Dacă privim regularitatea fenomenelor
lumii siderale şi o comparăm cu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea
crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate
acestea, precum o lege eternă mişcă universul deasupra capetelor
noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe toate a pluti cu
repejune în chaos, tot astfel, alte legi, mai greu de cunoscut, dar
supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici
excepţie, guvernează oamenii şi societăţile.Oricât de mici am fi pe acest glob, atât de neînsemnat în univers, a cărui an întreg de câteva sute de zile nu e măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă! S’ar crede că, cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu, ar scădea deşertăciunea care este isvorul urei şi al desbinărilor; că încredinţându-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puţin decât nimic, de vreme ce viaţa omenirei întregi este ceva accidental şi trecător pe coaja pământului, mintea lui va fi isbită cu atâta adâncime de acest mare problem, încât să poată uita patimele mici cari-i mişcă, mai puţin înseninătoare decât o picătură în ocean, decât o clipă în eternitate.
Dar nu este astfel. Se vede că aceeaşi
necesitate absolută, care dictează în mecanismul orb al gravitaţiunii
cereşti, domneşte şi în inima omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca
mişcare, e dincoace voinţă şi acţiune şi că ordinul moral de lucruri e
tot atât de fatal ca şi acel al lumii mecanice.
De aceea vedem că marile evenimente
istorice, răsboae cari sgudue omenirea, deşi par a atârna de decretul
unui individ, sunt cu toate acestea tot atât de inevitabile ca şi un
eveniment în constelaţiunea cerească. E drept că cei vechi n’aveau
cuvânt de-a pune oroscopul şi de-a judeca după situaţiunea aparentă a
luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate
aceste, în naivul lor chip de-a vedea, se ascundea un adevăr, acela că,
precum o constelaţiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de
pe pământ se’ntâmlplă într’un şir, pare că de mai nainte determinat.(…)
Cu toate acestea, nu credem că moartea
unui om, oricâtă însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să le
poată înlătura cu totul. In acest conflict, pe care viitorul îl indică
cu claritate, ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus
tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus, pentru a
întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare
norocul răsboiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor,
rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preiponderanţe
politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea
totală.(…)
Cu părere de rău cată să constatăm că,
cu toată bătrâneţea prematură a năravurilor, inteligenţa politică a
acestei ţări arată uneori semne de copilărie. Ca un sfinx, mut încă şi
cu ochii închişi, stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că
multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în
prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le deslege. Iar Edipul
destinelor noastre se uită în faţa acestui sfinx, şi în loc de a fi
pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate, a fizionomiei lui, el
s’apropie de monstru pentru a-i răspunde cu… jucăriile noastre
constituţionale… Fără îndoială, ceea ce are să se’ntâmple se va’ntâmpla,
dar e păcat şi nu e demn ca atunci, când timpurile sunt foarte
serioase, un popor sa joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru.
Autor: Mihai Eminescu (Articol publicat în TIMPUL, la 1 ianuarie 1883)
Sursa: Certitudinea