Treceți la conținutul principal

SFada cu literatura. Între „New Weird“ şi ciudăţenii, între debut şi re-boot

„New Weird“ este, probabil, primul dintre sub-curentele fantasticii care s-a bucurat de o dezvoltare cvasi-simultană (adică n-am mai aşteptat 10 ani să înţelegem ce se întîmplă) în România şi în spaţiul anglo-saxon. O întoarcere la şi o extindere a ceea ce fusese literatura insolitului nu neapărat fantastic din Anglia victoriană, o reacţie la post-cyberpunk, diferită de steampunk (cu care îşi dispută mari teritorii de graniţă în estetica urbanului şi în re-codificarea moravurilor), literatura „New Weird“  a apărut după anul 2000 în Marea Britanie şi a avut imediat ecou în restul mediului literar anglofon. „New Weird“ se datorează aproape exclusiv popularităţii şi energiei lui China Miéville, care a avut cu romanul său Perdido Street Station, în 2000, acelaşi impact ca William Gibson, cu Neuromancer, în 1984. În afară de traducerile reuşite de Millenium Press (antologia soţilor VanderMeer, din 2008) şi Tritonic (trilogia lui Miéville, cu începere în 2005), în limba română a apărut „New Weird“ de calitate sub semnăturile Kult (Ana-Maria Negrilă, Costi Gurgu, Bogdan Bucheru, Jean-Lorin Sterian), antologia Radharc (Millenium Press, Satu Mare, 2005) continuând să fie, până în ziua de astăzi, cea mai bună carte de (sub)gen de la noi.

index
Debutul cu romanul Spre seară nu se întâmplă nimic al lui Cătălin Marin (editura Karth, Bucureşti, 2014) nu cade, iată, din cerul aculturaţiei cu orice chip. Ba s-ar putea spune, la terminarea lecturii, că relativa întârziere îi conferă o anumită eleganţă. Altfel spus, Cătălin Marin şi-a scris romanul nu pentru că dorea o carte „New Weird“, ci pentru că aşa a simţit că trebuie să scrie. Într-un oraş nenumit care conţine mahalale şi un centru nedelimitat clar, cu un port la o mare anonimă, trăiesc personaje ale căror nume din două silabe provin în principal din engleză şi care primesc din cînd în cînd replica unora cu nume provenind din franceză, germană, rusă etc. Atmosfera şi codurile comportamentale sunt departe de-a fi anglo-saxone, mai degrabă levantine, sau măcar sînt ceea ce simt şi fac nişte expaţi anglo-saxoni aproape asimilaţi de un port levantin. Se vorbeşte de precizie, mai ales în legătură cu timpul (personajul principal, Django Schifrin, este ceasornicar), de ordine, de coincidenţă, dar nu se ţine seama de ele. Nu este cazul să ne aducem aminte de Lawrence Durrell, Cătălin Marin deschide şi închide mai multe poveşti de-a lungul romanului său de 17 capitole decît tot cvintetul alexandrin la un loc, sîntem în altă parte a narativului, în aceeaşi literaritate. Marea majoritate a capitolelor din Spre seară nu se întâmplă nimic au în centru o poveste de iubire care se termină rău. Trei exemple: Benoit Grapelli se trezeşte într-o dimineaţă că nu se mai poate vedea, căci îşi spusese că dacă fata de care s-a îndrăgostit nu există – fiindcă n-a reuşit să o regăsească –, nici el nu există; moare zdrobit de pavaj – autorul ştie că nu trebuie să spună dacă este sau nu sinucidere (capitolul V). La fel, Alistair Stokes trăieşte cu Sophie Saint Germain, dar „inima lui avea nevoie de fantasma Denissei“ şi ajunge să îşi piardă minţile vizualizând-o şi conversând cu aceasta (capitolul XI). Nici protagonistul Django nu scapă neatins, aventura sa cu Catherine, femeia pe care o confundase cu dragostea sa secretă, rămâne exact ceea ce este – o aventură de o noapte (capitolul XVI). Totuşi, nu în catalogul de iubiri rezidă efectul de lectură al romanului lui Cătălin Marin, ci în modalitatea în care le spune, iar aceasta este de sorginte „New Weird“. Probabil puriştii (dacă există şi pentru „New Weird“ ca pentru celelalte sub-curente) ar fi cerut decoruri mai elaborate, obiecte şi mai bizare, câteva amănunte ale cotidianului cu semn schimbat, şi încheieri ambiguizate sau ritualizate ale conflictelor. Spre seară nu se întâmplă nimic este, totuşi, numai romanul de debut al lui Cătălin Marin, cu un echilibru foarte bun între conţinut şi expresie, astfel că dacă următoarea carte va veni, poetica ei are de unde să crească barocul „New Weird“ abia schiţat aici. Spre seară nu se întâmplă nimic este cel mai bun debut in fantastica românească de la Îmblânzitorul apelor al lui A.R. Deleanu.

