Ce limbă mai vorbesc românii azi? Scriitorul Radu Paraschivescu: „După `90, anumite cuvinte au fost eliberate din captivitate. Acum avem mai multe limbi de lemn”
Scriitorul Radu Paraschivescu a cules greşeli de exprimare ale românilor
şi le-a adunat într-o carte, „Noi vorbim, nu gândim”, lansată sâmbătă
la Bookfest, la standul Editurii Humanitas. „Perlele” prezentate în
volum stârnesc hohote de râs, fie că autorii lor sunt vedete,
politicieni sau elevi care susţin Bacalaureatul. Dar, spune Radu
Paraschivescu, după ce ne oprim din râs, ar trebui să mai urmeze ceva.
„După ce râzi în hohote trebuie să mai fie ceva, trebuie să cazi pe
gânduri şi să te întrebi dacă e normal. Pentru că 70% din producţia asta
de perle este dată de persoane care conduc instituţii, care conduc
ministere, moderează emisiuni, care sunt prezentate de fapt ca vedete
sau modele. Felul în care vorbesc ei riscă să fie preluat de alţi oameni
care cred că dacă au văzut la televizor înseamnă că e neapărat bun”,
spune Radu Paraschivescu într-un interviu pentru Gândul.
http://www.gandul.info/interviurile-gandul/ce-limba-mai-vorbesc-romanii-azi-scriitorul-radu-paraschivescu-dupa-90-anumite-cuvinte-au-fost-eliberate-din-captivitate-acum-avem-mai-multe-limbi-de-lemn-14317315
Românii vorbesc grăbit, tare şi nu au grijă deloc la felul în care se exprimă, a constat scriitorul Radu Parashivescu. Nerespectarea regulilor gramaticale duce la adevărate perle, pe care Radu Paraschivescu le-a adunat într-o nouă carte, „Noi vorbim, nu gândim. De ce fac românii gafe gramaticale şi cine e mai predispus spre perle?” Potrivit scriitorului, cele mai mari greşeli sunt făcute de către oameni care vorbesc oricând despre orice. ”În momentul în care oricine poate vorbi oriunde, oricât, despre orice ajungem chiar şi în impasuri de exprimare pentru că sunt oameni care cochetează cu diverse posturi care nu-i prind şi aici avem de-a face cu marii impostori, oameni care ajung să se creadă despre ei altceva decât ceea ce reprezintă esenţa lor netrucată”, spune Radu Paraschivescu.
CITIŢI MAI JOS INTERVIUL INTEGRAL
Domnule Radu Paraschivescu, cum vorbesc românii astăzi?
Vorbesc foarte grăbit, fără să-şi aleagă foarte bine cuvintele, iar din punct de vedere al intensităţii tonului vorbesc nepermis de tare. Grija pentru exprimare suferă, însă suferă din mai multe motive. Unul este acela că foarte lume e convinsă că, de fapt, contează esenţa mesajului, nu şi felul în care e transmis mesajul. Cu alte cuvinte, contează fondul, şi nu forma. Putem vorbi şleampăt pentru că, dacă celălalt înţelege ce am vrut să spunem noi, nu mai e cazul să ne cramponăm de reguli. Ceea ce este o tâmpenie după părerea mea, fiindcă fără reguli totul se duce în haos, indiferent despre ce vorbim.
De unde credeţi că vine apetenţa asta pentru nerespectarea regulilor? Din educaţie? Dintr-o lene a gândirii?
Mulţi nu ştiu că este vorba de nişte reguli de gramatică pe care trebuie să le respecte. Alţii au fost informaţi de lucrul ăsta în şcoală, dar informaţia au primit-o într-un mod de dădăceală, de pisălogeală, şi mesajul n-a fost achiziţionat cum trebuie. Altora pur şi simplu le e indiferent cum vorbesc, îi preocupă doar cum să ajungă la destinaţie. Alţii pur şi simplu nu au curiozitatea de a se uita într-un dicţionar atunci când situaţia o impune. Cunosc foarte mulţi oameni care se cred depozitari ai dicţionarului, prin urmare nu mai au niciun fel de dileme şi ca urmare nu mai are niciun rost să piardă timpul de pomană. Asta se leagă şi de faptul că foarte mulţi români au ceva de spus, şi anume public, cu cât mai mulţi martori, şi lucrul pe care îl au de spus nu suportă amânare, prin urmare el trebuie spus fără o pregătire prealabilă. Regulile de exprimare sunt utile, sunt necesare şi până la urmă trebuie să le respectăm.
