Patrick Modiano (n. 1945) este cel
mai recent, ca să nu spunem ultimul – se
vede, la fiecare pas, ce gingaşă, dulce şi frumoasă
e limba română – laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Nu mai comentăm
deciziile juriului, nici comentariile comentatorilor
români – în general, mai mult
boscorodeală decît lecturi serioase şi aplicate
–, ci mergem direct la surse. Cărţi. Mai multe
volume şi mai multe titluri ale lui Modiano
au atras interesul cîtorva edituri româneşti.
Avantajul de a te ocupa de cărţile lui Modiano este că sînt subţirele. Remarca asta o
făcea şi sagacele Costi Rogozanu, bun critic,
după opinia mea, care, dacă nu mai scrie –
decît rar – ,vorbeşte despre cărţi, cel puţin la
obiect. L-am descoperit pe Modiano abia
după apariţia unui excelent dosar/caiet
Modiano (L’Herne, 2012), unde profilul lui
era devoalat nu doar de scrisori şi fotografii
inedite, ci şi de numeroasele intervenţii elogioase
şi admirative ale unor nume dintre
cele mai mari (inclusiv Cioran) ale culturii/
literaturii franceze. Păcat că nu avem şi
noi astfel de alcătuiri biobibliografice care să
dea contur şi consistenţă personalităţilor din
cultura noastră.
Călătorie de nuntă (Editura
Polirom, 2014, traducerea din limba franceză
de Elena-Brânduşa Steiciuc, colecţia „Biblioteca Polirom“) este un roman din 1990.
Bulevardele de centură (tot Polirom, 2014, traducerea
Livia Storescu, reeditat în aceste luni)
a circulat la noi şi înainte de 1989. Un roman
cu propoziţii scurte, ce reface destinul unei femei
şi o poveste de dragoste. Mai multe, cine
pe cine a iubit. O cădere în timp, o cădere în
viaţa lăuntrică a unui realizator de documentare
care bate tot mapamomdul. O femeie s-a
sinucis. Cîndva. Nimeni nu mai ştie nimic de
ea, din trecut, din frînturi de întîmplări, memoria
reface totul. Parisul, ca personaj, unde
trăieşte, de fapt, naratorul, şi Milano, unde
moare acea femeie. Barbès-Rochechouart,
Montmartre, Etoile, Châtelet, bulevardele
Soult şi Wagram, metroul, Porte Clingnan -
court, Grădina zoologică din Vincennes, da,
Parisul, care e şi altceva decît atentate teroriste
şi mascaţi înarmaţi pînă în dinţi. Sîntem plimbaţi
mereu în spaţiu şi timp. Saint-Tropez, o
aventură la mare, toate au un început, căderea
în trecutul unei femei iubite, Coasta de
Azur, 1942, o aventură, apoi, Parisul mereu
generos pentru deambulări de tot felul, finalul
la Milano. E firesc să se întîmple ceva.
Orice. De-ale vieţii. De-ale literaturii. Greu
de găsit, astăzi, un roman în care să nu se
moară. Dacă nu se sinucide cineva, este ucis.
Moartea individuală, moartea colectivă,
moartea ca fapt banal, se trăieşte.
Bun, foarte bun, romanul lui Modiano,
realmente. Şi fără Premiul Nobel ar merita
citit.
O altă poveste, istoria relaţiei dintre
un tată şi-o fiică (şi invers), o altă poveste
franţuzească şi pariziană deopotrivă găsim
în romanul
Nimeni (Editura Pandora M, 2014,
traducerea Svetlana Cârstean, colecţia
„Literary Fiction.“) al unei autoare mai puţin
cunoscute la noi, Gwenaëlle Aubry.
Scriitoarea (n. 1971, Premiul Femina, 2009,
pentru acest roman, cu un prestigiu internaţional
în curs de configurare rapidă, dovadă
prezenţa pe mai multe liste de premii:
Médicis, Goncourt, Premiul Academiei
Franceze) se dovedeşte o bună cunoscătoare
a psihologiei umane. Pătrunde în locuri întortocheat
accesibile. În sufletul şi mintea oamenilor.
Structura romanului e inedită – e
greu să mai descoperi roata astăzi, dar încercări
se fac –, literele alfabetului constituind
un incipit pentru fiecare capitol. Alfabetul latin,
evident.
