Civilizatia acestei ultime epoci istorice a făcut din om „o fiintă complexă”. Găsim in această tendintă şi stare a sufletului contemporan o caracteristică a vietii moderne, dornică de progres.
Ce înseamnă oare această complexitate a omului de azi, produs ultim al unor credinte vechi ? O continuă creştere a nevoilor materiale, o desvoltare a lor fără limită. Judecată interior, ea mai înseamnă rafinament şi ornamentatie. Aceste însuşiri alcătuesc tot atâtea semne de distinctie.
Să lămurim lucrurile mai departe. Complexitatea omului de azi nu înseamnă ceea ce am putea crede că înseamnă, adică: distinctie în înteles de superioritate, complexitate în înteles de adâncime şi frumusete interioară. Complexitatea aceasta care era şi o sete de a se îmbogăti, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din afara fiintei noastre morale, din afara nevoilor acestei fiinte, l-au încărcat şi l-au prefăcut până la năruire.
Educatia a fost făcută în raport cu
unele valori la modă, de natură mai mult socială şi materiala. Omul a
avut o sete de a progresa, de a creşte chiar interior ; omul a încercat
să depăşească starea în care se afla dar nu in raport cu anumite valori
spirituale permanente ci in raport cu oamenii. Etica modernă a avut la
temelie nu atât o dorintă sinceră de proprie depăşire ci mai mult o
dorintă de întrecere între oameni.
Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi,
semn al unei înalte trepte de civilizatie, cu atât el a devenit mai
putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai putin liber. Sufletul său
aparent înăltat, devenise lipsit de putere, se subtiase şi se
complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renuntând la ceea ce îi
era esential, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusete şi tărie.
Vieata interioară a omului a avut toate aparentele unei creşteri
adevărate ; in realitate s’a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că
această creştere nu era organică ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de
a corespunde vremurilor, ambitiile şi gusturile nenumărate, tot
rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o
lume a decorativului şi inutilului.
A fi o fiintă complexă nu este în sine o
stare rea; dimpotrivă. Trebue însă să fie rodul unei serioase şi
fireşti creşteri interioare, creşteri a elementelor esentiale, a
stâlpilor vietii noastre morale. Trebue să fie o îmbogătire a ceea ce ne
apartine esential. Altfel ajungem la tipul omului modern, prezent încă
între noi şi specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat în
care vieata este nefirească şi vointa lipsită de îndrumare. Povara
trufiei, povara propriilor creatii ale omului, povara combinatiilor şi
constructiilor aşa zisului progres cultural şi civilizator, apasă încă
sufletul celor mai multi dintre noi.
Omul acesta a confundat Complexitatea cu
complicatia. Iată numele adevărat al stării sale interioare. De aceea
este atât de nenorocit, de aceea este atât de greu de, înteles şi de
satisfăcut. Omul despre care vorbim este mereu nemultumit, mereu ridicat
împotriva vietii şi a conditiilor date. Omul complicat este o fiintă
dificilă şi nenorocită.
In setea sa de progres şi de civilizatie
materială omul s’a descentrat, adică a confundat esentialul cu
secundarul, dând o atentie deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond.
Omul cetătii de azi este un om făcut, este o fiintă artificială. S’a
construit înfruntând legile fiintei sale morale. Tot ceea ce a fost
adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru, nu a făcut decât
să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om.
Pentru ca o înnoire să fie posibilă,
omul trebue să renunte la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se
reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.
Nu poate fi vorba de o renuntare la
progres şi nici de o întoarcere la „starea naturalã” a unui filosof
francez, ci de mergerea înainte dela început pe calea deschisă nouă, în
desvoltarea omeniei şi a tuturor virtutiilor ce-o alcătuesc. Ce înseamnă
pentru noi întoarcere ? Inseamnă renuntare la inutil, la rugina
sufletului. Ce înseamnă desvoltare ? Ce înseamnă progres ? Inseamnă
creştere din sâmburele fiintei, înseamnă, în limita
superioară, înflorire. Aceasta inseamnă a fi cult, a fi om superior, a
fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ti exprimi esenta. Nu
întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.
Aci se aşează simplitatea. Simplitatea
este starea morală a omului care se mişcă esential si sincer.
Simplitatea în etică, întocmai ca si în estetică, înseamnă linie mare.
Liniile mari dau sensul făpturii, liniile mari constituesc.
Simplitatea ca stare morală este o stare
originară, legată de începutul fiintei. De aceea Evanghelia, cartea
simplitătii şi a permanentei vorbeşte de simplitate în legătură cu
copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o
stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.
Nefiind legată de poverile podoabelor
inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare
stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de
elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte vieata
din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentrucă este în ea.
Simplitatea dă o sigurantă şi o
certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingentelor
şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplitătii omul se împlineşte
pentrucă trăieşte firesc şi esential.
Simplitatea este starea morală prin care
o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să
rodească şi pe o altă dimensiune a vietii, aceea a orizontului deschis.
Sensul vietii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât
de omul complicat, pentrucă cel dintâi păstrează legătura directă cu
viata, are totodată simtul realitătii aparente şi tainice. A fi simplu
înseamnă a fi in vieată, a fi în vieată înseamnă a-i trăi şi cunoaşte
sensurile. Sensul vietii nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un
drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distantele mari ale
lumii.
Din aceste elemente şi înfătişări ale
simplitătii întelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate
ajunge să trăiască şi în lumină, în frumusete. Fiinta sa interioară,
aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neîntelese de acei care judecă
după criteriile civilizatiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască
adâncurlle şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber
de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale
omeniei ; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de
tării ascunse.