Şi care este soluţia pentru a curăţa într-un fel spaţiul public de aceste exprimări care nu respectă regulile?
Cred că trebuie să fim atenţi la oamenii care îi selecţionează pe cei care vorbesc şi la cei care le îngăduie accesul la spaţiul public, pentru că la rândul lor oamenii aceştia, fie ei coordonatori de programe media, fie ei moderatori, sunt oameni care vorbesc prost, care vorbesc şleampăt, şi sunt unii dintre ei formatori de opinie sau autori de editoriale sau articlieri, scriitori. Am auzit o distinsă scriitoare spunând cartea va apare, în loc de cartea va apărea. Apăi, dacă de la un scriitor auzim aşa ceva, nu ne putem aştepta la altceva din partea unui om care nu are tangenţă cu limba română.
În cartea dumneavoastră „Noi vorbim, nu gândim” aveţi o serie de perle de la Bacalaureat. Sunt perlele elevilor atât de grave pe cât sunt discutate în spaţiul public? Sunt numai din cauza elevilor sau au rol şi profesorii?
Evident că profesorii au un rol, pentru că, dacă ar şti copiii să se educe singuri, şcoala ar deveni inutilă. De altfel, în prefaţa cărţii eu amintesc de precaritatea profesorilor şi chiar amintesc de perlele de la definitivat. Am dat şi eu definitivatul cu multe zeci de ani în urmă, dar nu cred că pe atunci existau asemenea forme de ignoranţă aşa cum am văzut acum. Atunci se citea ceva mai mult fiindcă nici nu prea aveai ce face. Acum avem toate formele de loisir la dispoziţie, avem toate reţelele de socializare, putem pleca în Taiwan sau în Islanda, putem vedea orice filme vrem. Atunci nu prea puteai, când aveai curent citeai, dacă aveai ce citi. Cred că atunci, paradoxal, nivelul era mai ridicat, deşi acum mijloacele de informare sunt mai multe şi mai bune. E adevărat că pe atunci nu existau asemenea forme de divulgare a inerţiilor, exista în revista Săptămâna rubrica Panseurile lui Gâgă, unde erau prezentate şi asemenea greşeli. Dar atunci existau nişte filtre, sigur, erau filtrele cenzurii şi e foarte bine că au dispărut, dar ceea ce n-ar fi trebuit să dispară au fost filtrele autocenzurii. Aici avem o problemă, în momentul în care oricine poate vorbi oriunde, oricât despre orice, ajungem chiar şi în impasuri de exprimare pentru că sunt oameni care cochetează cu diverse posturi care nu-i prind şi aici avem de-a face cu marii impostori, oameni care ajung să se creadă despre ei altceva decât ceea ce reprezintă esenţa lor netrucată. Oamenii ăştia ajung să gafeze pentru că se mută din domeniul lor de competenţă într-un domeniu în care n-au succes şi atunci simt nevoia să adopte un limbaj preţios şi ajung să gafeze.
Ce le spuneţi elevilor care mai greşesc câteodată?