Iată ce spune Gabriela Adameşteanu de -
spre acest roman. „Un apreciat profesor de
drept lasă moştenire un manuscris în care,
povestindu-şi boala (sindromul maniaco-depresiv),
şi-a căutat identitatea pierdută. Boala
l-a transformat într-un „nimeni“, dar comentariul
profund, nu nuanţat, al fiicei îl recompune
din măştile ordonate alfabetic. Două
voci, două vieţi decalate, efortul de a ascunde
suferinţa, de a atinge sau de a păstra normalitatea.
O carte tulburătoare, pasionantă, impecabil
scrisă, despre legături indestructibile
de familie, despre graniţa incertă dintre literatură
şi proiecţiile psihice.“
Ce spune Simona Sora, tot pe coperta a
IV-a a volumului: „Dacă tata ar fi trăit, spune
Virginia Woolf în Jurnal, n-aş fi scris nici un
cuvînt. Pentru că tata n-a reuşit să trăiască niciodată
cu adevărat, pare să spună Gwenaëlle
Aubry, în Nimeni, a trebuit să încep să scriu.
Romanul familial şi, mai ales, figura tatălui
retează sau, dimpotrivă, autorizează fantasma
scriitoricească. A deveni scriitoare înseamnă,
pentru Gwenaëlle Aubry, a da o voce
unui părinte pierdut în propria-i nevroză, înseamnă
a dialoga cu eurile lui multiple, înseamnă
a-l autoriza să existe măcar după
moartea sa fizică. Iar acest dialog – care ne
implică şi pe noi, fie că citim, fie că scriem –
s-ar numi Nimeni, aşa cum foarte bine s-ar
putea numi Noi, toţi.“
Ce să mai spun? Eu nu mai am nimic de
comentat sau de adăugat. Bună ideea editurii
de-a apela la opinia unor distinse prozatoare,
mult mai corecte în aprecierile lor, decît
propoziţiile luate de-a gata din diverse publicaţii,
oricît de faimoase.
David Foster Wallace (n. 1962, s-a
sinucis în 2008) este un scriitor american, care
debutează, în 1987, cu romanul
Mătura sistemului
(Editura Curtea Veche, 2014, traducerea
din limba engleză de Adrian Buz, coperta,
Griffon and Swanns, minimalistă în exces – ca
să exprime ce? –, colecţia „Byblos“) care a
avut un mare succes în Statele Unite. Următoarele cărţi, povestiri şi romane i-au creat o
anume faimă, nu greu de obţinut sau pierdut
prin teribilele mecanisme de promovare
a editurilor de peste ocean. Avem acum, la
îndemînă, un prim volum tradus în româneşte,
şi ne putem face o idee singuri dacă
traducerea cărţilor lui Wallace, în peste 20 de
limbi, a meritat efortul sau nu.
Acţiunea, polimorfă şi multietajată – este
vorba despre orice în acest roman, unde
apare şi un simpatic papagal cu numele Vlad
Ţepeş, pe lîngă diferite feluri de cîrnaţi, Cat
Stevens, taţi şi bunici, autostrăzi, restaurante,
prezervative, iubiţi şi antihrişti; totul denotă
dezordinea asumată a societăţii americane
din anii ’80 –, începe cu un splendid capitol
decupat din viaţa studenţească. Doi băieţi răi,
studenţi, bine băuţi şi drogaţi, dau buzna
peste trei adolescente într-un cămin de colegiu.
Al fetelor. Ei vor să se amuze/distreze,
violenţa nu e doar de limbaj, lipseşte puţin
să iasă rău. Un parcurs epic cinematografic
în sine acest (excelent) capitol care ne introduce
personajele – sîntem în 1981, ca mai
apoi, tot conţinutul romanului să se verse în
1990, cînd deja întîmplările o iau razna. Întîmplări
reale sau cam tra-la-la, cu toate ingredientele
postmodernităţii literare americane.
Comparaţiile cu scrisul lui Don De Lillo
şi Thomas Pynchon sînt corecte – l-aş adăuga
pe Robert Coover, pentru dimensiunea pe
alocuri, metafizică şi fantastică-magică a textului
– şi dau în mare măsură cheia de lectură
a unui corpus compact de evenimente
/întîmplări, altfel disipate pe spaţii narative
mici, foarte american în detalii şi în psihologia
colectivă. Da, romanul a meritat să fie tradus
în peste 20 de limbi.
