Colecţia de eseuri & articole publicate de Claude Karnoouh în vremea din urmă a fost prinsă într-un volum ce a văzut lumina tiparului la sfârşitul anului trecut. Târgul Gaudeamus,
unul din spaţiile preferate ale autorilor români postcomunişti, a
reprezentat punctul terminus (lansarea) pentru, ceea ce nimerit ar
trebui numite, reflecţiile unui franţuz despre contemporaneitate.
C. K. nu este un autor comod. Este
agasant, acid, irită spiritele călduţe, nevricoase, acelea care se tem
şi de simpla arătare a unui “lup de hârtie” (I. D. Sîrbu), adică pe toţi
acei pudibonzi ce jură pe democraţie şi drepturile omului, dar în toată
plenitudinea lor nu se arată a fi decât bieţi câini de pază al unui alt
totalitarism, funest şi acesta, respectiv gândirea obtuză, infestată de
clişeele limbii de lemn.
Citind eseurile amintite, observ anumite
evidenţe, clare ca lumina zilei. Propriile analize ni-l arată pe C. K.
într-o dublă ipostază. Pe de o parte, scriitura percutantă dezvăluie
(hiper)lucidul, realistul care ştie, prin intermediul gânditorilor
clasici, că omul este lup pentru om (homo homini lupus). Pe de
altă parte, latura sceptică, tragică, chiar melancolică a omului care
cunoaşte că nu are privilegiul să trăiască în cea mai bună lume
posibilă, dar este atent şi penalizează (selectiv) derapajele
puternicilor lumii. De aici starea de spleen, de tristeţe iremediabilă, ce-l face pe autor să fie chiar inconsecvent cu prorpia-i luciditate. Să mă explic.
Lumea despre care scrie Karnoouh este una
sumbră, hulpavă, hărpăreaţă. Capitalismul consumerist provoacă panică,
este straniu. Penumbrele ce se lasă peste lume, ca într-un film noir,
stârnesc groaza, sperie la fiecare scenă. Fie şi de-ar fi să enumerăm
doar o parte din filmele şi cărţile pe care-şi susţine C. K.
argumentaţia şi tot ar fi suficient spre a surpinde măcar o parte din
esenţa spaimei din scriitura profesorului francez: There will be
blood, Cheyenne Autumn, American Holocaust: The Conquest of the New
World, Blood Meridian: Or the Evening Redness in the West, Planet of
Slums, Blood Diamonds, Mississippi Burning, Hard Times, Die Freudlose
Gasse (Strada fără fericire), iată tot atâtea moduri de a imagina
natura modernităţii, şlefuită sub biciul necruţător al imperialismului
capitalist.
O parte însemnată a eseurilor lui C. K.
participă la corul lamentaţiilor ce derivă din ceea ce simplu se numeşte
intrigă şi conspiraţie. De la războaiele neocoloniale din Irak &
Afganistan şi disfuncţiile sistemului economic american (crah-ul
bursier, deflaţia), la potentaţii economic care conduc America, la
vedere sau la nevoie, prin intermediul oamenilor-paravan, la sindicatele
şi partidele de stânga care sunt în complicitate tacită cu puterea
capitalistă, până la comploturile, corupţia, şantajul, asasinatele şi
lipsa unei critici radicale efective (ceea ce fac Badiou, Negri, Žižek
nu este altceva decât o opoziţie autorizată, cu voie de la poliţie), ce
face ca democraţia reprezentativă să satisfacă interesele fără limite
ale multinaţionalelor, ei bine, iată tot atâtea moduri menite a stârni
şi amplifica dezgustul vizavi de imperialismul capitalisto-consumerit de
dată recentă. Atunci însă când criza este una profundă şi se
prelungeşte, oculta politico-financiară identifică acele elemente menite
a contracara anumite tendinţe reformiste ale lumii profane. Rezultă
operaţiuni perfecte de marketing politic, în stare să satisfacă
exigenţele în materie de democraţie participativă (doar) ale bieţilor
naivi. Multiculturalismul este una din manierele eficiente de a
neutraliza economicul şi economia politică prin absorbirea tuturor
curentelor aparent opuse modului de producţie capitalist, iată ce ne
spune C. K. În acest sens, alegerea lui Obama a fost soluţia perfectă.
Întruchipa omul providenţial, numai că el, naivul, era doar un simplu
“om de paie al democraţilor americani” (p. 30). Pe de altă parte, când
autonomia puterii prezidenţiale prinde contur în mintea unor preşedinţi
(cazurile Nixon şi Kennedy ale vremii lor), iniţiativa/iniţiativele sunt
înăbuşite preventiv – vezi scandalul Watergate şi asasinatul din
Dallas.