Le-aş spune că nu e nimic mai firesc decât să greşeşti, că nu trebuie să se sperie, dar nici nu trebuie să legene iluzia nătângă că e voie să greşeşti oricând şi oriunde. Greşim la tot pasul, totul este să fim de acord că e cazul să lucrăm cu noi înşine să nu mai greşim. Pedagogia şi transmiterea de informaţii şi noţiuni trebuie să fie un procedeu prietenos, profesorul după mine să fie un fel de coleg mai mare care să le explice aceste lucruri, inclusiv cele legate de exprimarea corectă, aşa cum le-ar povesti un film. Dacă îi bate cu rigla şi dacă îi controlează şi le livrează diverse pedepse nu ajunge nicăieri. Nu cred în pedagogia punitivă, ci în pedagogia ironiei. Mi-ar plăcea ca profesorii să fie atât de ironici şi elevii atât de receptivi încât toate mecanismele astea să se regleze în cheia comicului.
Spuneaţi că atunci când nu aveau atâtea mijloace de informare românii citeau mai mult. Cum vedeţi vocabularul acum cu toate că vorbim mai mult?
Sunt mai multe fenomene, m-aş opri la două dintrele ele. Primul este îmbogăţirea forţată a vocabularului, noi avem un vocabular mai bogat faţă de acum 25 de ani pentru că au intrat nişte limbaje - tehnologia informatică, tehnologia de marketing, au intrat tot felul de ramuri şi subramuri ale limbajului la care noi nu aveam acces. Pe de altă parte, există cuvinte inventate în urma unor evenimente politice, de exemplu mineriada - nu există în dicţionar, dar toată lumea îl foloseşte.
Celălalt fenomen este o diabolizare a anumitor cuvinte compromise în regimul comunism şi pe care acum nu prea le mai folosim, cum ar fi tovarăş - când cineva îţi este tovarăş de drum lucrul asta nu are nimic compromiţător şi aici nu poţi să-l înlocuieşti, nu poţi să spui domn de drum.
Pe de altă parte, există cuvinte compromise după '89 cum ar fi ortac, dacă-l spui acum el sună prost pentru că trimite la oameni care au venit să bată studenţi şi bărboşi. Există nişte cuvinte condamnate la moarte lentă. Dar numeric vorbind, limbajul nostru e mai bogat decât acum 25 de ani, avem cuvinte mai multe, dar folosim mai puţine.
Sunt astăzi în limba română multe englezisme. Ce le spuneţi celor preferă aceste cuvinte?
Ele vor intra încet - încet în firescul exprimării, dar sper că nu toate, fiindcă sunt unele care n-au ce să caute totuşi. Mai ales cele din registrul tehnic, informatic vor intra şi le vom prelua ca atare. Evident că vom spune în continuare mouse, nu vom face ce fac francezii, care traduc tot. Nu avem forma asta de naţionalism trufaş, dar le-aş recomanda acestor oameni să lase cuvintele străine din engleză de pildă să pătrundă treptat în limba română, în timpul lor natural. Să nu spună de exemplu că se focusează, a se focusa e un cuvânt urât, poţi să spui a se concentra sau a se axa- care sunt tot neologisme. Sigur că în momentul în care te laşi contaminat de mediul profesional, dacă lucrezi într-o multinaţională vorbeşti păsăreasca impusă acolo.
Ar trebui să filtreze cineva aceste cuvinte care intră în limba română - Institutul Limbii Române, Academia Română?
Dar ar putea, adică ar avea timpul să o facă, dar nu ştiu dacă ar avea mjiloacele să o facă, şi spun asta gândindu-mă la şovăirile pe care le au oamenii de specialitate în ediţiile noi de dicţionare, avem reveniri asupra revenirilor, avem cuvinte care în ediţia din 2008 au o formă corectă, în ediţia din 2010 au o altă formă corectă, în ediţia din 2012 revin la forma din 2008. Limba este o structură logică, în momentul în care nu ştii să explici logic nişte procese din interiorul limbii pierzi partida.
Or, la noi există impresia că avem în spaţiul limbii române mai multe excepţii decât reguli. Regulile sunt complicate, s-ar putea ca involuntar ca oamenii care vorbesc incorect acum româneşte să asigure o simplificare a limbii peste 5, 10, 20 de ani. Vă dau un exemplu pe care l-am mai dat şi altora: am discutat la un moment dat cu englezi care voiau să înveţe limba română şi mă întrebau de pluralul substantivelor formate din patru litere. Ei imi spuneau că în engleză e simplu, dar la voi cum se face? Şi le-am zis că la noi nu există o regulă. Avem o bară/două bări, o bere/ două beri/ o fată două fete- unde e norma? Avem patru litere, avem aceaşi alternanţă, unde e legea?