Sebastian Faulks, scriitor britanic,
care nu este la prima apariţie în limba română,
semnează, de această dată, masivul
roman
Cîntecul păsărilor (Editura Litera, 2014,
traducere din limba engleză Justina Bandol,
colecţia „Premium“), tradus şi publicat, şi el,
tot în peste 20 de ţări. Ca idee, mă gîndesc
acum care dintre autorii români, e vorba aici
despre prozatori, a fost tradus în peste 20 de
ţări? Probabil ar intra în competiţie Zaharia
Stancu şi Mircea Cărtărescu, în mod cert
Norman Manea sau Varujan Vosganian s-ar
apropia de astfel de cifre, dacă ar fi să ţină cineva
socoteala. În
Cîntecul păsărilor, avem
două poveşti de dragoste şi una de război.
Primul Război Mondial a dorit autorul să fie
în atenţia noastră. Chiar dacă doar pe mari
fragmente, intercalate temporal şi geografic
cu altele. Ba sîntem în Franţa lui 1910,1916,
1917, 1918, ba în Anglia lui 1978 şi 1979. Iubiri
individuale, morţi în grup. Nu se mai moare
pe cont propriu, la bucată, ci la grămadă, colectiv.
Marea Britanie pierde 60.000 de militari
în lupte, într-o singură zi. Enorm. Marele
Abator uman, comemorat anul trecut de beligeranţii
de odinioară, a deschis calea către
alte nenorociri care au urmat. O prefaţă confesivă
şi explicită a autorului însuşi – din
2004, romanul a apărut în 1993 – consemnează
nu doar tribulaţiile cărţii, ci şi demersul
întregului său proiect. Nu doar literar. Un
roman despre barbaria unui război, un război
care deja pare uitat prin muzee, arhive şi
memoria cîtorva supravieţuitori. Acum, detaliile
de zi cu zi vin înapoi prin timp. Bine
creionate, bine redate, nu ştiu cît de bine
asamblate între ele. O meditaţie profundă
însă despre cine sîntem noi, aşa ca plămadă
repede trecătoare. Prin viaţă şi prin literatură.
Eroii şi eroinele de roman au şanse să trăiască
mult mai mult decît ne este dat nouă.
Patrick Modiano (n. 1945) este cel
mai recent, ca să nu spunem ultimul – se
vede, la fiecare pas, ce gingaşă, dulce şi frumoasă
e limba română – laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Nu mai comentăm
deciziile juriului, nici comentariile comentatorilor
români – în general, mai mult
boscorodeală decît lecturi serioase şi aplicate
–, ci mergem direct la surse. Cărţi. Mai multe
volume şi mai multe titluri ale lui Modiano
au atras interesul cîtorva edituri româneşti.
Avantajul de a te ocupa de cărţile lui Modiano este că sînt subţirele. Remarca asta o
făcea şi sagacele Costi Rogozanu, bun critic,
după opinia mea, care, dacă nu mai scrie –
decît rar – ,vorbeşte despre cărţi, cel puţin la
obiect. L-am descoperit pe Modiano abia
după apariţia unui excelent dosar/caietModiano (L’Herne, 2012), unde profilul lui
era devoalat nu doar de scrisori şi fotografii
inedite, ci şi de numeroasele intervenţii elogioase
şi admirative ale unor nume dintre
cele mai mari (inclusiv Cioran) ale culturii/
literaturii franceze. Păcat că nu avem şi
noi astfel de alcătuiri biobibliografice care să
dea contur şi consistenţă personalităţilor din
cultura noastră. Călătorie de nuntă (Editura
Polirom, 2014, traducerea din limba franceză
de Elena-Brânduşa Steiciuc, colecţia „Biblioteca Polirom“) este un roman din 1990.Bulevardele de centură (tot Polirom, 2014, traducerea
Livia Storescu, reeditat în aceste luni)
a circulat la noi şi înainte de 1989. Un roman
cu propoziţii scurte, ce reface destinul unei femei
şi o poveste de dragoste. Mai multe, cine
pe cine a iubit. O cădere în timp, o cădere în
viaţa lăuntrică a unui realizator de documentare
care bate tot mapamomdul. O femeie s-a
sinucis. Cîndva. Nimeni nu mai ştie nimic de
ea, din trecut, din frînturi de întîmplări, memoria
reface totul. Parisul, ca personaj, unde
trăieşte, de fapt, naratorul, şi Milano, unde
moare acea femeie. Barbès-Rochechouart,
Montmartre, Etoile, Châtelet, bulevardele
Soult şi Wagram, metroul, Porte Clingnan -
court, Grădina zoologică din Vincennes, da,
Parisul, care e şi altceva decît atentate teroriste
şi mascaţi înarmaţi pînă în dinţi. Sîntem plimbaţi
mereu în spaţiu şi timp. Saint-Tropez, o
aventură la mare, toate au un început, căderea
în trecutul unei femei iubite, Coasta de
Azur, 1942, o aventură, apoi, Parisul mereu
generos pentru deambulări de tot felul, finalul
la Milano. E firesc să se întîmple ceva.