Să mai adăugăm faptul că repetitivitatea
muncii productive nu este altceva decât o sumbră fatalitate, că planeta
este ruinată şi întunecată (p. 47), că omul hiperconsumist visează doar
să se transforme în mic-burhez conformist (pp. 45-47), că politica
internaţională se bazează pe legea celui mai puternic, enunţată şi
cosmetizată aşa încât să poată fi transformată în drept internaţional,
în drept al cetăţenilor (p. 180), că voinţa de cunoaştere şi voinţa de
putere funcţionează ca un destin inexorabil al omului, ca o damnaţie –
iată avem cercul complet. Suplimentar, C. K. mai scrie despre faptul că
planeta a ajuns pe buza prăpastiei, zguduită de catastrofe
climatologice, geografice şi agricole ireversibile, despre cucerirea
vestului american şi exterminarea amerindienilor, abominabila cucerire a
Filipinelor, sclavia negrilor, susţinerea unor dictaturi atroce în
America Latină, folosirea napalmului şi a yellow rain-ului în
Vietnam, metodele de interogare violentă practicate de CIA şi lista
poate continua cât de mult ne este vrerea. Numai cataclisme peste tot,
ceea ce desigur poate fi perfect adevărat.
Am citit o parte din lametaţiile
deznadăjduite ale lui C. K. în vagonul-tren care alearga prin Dobrogea,
de la Medgidia la Tulcea. Sub efectul combinat al dramatismului
eseurilor, mirosul înţepător din vagonul călător şi imaginea clară a
parcului eolian de la Cogealac (modernitatea), în contrapondere cu
iţirea haotică a unor mahalale sordide – periferia periferiilor sau
dezvoltarea subdezvoltării (André Gunder Frank), catastroficul mi se
multiplica aidoma scenelor din Metropolis, acea distopie de demult ce face referire la criza perpetuă a capitalismului.
Acesta este Karnoouh-scriitorul ce ne
devoalează imaginea înfricoşetoare a lumii de azi. Mai că îţi este frică
să ieşi din casă cu atâtea spaime ce prind contur printre rândurile
dese. Există însă şi latura cealaltă, a gânditorului realist, a celui
care ştie că lumea este aşa cum este pentru că istoria este exemplară şi
ne învaţă ce trebuie să ştim. Aşa îl descoperim pe C. K. realistul, cel
din Reflecţii asupra politicii practice (pp. 179-194) spre
exemplu. Este unul din eseurile cele mai bune ce ni se perindă prin faţa
ochilor. Aici intră în scenă analistul conştient, cel care ştie că
marii regi ai lumii sunt nişte cuceritori de calibru şi nu simpli
piraţi, aşa cum sunt denominaţi cei ce pradă individual (dialogul dintre
Alexandru cel Mare şi un pirat căzut în mâinile sale – Cicero, De republica,
III, 14 – este sugestiv). Iată de ce, în acest eseu, şi în altele, C.
K. părăseşte cămaşa celui ce notează cu acribie toate relele lumii şi
intră în pielea celui ce pluteşte deasupra apelor şi îşi cizelează
propria raţionalitate. Filmul difuzat de Arte şi dedicat lui Robert
McNamara, un “strălucit om de stat”, pune în lumină nu doar omul rece,
de oţel, ci şi pe cel al marilor clarităţi, pe cel care ştie că politica
înfăptuită cu alte mijloace, deci războiul (de la Clausewitz citire)
reprezintă o operaţiune militară ambivalentă şi că dacă un război se
pierde, cei care nu au câştigat vor fi “condamnaţi pentru crime de
război” (generalul LeMay). Acest adevăr banal, devoalat de generalul
LeMay, exprimă clar un adagiu binecunoscut, uitat de politologii şi
comentatorii aflaţi în slujba puterii: “La raison du plus fort est toujours la meilleure”
(Jean de La Fontaine). Iată de ce toţi marii gânditori “au descris
politicul cu un bun-simţ acut şi realist al raporturilor de forţă” (p.
181). Dacă-i citim pe supremii înţelepţi, Tuicidide, Sfântul Augustin,
Niccolò Machiavelli, Charles-Maurice de Talleyrand, Carl Schmitt,
Hobbes, La Fontaine sau Carl von Clausewitz, vom fi vaccinaţi împotriva
oricăror puseuri optimiste, vom şti că umanismul, culmea, nu este
apanajul societăţii umane. El poate fi real sub forma unor apariţii
insulare, dar nu poate fi norma. Mai ştim că o Cetatea a Soarelui
este de neconceput aici pe pământ. Istoria secolelor trecute a
încrustat în carne şi acest adevăr. Atunci de unde această
dulce-combinaţie între luciditate şi pulsiuni idealiste? Tot mai
aşteptăm paradisul aici pe pământ? Sau este vorba doar de un simplu spleen?
În mod categoric, cele două feţe ale aceleiaşi monede (reflecţiile lui
C. K., unele hiper-lucide, altele prăpăstioase, o lamentaţie
inconsecventă cu ea însăşi) sunt de natură să contrarieze. Ceea ce se şi
întâmplă cu omul C. K. Ca demers raţional, coerent, ca gândire logică,
Karnoouh hiper-lucidul, cel ce îşi trage seva din învăţăturile
înţelepţilor lumii, îi este superior lui Karnoouh-criticul, celui ce nu
oboseşte în a contabiliza îndeobşte (doar) relele imperialismului
capitalist.