Cum aţi caracteriza limbajul tinerilor de astăzi? Se mai înţeleg ei cu cei mai în vârstă?
Depinde. Există oameni de vârsta a treia care rămân în priză în privinţa limbajului, aşa cum există octogenari care lucrează cu calculatorul, aşa există şi asemenea oameni. Pe de altă parte, există şi oameni izolaţi, şi geografic, şi afectiv, şi relaţional. În principiu, îi e mai greu acum unui vârstnic să aibă acces la tipul de limbaj al unui tânăr, îi e mai greu pentru că vârstnicul are tot felul de reticenţe, tot felul de manifestări de respingere a noului, şi atunci lucrurile astea se desfăşoară crispat. Însă nu e o regulă, ştiu oameni care deplâng deriva în care se află limbajul tinerilor fără să cunoască acel limbaj, dar există oameni care se înţeleg de minune cu adolescenţii.
În cartea dumneavoastră dedicaţi un capitol limbajului politicienilor. Cum vi se pare că vorbesc astăzi politicienii din România? Există un limbaj diferit faţă de cel al oamenilor obişnuiţi?
Există o vizibilitate diferită. Ei vorbesc cam la fel ca oamenii de pe stradă, sunt proiecţia oamenilor de pe stradă şi atunci e normal să semene cu ei şi la nivelul exprimării. Ce nu e normal este că nu vor să facă paşi înainte, nu vor să-şi rafineze discursul. Nu ştiu de ce nu vor, însă nu cred că politicianul vorbeşte mai rău decât omul de pe stradă. Nu, vorbeşte cam la fel, dar e toată ziua la televizor. Faptul că e toată ziua la televizor ar trebui să-l facă să vrea să se îmbunătăţească, ori prea puţini sunt dispuşi să facă lucrul ăsta.
Cum se vorbeşte la televiziunile din România comparativ cu celelalte televiziuni?
Cred că în România se vorbeşte mai prost, spun asta fără să am mari argumente filologice. Cred că limba română aşa cum este ea acum predispune uşor la greşeli. E o limbă complicată, cu o gramatică complicată, cu un milion de excepţii, şi atunci dacă nu le deprinzi pe toate atunci când trebuie ieşi din contur. Din ce am văzut la televizor în Italia, în Franţa, în Anglia, dacă stau să compar cu România, în România se greşeşte mult mai des. Am văzut lucrul ăsta şi în Serbia şi la Croaţia, mi se pare că ei sunt peste ceea ce se întâmplă la noi.
Cum e limbajul de după Revoluţie comparat cu cel dinainte de comunism?
Partea bună este că, după anul 1990, anumite cuvinte captive au fost eliberate din captivitate, ele pot fi folosite - cuvintele cu încărcătură religioasă, cuvintele cu încărcătură sexuală. Nu mai există tabuuri. Ăsta e un lucru bun. Cu privire la stilul de exprimare - exista atunci limba de lemn ideologizată. Acum avem mai multe limbi de lemn - limbajul multinaţionalelor, firmelor de vânzări, financiar - economic.
Spuneaţi în cartea dumneavoastră că într-o primă instanţă aceste perle stârnesc râsul, dar pe de altă parte ar trebui să ne şi îngrijorăm când vedem perlele astea. Aveţi un top al perlelor care vă supără cel mai mult?