Orice. De-ale vieţii. De-ale literaturii. Greu
de găsit, astăzi, un roman în care să nu se
moară. Dacă nu se sinucide cineva, este ucis.
Moartea individuală, moartea colectivă,
moartea ca fapt banal, se trăieşte.
Bun, foarte bun, romanul lui Modiano,
realmente. Şi fără Premiul Nobel ar merita
citit.
O altă poveste, istoria relaţiei dintre
un tată şi-o fiică (şi invers), o altă poveste
franţuzească şi pariziană deopotrivă găsim
în romanul Nimeni (Editura Pandora M, 2014,
traducerea Svetlana Cârstean, colecţia
„Literary Fiction.“) al unei autoare mai puţin
cunoscute la noi, Gwenaëlle Aubry.
Scriitoarea (n. 1971, Premiul Femina, 2009,
pentru acest roman, cu un prestigiu internaţional
în curs de configurare rapidă, dovadă
prezenţa pe mai multe liste de premii:
Médicis, Goncourt, Premiul Academiei
Franceze) se dovedeşte o bună cunoscătoare
a psihologiei umane. Pătrunde în locuri întortocheat
accesibile. În sufletul şi mintea oamenilor.
Structura romanului e inedită – e
greu să mai descoperi roata astăzi, dar încercări
se fac –, literele alfabetului constituind
un incipit pentru fiecare capitol. Alfabetul latin,
evident.
Iată ce spune Gabriela Adameşteanu de -
spre acest roman. „Un apreciat profesor de
drept lasă moştenire un manuscris în care,
povestindu-şi boala (sindromul maniaco-depresiv),
şi-a căutat identitatea pierdută. Boala
l-a transformat într-un „nimeni“, dar comentariul
profund, nu nuanţat, al fiicei îl recompune
din măştile ordonate alfabetic. Două
voci, două vieţi decalate, efortul de a ascunde
suferinţa, de a atinge sau de a păstra normalitatea.
O carte tulburătoare, pasionantă, impecabil
scrisă, despre legături indestructibile
de familie, despre graniţa incertă dintre literatură
şi proiecţiile psihice.“
Ce spune Simona Sora, tot pe coperta a
IV-a a volumului: „Dacă tata ar fi trăit, spune
Virginia Woolf în Jurnal, n-aş fi scris nici un
cuvînt. Pentru că tata n-a reuşit să trăiască niciodată
cu adevărat, pare să spună Gwenaëlle
Aubry, în Nimeni, a trebuit să încep să scriu.
Romanul familial şi, mai ales, figura tatălui
retează sau, dimpotrivă, autorizează fantasma
scriitoricească. A deveni scriitoare înseamnă,
pentru Gwenaëlle Aubry, a da o voce
unui părinte pierdut în propria-i nevroză, înseamnă
a dialoga cu eurile lui multiple, înseamnă
a-l autoriza să existe măcar după
moartea sa fizică. Iar acest dialog – care ne
implică şi pe noi, fie că citim, fie că scriem –
s-ar numi Nimeni, aşa cum foarte bine s-ar
putea numi Noi, toţi.“
Ce să mai spun? Eu nu mai am nimic de
comentat sau de adăugat. Bună ideea editurii
de-a apela la opinia unor distinse prozatoare,
mult mai corecte în aprecierile lor, decît
propoziţiile luate de-a gata din diverse publicaţii,
oricît de faimoase.
