eficient. Articolele sale l-au costat, însă. În Austro-Ungaria, a fost închis ca presupus naţionalist român. În România, a fost încătuşat pentru că a fost bănuit că e spion austro-ungar. Slavici a avut o adevărată „carieră” prin închisori străine şi româneşti, fiind închis, atenţie, de cinci ori.
Slavici povesteşte toate aceste aventuri din viaţa sa de jurnalist în lucrarea memorialistică „Închisorile mele”, publicată în 1920, cu cinci ani înainte de moarte.
3. Slavici a fost un om care a călătorit enorm şi, peste tot, a stat în apropierea elitelor, fie ca susţinător, fie ca critic, dar mereu ca observator. Născut la Şiria, în Arad, în anul revoluţiei de la 1848, Slavici avea să fie un adevărat globetrotter.
A trecut prin Arad, Timişoara, Satu Mare, Pesta, Viena, Mănăstirea Putna, Oradea, Hinter-Bruhl, Iaşi, Măgurele, Mănăstirea Dealu, Mănăstirea Cozia, Bucureşti, Veneţia, Padova, Bologna, Udine, Genova, Ancona, Napoli, Roma, Sibiu, Vacz … În adolescenţă, a fost chiar protagonistul unei călătorii epice de şase săptămâni, pe jos, de la Satu Mare până acasă.
A fost prieten cu Eminescu, Iorga, Coşbuc, Negruzzi, Maiorescu, Caragiale, Rebreanu, dar una dintre cele mai strânse legături a fost cea cu Gala Galaction. Acesta din urmă este autorul mesajului care se află şi acum pe crucea lui Slavici, la Panciu. „Primeşte, Doamne, în cămările drepţilor pe dreptul Ioan Slavici, care a trecut prin viaţă cu rară înţelepciune şi superioară îngăduinţă”, e mesajul superb al acestuia, redat de preotul Ştefan St. Aga şi de profesoara Sevastiţa Aga în lucrarea „Biserica Parohială Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din oraşul Panciu, judeţul Vrancea”.
„Vreau să fiu înmormântat în pământul plămădit cu sângele ostaşilor care au luptat pentru întregirea statală a neamului românesc făcând o liberă şi mare Românie”, i-a spus scriitorul, potrivit cărţii soţilor Aga, unei învăţătoare din Panciu, Elena Puşcă.
4. Slavici a susţinut, alături de regele Carol I, neutralitatea României. Slavici nuanţa însă această neutralitate, susţinând că, în cazul unei iminente victorii ruseşti, România ar trebui să considere drept oportună intrarea în război de partea Puterilor Centrale. Anul 1916 avea să marcheze intrarea României în război, dar de partea Antantei. Slavici a fost imediat arestat şi întemniţat la fortul Domneşti. Manuscrisele i-au fost confiscate, iar un întreg roman, „Musculiţa”, a fost pierdut pentru totdeauna. A fost eliberat la 28 septembrie, deoarece ancheta nu a evidenţiat „nimic compromiţător”. Consecvent în opinii, a continuat să critice panslavismul, iar regele Ferdinand I a fost criticat că ar avea drept sfătuitori „minciuna, clevetirea şi prostia”.
5. Slavici a scris 3 comedii, 2 drame istorice, 13 nuvele, 6 romane, 3 lucrări de memorii, dar şi 19 poveşti pentru copii. Pe lângă romanul „Musculiţa”, pierdut la arestarea sa din 1916, neştiută e şi soarta unei nuvele. La vârsta de 71 de ani, revista Viaţa românească i-a plătit autorului o mie de lei pentru o nuvelă care nu a mai apărut niciodată.
Ultimul său roman, „Din păcat în păcat”, a rămas needitat.