Sigur, râzi că n-ai cum să-ţi controlezi râsul, dar dincolo de râs trebuie să mai fie ceva, după ce râzi în hohote trebuie să mai fie ceva, trebuie să cazi pe gânduri şi să te întrebi dacă e normal. Pentru că 70% din producţia asta de perle este dată de persoane care conduc instituţii, care conduc ministere, moderează emisiuni, care sunt prezentate de fapt de vedete sau modele. Felul în care vorbesc ei riscă să fie preluat de oameni care cred că dacă au văzut la televizor înseamnă că e neapărat bun. A mai existat ceva asemănător acum vreo 30-40 de ani, când genericele televiziunii aveau numele persoanelor scris fără majuscule, iar elevii au început să scrie numele proprii fără majuscule.
Importantă nu e ierarhia, important e ce facem ca eu să nu mai fiu pus în situaţia să mai scriu volumul 5. Nu cred că putem face altceva decât să citim, doar citind putem spera că discursul public din 2018 va arăta mai bine.
http://www.gandul.info/interviurile-gandul/ce-limba-mai-vorbesc-romanii-azi-scriitorul-radu-paraschivescu-dupa-90-anumite-cuvinte-au-fost-eliberate-din-captivitate-acum-avem-mai-multe-limbi-de-lemn-14317315
Românii vorbesc grăbit, tare şi nu au grijă deloc la felul în care se exprimă, a constat scriitorul Radu Parashivescu. Nerespectarea regulilor gramaticale duce la adevărate perle, pe care Radu Paraschivescu le-a adunat într-o nouă carte, „Noi vorbim, nu gândim. De ce fac românii gafe gramaticale şi cine e mai predispus spre perle?” Potrivit scriitorului, cele mai mari greşeli sunt făcute de către oameni care vorbesc oricând despre orice. ”În momentul în care oricine poate vorbi oriunde, oricât, despre orice ajungem chiar şi în impasuri de exprimare pentru că sunt oameni care cochetează cu diverse posturi care nu-i prind şi aici avem de-a face cu marii impostori, oameni care ajung să se creadă despre ei altceva decât ceea ce reprezintă esenţa lor netrucată”, spune Radu Paraschivescu.
CITIŢI MAI JOS INTERVIUL INTEGRAL
Domnule Radu Paraschivescu, cum vorbesc românii astăzi?
Vorbesc foarte grăbit, fără să-şi aleagă foarte bine cuvintele, iar din punct de vedere al intensităţii tonului vorbesc nepermis de tare. Grija pentru exprimare suferă, însă suferă din mai multe motive. Unul este acela că foarte lume e convinsă că, de fapt, contează esenţa mesajului, nu şi felul în care e transmis mesajul. Cu alte cuvinte, contează fondul, şi nu forma. Putem vorbi şleampăt pentru că, dacă celălalt înţelege ce am vrut să spunem noi, nu mai e cazul să ne cramponăm de reguli. Ceea ce este o tâmpenie după părerea mea, fiindcă fără reguli totul se duce în haos, indiferent despre ce vorbim.
De unde credeţi că vine apetenţa asta pentru nerespectarea regulilor? Din educaţie? Dintr-o lene a gândirii?
Mulţi nu ştiu că este vorba de nişte reguli de gramatică pe care trebuie să le respecte. Alţii au fost informaţi de lucrul ăsta în şcoală, dar informaţia au primit-o într-un mod de dădăceală, de pisălogeală, şi mesajul n-a fost achiziţionat cum trebuie. Altora pur şi simplu le e indiferent cum vorbesc, îi preocupă doar cum să ajungă la destinaţie. Alţii pur şi simplu nu au curiozitatea de a se uita într-un dicţionar atunci când situaţia o impune. Cunosc foarte mulţi oameni care se cred depozitari ai dicţionarului, prin urmare nu mai au niciun fel de dileme şi ca urmare nu mai are niciun rost să piardă timpul de pomană. Asta se leagă şi de faptul că foarte mulţi români au ceva de spus, şi anume public, cu cât mai mulţi martori, şi lucrul pe care îl au de spus nu suportă amânare, prin urmare el trebuie spus fără o pregătire prealabilă. Regulile de exprimare sunt utile, sunt necesare şi până la urmă trebuie să le respectăm.
Şi care este soluţia pentru a curăţa într-un fel spaţiul public de aceste exprimări care nu respectă regulile?