A doua carte a lui Cristi Giambaşu,Epitetele iubirii (Karth, Bucureşti, 2014), are cu fantasticul, cu literatura în general, o conexiune ciudată la propriu, un „New Weird“ sui-generis. Cele nouă capitole ale opului sînt scrise fiecare într-o retorică diferită: primul este un basm cu animale, al doilea este proză psihedelică, al treilea este scris ca teatru, al patrulea începe ca proză realistă şi se încheie într-o pastişă a Divinei Comedii (nu degeaba protagonista se numeşte Beatrice… şi Moraru), al cincilea începe ca o proză realistă şi continuă cu un delir de grandoare, al şaselea este scris în discurs dramatic, ar putea fi teatru erotic dacă…, al şaptelea este o şedinţă de hipnoză, al optulea este epistolar, al nouălea este sfîrşitul, este scris ca un final de basm – aşezare la casa de piatră a iubiţilor-miri – şi eseu filozofic. Toate retoricile sînt puse de Cristi Giambaşu în slujba unei poetici a tumultului senzual care produce descărcări mentale ce duc, la rîndul lor, la acest de neoprit torent textual în undele căruia se rostogolesc de-a valma enormităţi şi platitudini, referinţe culturale şi descrieri stîngace, confesiuni şi fantasme. Efectul total este năucitor şi ridicol în acelaşi timp, năucitor prin beţia de cuvinte şi ridicol prin insistenţa cu care autoreferinţele se iau în serios. Epitetele iubirii ar putea trece drept un catalog de exerciţii de stil, dacă nu ar fi a doua carte a autorului şi dacă nu ar exhiba convingerea genialităţii acestuia (vezi epistolarul – turul mondial de lansare a unei cărţi de Cristi… Deistaşu, personajul principal masculin prins în stihinica poveste de dragoste cu Beatrice M.); confuzia scriitor-autor-narator nu îmi aparţine, am căutat cu sîrg vreo marcă a distanţării, a obiectivării, a auto-ironiei sau a ironiei simple pe tot parcursul Epitetelor… şi nu am găsit. Nu vreau să dau nici un citat edificator din această… ciudăţenie, mai ales din prea desele încercări de transcriere a extazului şi/sau tehnicilor erotice, atît de bombastice încît nu ating nici măcar pornografia, deşi sînt foarte explicite, ci un nou nivel al rizibilului. Totuşi, din capitolul de teatru (Eroticacte – sic!), scena 8, la pagina 178, începe astfel: „Admiraţia beethoveniană a chipului dezvelit/ Evoluţiei feminine generează din hormoni inventivi, / În-timp-ce întinderea judiciosului kilocuvânt…“ şi aşa mai departe. O foarte bună aducere aminte că nu trebuie să caut prima carte a lui Cristi Giambaşu şi un îndemn să nu o aştept pe următoarea. 
Autor: Cătălin BADEA-GHERACOSTEA 
sursa: observatorcultural.ro

Postări populare de pe acest blog

Cum schimbă limba pe care o vorbeşti lucrurile pe care le vezi? Lingviştii văd lumea diferit

Dacă doi oameni s-ar uita la acelaşi obiect, ei vor vedea lucruri cu totul diferite. Potrivit unui nou studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea Johns Hopkins, familiarizarea unei persoane cu un obiect, în special, cu literele alfabetului, va influenţa trăsăturile pe care le observă. Studiind modurile diferite prin care oamenii percep un alfabet, cercetătorii au descoperit că expertiza ajută la sortarea caracteristicilor neînsemnate, lăsând novicii să privească literele ca fiind ceva mai complex. Oamenii de ştiinţă de la Universitatea Johns Hopkins au analizat răspunsurile a 50 de participanţi care au fost rugaţi să stabilească dacă perechile de litere arabe erau diferite sau identice. Participanţii au fost repartizaţi în grupuri a câte 50 de persoane, dintre care 25 erau experţi în arabă, iar alţi 25 nu cunoşteau limba. Cercetătorii au arătat participanţilor 2.000 de perechi de litere, măsurând viteza de răspuns ...

Man Booker prize 2015 longlist: let the 'posh bingo' begin

At midday on Wednesday, the opening list of runners and riders for Britain’s leading books prize is unleashed on the reading world. Who will it be? Who will it be? With less than 24 hours to go before the longlist is announced, we’re starting to wonder who’ll make up this year’s Man Booker dozen – even though offering predictions is, in this game of “posh bingo”, as Julian Barnes put it, a bit like filling in your card before the numbers have been called. In the second year that American authors have been eligible, one obvious contender is Hanya Yanagihara ’s epic tearjerker about love, friendship and the effects of childhood abuse: A Little Life is hot off presses in the UK and currently consuming readers on both sides of the Atlantic. Other US novels to look out for include Marilynne Robinson’s Lila, the third in her Gilead series, published to ecstatic reviews last November ; a strong debut from Atticus Lish exploring poverty and hard graft in an unforgiving post-cra...

Subway Performer Mike Yung - Unchained Melody (23rd Street Viral Sensation)