David Foster Wallace (n. 1962, s-a
sinucis în 2008) este un scriitor american, care
debutează, în 1987, cu romanul Mătura sistemului
(Editura Curtea Veche, 2014, traducerea
din limba engleză de Adrian Buz, coperta,
Griffon and Swanns, minimalistă în exces – ca
să exprime ce? –, colecţia „Byblos“) care a
avut un mare succes în Statele Unite. Următoarele cărţi, povestiri şi romane i-au creat o
anume faimă, nu greu de obţinut sau pierdut
prin teribilele mecanisme de promovare
a editurilor de peste ocean. Avem acum, la
îndemînă, un prim volum tradus în româneşte,
şi ne putem face o idee singuri dacă
traducerea cărţilor lui Wallace, în peste 20 de
limbi, a meritat efortul sau nu.
Acţiunea, polimorfă şi multietajată – este
vorba despre orice în acest roman, unde
apare şi un simpatic papagal cu numele Vlad
Ţepeş, pe lîngă diferite feluri de cîrnaţi, Cat
Stevens, taţi şi bunici, autostrăzi, restaurante,
prezervative, iubiţi şi antihrişti; totul denotă
dezordinea asumată a societăţii americane
din anii ’80 –, începe cu un splendid capitol
decupat din viaţa studenţească. Doi băieţi răi,
studenţi, bine băuţi şi drogaţi, dau buzna
peste trei adolescente într-un cămin de colegiu.
Al fetelor. Ei vor să se amuze/distreze,
violenţa nu e doar de limbaj, lipseşte puţin
să iasă rău. Un parcurs epic cinematografic
în sine acest (excelent) capitol care ne introduce
personajele – sîntem în 1981, ca mai
apoi, tot conţinutul romanului să se verse în
1990, cînd deja întîmplările o iau razna. Întîmplări
reale sau cam tra-la-la, cu toate ingredientele
postmodernităţii literare americane.
Comparaţiile cu scrisul lui Don De Lillo
şi Thomas Pynchon sînt corecte – l-aş adăuga
pe Robert Coover, pentru dimensiunea pe
alocuri, metafizică şi fantastică-magică a textului
– şi dau în mare măsură cheia de lectură
a unui corpus compact de evenimente
/întîmplări, altfel disipate pe spaţii narative
mici, foarte american în detalii şi în psihologia
colectivă. Da, romanul a meritat să fie tradus
în peste 20 de limbi.
Sebastian Faulks, scriitor britanic,
care nu este la prima apariţie în limba română,
semnează, de această dată, masivul
roman Cîntecul păsărilor (Editura Litera, 2014,
traducere din limba engleză Justina Bandol,
colecţia „Premium“), tradus şi publicat, şi el,
tot în peste 20 de ţări. Ca idee, mă gîndesc
acum care dintre autorii români, e vorba aici
despre prozatori, a fost tradus în peste 20 de
ţări? Probabil ar intra în competiţie Zaharia
Stancu şi Mircea Cărtărescu, în mod cert
Norman Manea sau Varujan Vosganian s-ar
apropia de astfel de cifre, dacă ar fi să ţină cineva
socoteala. În Cîntecul păsărilor, avem
două poveşti de dragoste şi una de război.
Primul Război Mondial a dorit autorul să fie
în atenţia noastră. Chiar dacă doar pe mari
fragmente, intercalate temporal şi geografic
cu altele. Ba sîntem în Franţa lui 1910,1916,
1917, 1918, ba în Anglia lui 1978 şi 1979. Iubiri
individuale, morţi în grup. Nu se mai moare
pe cont propriu, la bucată, ci la grămadă, colectiv.
Marea Britanie pierde 60.000 de militari
în lupte, într-o singură zi. Enorm. Marele
Abator uman, comemorat anul trecut de beligeranţii
de odinioară, a deschis calea către
alte nenorociri care au urmat. O prefaţă confesivă
şi explicită a autorului însuşi – din
2004, romanul a apărut în 1993 – consemnează
nu doar tribulaţiile cărţii, ci şi demersul
întregului său proiect. Nu doar literar. Un
roman despre barbaria unui război, un război
care deja pare uitat prin muzee, arhive şi
memoria cîtorva supravieţuitori. Acum, detaliile
de zi cu zi vin înapoi prin timp. Bine
creionate, bine redate, nu ştiu cît de bine
asamblate între ele. O meditaţie profundă
însă despre cine sîntem noi, aşa ca plămadă
repede trecătoare. Prin viaţă şi prin literatură.
Eroii şi eroinele de roman au şanse să trăiască
mult mai mult decît ne este dat nouă.