Cred că trebuie să fim atenţi la oamenii care îi selecţionează pe cei care vorbesc şi la cei care le îngăduie accesul la spaţiul public, pentru că la rândul lor oamenii aceştia, fie ei coordonatori de programe media, fie ei moderatori, sunt oameni care vorbesc prost, care vorbesc şleampăt, şi sunt unii dintre ei formatori de opinie sau autori de editoriale sau articlieri, scriitori. Am auzit o distinsă scriitoare spunând cartea va apare, în loc de cartea va apărea. Apăi, dacă de la un scriitor auzim aşa ceva, nu ne putem aştepta la altceva din partea unui om care nu are tangenţă cu limba română.
În cartea dumneavoastră „Noi vorbim, nu gândim” aveţi o serie de perle de la Bacalaureat. Sunt perlele elevilor atât de grave pe cât sunt discutate în spaţiul public? Sunt numai din cauza elevilor sau au rol şi profesorii?
Evident că profesorii au un rol, pentru că, dacă ar şti copiii să se educe singuri, şcoala ar deveni inutilă. De altfel, în prefaţa cărţii eu amintesc de precaritatea profesorilor şi chiar amintesc de perlele de la definitivat. Am dat şi eu definitivatul cu multe zeci de ani în urmă, dar nu cred că pe atunci existau asemenea forme de ignoranţă aşa cum am văzut acum. Atunci se citea ceva mai mult fiindcă nici nu prea aveai ce face. Acum avem toate formele de loisir la dispoziţie, avem toate reţelele de socializare, putem pleca în Taiwan sau în Islanda, putem vedea orice filme vrem. Atunci nu prea puteai, când aveai curent citeai, dacă aveai ce citi. Cred că atunci, paradoxal, nivelul era mai ridicat, deşi acum mijloacele de informare sunt mai multe şi mai bune. E adevărat că pe atunci nu existau asemenea forme de divulgare a inerţiilor, exista în revista Săptămâna rubrica Panseurile lui Gâgă, unde erau prezentate şi asemenea greşeli. Dar atunci existau nişte filtre, sigur, erau filtrele cenzurii şi e foarte bine că au dispărut, dar ceea ce n-ar fi trebuit să dispară au fost filtrele autocenzurii. Aici avem o problemă, în momentul în care oricine poate vorbi oriunde, oricât despre orice, ajungem chiar şi în impasuri de exprimare pentru că sunt oameni care cochetează cu diverse posturi care nu-i prind şi aici avem de-a face cu marii impostori, oameni care ajung să se creadă despre ei altceva decât ceea ce reprezintă esenţa lor netrucată. Oamenii ăştia ajung să gafeze pentru că se mută din domeniul lor de competenţă într-un domeniu în care n-au succes şi atunci simt nevoia să adopte un limbaj preţios şi ajung să gafeze.
Ce le spuneţi elevilor care mai greşesc câteodată?
Le-aş spune că nu e nimic mai firesc decât să greşeşti, că nu trebuie să se sperie, dar nici nu trebuie să legene iluzia nătângă că e voie să greşeşti oricând şi oriunde. Greşim la tot pasul, totul este să fim de acord că e cazul să lucrăm cu noi înşine să nu mai greşim. Pedagogia şi transmiterea de informaţii şi noţiuni trebuie să fie un procedeu prietenos, profesorul după mine să fie un fel de coleg mai mare care să le explice aceste lucruri, inclusiv cele legate de exprimarea corectă, aşa cum le-ar povesti un film. Dacă îi bate cu rigla şi dacă îi controlează şi le livrează diverse pedepse nu ajunge nicăieri. Nu cred în pedagogia punitivă, ci în pedagogia ironiei. Mi-ar plăcea ca profesorii să fie atât de ironici şi elevii atât de receptivi încât toate mecanismele astea să se regleze în cheia comicului.
Spuneaţi că atunci când nu aveau atâtea mijloace de informare românii citeau mai mult. Cum vedeţi vocabularul acum cu toate că vorbim mai mult?