Bucuria trăirii în simplitate poate fi înteleasă din libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul.
Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi echilibru interior.
LA VÂNAT DE OAMENI
De ce se urăsc oamenii ? E atât
necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de
toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinuesc oamenii unii pe altii ?
N’au loc sub soare ? Nu le ajunge pânza cerului ? Sunt atât de grele
păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă
fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de altii.
E multă frumusete în lume dar oamenii
orbi nu o văd. Inclinarea spre a face răul e atât de puternică încât
pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a
Dumnezeului întrupat.
Sunt oameni sinceri şi sunt oameni
vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între
popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.
Vieata ne dă foarte des acest spectacol:
omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu
poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta
acestuia, faptă care nu are nici o deosebire fată de aceea a unui lup
fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.
De ce stau oamenii la pândă şi se
vânează unii pe altii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci
când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor proprii nu ti-l poate
lua nimeni ; îl ai odată cu vieata.
OMUL „CIVILIZAT”
Omul „civilizat” este în genere înclinat
să traiască mai mult prezentul ; prezentul care, fără un sens şi o
luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin
toate simturile trupului atât de rafinat de civilizatia aceasta de care
sunt atât de mândri.
A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a
fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de
senzatii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în
acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei
vieti pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.
Ce va fi mâine nu-l interesează pe
acest, om ; poate să se frângă şi osia cerului ! Ce va fi mâine „vom
trăi şi vom vedea”. Totul trebue consumat acum pe calea simturilor
însetate de puternice sguduiri, trebue îndrumat către totala satisfactie
a pământului uscat şi nerodit din noi.
Gândurile mari, credintele, dorul unei
vieti mai pure şi mai frumoase sunt ale poetilor, ale visătorilor ; omul
„civilizat” n’are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă
pentrucă „nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele
material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce
vieata numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa
întunecime.
Drama începe acolo unde prezenta sa este
activă. El retează elanuri, compromite credinte, îngenunche frumusetea
şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinta sa
înrădăcinată atât de puternic într un pământ care şi el refuză să-l
primească.
Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic ?!
LIBERTATI ŞI LIBERTATE
De veacuri omul suferă şi luptă pentru
libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile
frumusetii şi ale credintei.
O zădărnicie cât muntele vietii. Omul
trăieşte mereu, trăieşte desgustător de plin toate libertătile făpturii
sale căzute ; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a
furtului ; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care
schimbă vieata într’o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.
Aceasta pentrucă omul nu a înteles şi
nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăti care este o
conditie absolută a omeniei.
Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.
Libertatea este un dar al lui Dumnezeu.
Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creatie ;
libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu.
Când omul apare, omul de conştiintă şi misiune, apare si libertatea. In
acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva
esential şi absolut. Imprejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul
său, în simtămintele care îl străbat, libertatea este o cale a, vietii
şi a desăvârşirii, este o conditie a spiritualitătii şi un semn al
omului în rosturile sale mari.
RÂSUL DURERII
Sunt oameni care râd în fata suferintei,
suferinta lor sau a altora. Râsul în fata suferintei exprimă două
naturi desi are o singură. înfătişare. Intre acei ce râd în fata
încercărilor grele sunt deosebiri esentiale.
Unii oameni râd în fata suferintelor
dintr’o nesimtire, dintr’o infirmitate lăuntrică. Ei nu pot să înteleagă
suferinta ; nici n’o acceptă nici n’o înlătură. Aceşti oameni râd
pentrucă nu văd, pentrucă sunt lipsiti de omenie.
Altii râd cã n’au ce se face, râd că
altfel iar doborî durerea, râd să înşele, să mângăe propriul lor suflet
sau pe al altora. In cazul acesta, râsul este o terapeutică morală cu
mari roade.
Cine râde de suferinta lui şi a altuia,
fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică să fie
îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent, este un cinic. Cinismul
este unul din cele mai triste peisagii ale, sufletului omenesc.
DELA HUMOR LA BATJOCURĂ
Sunt oameni care din orice situatie ştiu
să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine sau judecat din punct
de vedere moral nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii
noastre; are o înrâurire positivă asupra vietii lăuntrice.
Trebue făcută însă o deosebire care
îndeobşte nu este luată în seamă. Sunt oameni cari caută să picure cu
acidul trufiei lor suferinta şi îngenuncherile în fata destinului ale
altora. Aci râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în
genere prea deştepti şi îşi hrănesc trufia din sufletul celor mai adânc
încercati. Râsul în acest fel trebue condamnat pentrucă are un sens
negativ. Este ceea ce numim batjocură. Şi nimeni nu are dreptul de a se
chema om dacă se simte bine când râde pe seama celor mai adânci şi umane
dintre stările interioare ale fratelui său.
Există totuşi un altfel de râs creator. E
vorba de humor. Oamenii cari sunt dăruiti cu acest simt al humorului
sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este positiv, este luminat. Râsul
lor este o bucată din dorul nostru de vieatã.
Humorul este blând ; batjocura este
crudă. Humorul este uman ; râsul batjocoritor este inuman. Inteligenta
este prezentă în humor ca şi în batjocură, dar această aleasă însuşire a
omului este aci curată, nu este pervertită, drăcească cum e în al
doilea caz.
Ernest BERNEA
(din volumul „Indemn la simplitate – Mãrturisiri ptr. un om nou”
Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucuresti, 1939)
Sursa: Foaie Nationala