Sunt mai multe fenomene, m-aş opri la două dintrele ele. Primul este îmbogăţirea forţată a vocabularului, noi avem un vocabular mai bogat faţă de acum 25 de ani pentru că au intrat nişte limbaje - tehnologia informatică, tehnologia de marketing, au intrat tot felul de ramuri şi subramuri ale limbajului la care noi nu aveam acces. Pe de altă parte, există cuvinte inventate în urma unor evenimente politice, de exemplu mineriada - nu există în dicţionar, dar toată lumea îl foloseşte.
Celălalt fenomen este o diabolizare a anumitor cuvinte compromise în regimul comunism şi pe care acum nu prea le mai folosim, cum ar fi tovarăş - când cineva îţi este tovarăş de drum lucrul asta nu are nimic compromiţător şi aici nu poţi să-l înlocuieşti, nu poţi să spui domn de drum.
Pe de altă parte, există cuvinte compromise după '89 cum ar fi ortac, dacă-l spui acum el sună prost pentru că trimite la oameni care au venit să bată studenţi şi bărboşi. Există nişte cuvinte condamnate la moarte lentă. Dar numeric vorbind, limbajul nostru e mai bogat decât acum 25 de ani, avem cuvinte mai multe, dar folosim mai puţine.
Sunt astăzi în limba română multe englezisme. Ce le spuneţi celor preferă aceste cuvinte?
Ele vor intra încet - încet în firescul exprimării, dar sper că nu toate, fiindcă sunt unele care n-au ce să caute totuşi. Mai ales cele din registrul tehnic, informatic vor intra şi le vom prelua ca atare. Evident că vom spune în continuare mouse, nu vom face ce fac francezii, care traduc tot. Nu avem forma asta de naţionalism trufaş, dar le-aş recomanda acestor oameni să lase cuvintele străine din engleză de pildă să pătrundă treptat în limba română, în timpul lor natural. Să nu spună de exemplu că se focusează, a se focusa e un cuvânt urât, poţi să spui a se concentra sau a se axa- care sunt tot neologisme. Sigur că în momentul în care te laşi contaminat de mediul profesional, dacă lucrezi într-o multinaţională vorbeşti păsăreasca impusă acolo.
Ar trebui să filtreze cineva aceste cuvinte care intră în limba română - Institutul Limbii Române, Academia Română?
Dar ar putea, adică ar avea timpul să o facă, dar nu ştiu dacă ar avea mjiloacele să o facă, şi spun asta gândindu-mă la şovăirile pe care le au oamenii de specialitate în ediţiile noi de dicţionare, avem reveniri asupra revenirilor, avem cuvinte care în ediţia din 2008 au o formă corectă, în ediţia din 2010 au o altă formă corectă, în ediţia din 2012 revin la forma din 2008. Limba este o structură logică, în momentul în care nu ştii să explici logic nişte procese din interiorul limbii pierzi partida.
Or, la noi există impresia că avem în spaţiul limbii române mai multe excepţii decât reguli. Regulile sunt complicate, s-ar putea ca involuntar ca oamenii care vorbesc incorect acum româneşte să asigure o simplificare a limbii peste 5, 10, 20 de ani. Vă dau un exemplu pe care l-am mai dat şi altora: am discutat la un moment dat cu englezi care voiau să înveţe limba română şi mă întrebau de pluralul substantivelor formate din patru litere. Ei imi spuneau că în engleză e simplu, dar la voi cum se face? Şi le-am zis că la noi nu există o regulă. Avem o bară/două bări, o bere/ două beri/ o fată două fete- unde e norma? Avem patru litere, avem aceaşi alternanţă, unde e legea?
Cum aţi caracteriza limbajul tinerilor de astăzi? Se mai înţeleg ei cu cei mai în vârstă?
Depinde. Există oameni de vârsta a treia care rămân în priză în privinţa limbajului, aşa cum există octogenari care lucrează cu calculatorul, aşa există şi asemenea oameni. Pe de altă parte, există şi oameni izolaţi, şi geografic, şi afectiv, şi relaţional. În principiu, îi e mai greu acum unui vârstnic să aibă acces la tipul de limbaj al unui tânăr, îi e mai greu pentru că vârstnicul are tot felul de reticenţe, tot felul de manifestări de respingere a noului, şi atunci lucrurile astea se desfăşoară crispat. Însă nu e o regulă, ştiu oameni care deplâng deriva în care se află limbajul tinerilor fără să cunoască acel limbaj, dar există oameni care se înţeleg de minune cu adolescenţii.
În cartea dumneavoastră dedicaţi un capitol limbajului politicienilor. Cum vi se pare că vorbesc astăzi politicienii din România? Există un limbaj diferit faţă de cel al oamenilor obişnuiţi?
Există o vizibilitate diferită. Ei vorbesc cam la fel ca oamenii de pe stradă, sunt proiecţia oamenilor de pe stradă şi atunci e normal să semene cu ei şi la nivelul exprimării. Ce nu e normal este că nu vor să facă paşi înainte, nu vor să-şi rafineze discursul. Nu ştiu de ce nu vor, însă nu cred că politicianul vorbeşte mai rău decât omul de pe stradă. Nu, vorbeşte cam la fel, dar e toată ziua la televizor. Faptul că e toată ziua la televizor ar trebui să-l facă să vrea să se îmbunătăţească, ori prea puţini sunt dispuşi să facă lucrul ăsta.
Cum se vorbeşte la televiziunile din România comparativ cu celelalte televiziuni?
Cred că în România se vorbeşte mai prost, spun asta fără să am mari argumente filologice. Cred că limba română aşa cum este ea acum predispune uşor la greşeli. E o limbă complicată, cu o gramatică complicată, cu un milion de excepţii, şi atunci dacă nu le deprinzi pe toate atunci când trebuie ieşi din contur. Din ce am văzut la televizor în Italia, în Franţa, în Anglia, dacă stau să compar cu România, în România se greşeşte mult mai des. Am văzut lucrul ăsta şi în Serbia şi la Croaţia, mi se pare că ei sunt peste ceea ce se întâmplă la noi.
Cum e limbajul de după Revoluţie comparat cu cel dinainte de comunism?
Partea bună este că, după anul 1990, anumite cuvinte captive au fost eliberate din captivitate, ele pot fi folosite - cuvintele cu încărcătură religioasă, cuvintele cu încărcătură sexuală. Nu mai există tabuuri. Ăsta e un lucru bun. Cu privire la stilul de exprimare - exista atunci limba de lemn ideologizată. Acum avem mai multe limbi de lemn - limbajul multinaţionalelor, firmelor de vânzări, financiar - economic.
Spuneaţi în cartea dumneavoastră că într-o primă instanţă aceste perle stârnesc râsul, dar pe de altă parte ar trebui să ne şi îngrijorăm când vedem perlele astea. Aveţi un top al perlelor care vă supără cel mai mult?
Sigur, râzi că n-ai cum să-ţi controlezi râsul, dar dincolo de râs trebuie să mai fie ceva, după ce râzi în hohote trebuie să mai fie ceva, trebuie să cazi pe gânduri şi să te întrebi dacă e normal. Pentru că 70% din producţia asta de perle este dată de persoane care conduc instituţii, care conduc ministere, moderează emisiuni, care sunt prezentate de fapt de vedete sau modele. Felul în care vorbesc ei riscă să fie preluat de oameni care cred că dacă au văzut la televizor înseamnă că e neapărat bun. A mai existat ceva asemănător acum vreo 30-40 de ani, când genericele televiziunii aveau numele persoanelor scris fără majuscule, iar elevii au început să scrie numele proprii fără majuscule.
Importantă nu e ierarhia, important e ce facem ca eu să nu mai fiu pus în situaţia să mai scriu volumul 5. Nu cred că putem face altceva decât să citim, doar citind putem spera că discursul public din 2018 va arăta mai bine.