3 personaje în căutarea leacului pentru plictiseală

Lenea nu va fi niciodată plictisitoare. Asta și fiindcă e o toropeală plăcută și o joacă de-a timpul, anticipare a unei nesfârșite disponibilități a momentului de-a amorți. Leneșul trăiește extazul unei vremi tranzitive, disponibile şi materne. Plictiseala, dimpotrivă, e o formă a nerăbdării, o resimțire opresivă a timpului încercănat. Plictiseala e neputința anticipării și anularea dorinței, pe când lenea e o voit-nesfârșită juisanţă.

De la o vreme, simt că Emilia mă privește cu liniște penibilă. Mă examinează cu o curiozitate de muscă plictisită. (…) O privesc din nou pe femeia de lângă mine, aşa culcată pe spate, oferită neantului, goală şi plictisită. (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

Plictisul prețios şi contemplativ cu lentori studiate se disipează rapid şi farmecul lui e izgonit când Fred Vasilescu, pufăind vălătuci de fum, se sinchiseşte să observe – într-o scurtă şi usturătoare sintagmă – cum femeia de lângă el îl priveşte şi își mărturiseşte inconștient inteligența încleiată, incapabilă să alunece dincolo de geamul aparenței.

Deficitară şi neajutorată ca o muscă ce patinează pe sticlă, lipindu-şi exasperant trompa pe suprafaţa transparentă, curioasă să afle ce e înăuntru, dar lipsindu-i cea mai vagă intuiţie a căii de acces, inacţiunea o plictiseşte. Fără gest, fără freamătul lucrurilor, plictisul o acaparează lent. Emilia nu ştie să stea, nu ştie să tacă, să se odihnească, nu ştie să privească şi nici să intuiască. Unde se termină mobilitatea, Emilia se plictiseşte de moarte, cu aceeași noblețe a unei muște.

Calm, bine, dar ea ar fi voit ca farmecul să continue zile întregi, şi eu mă plictiseam de îndată. (…) Ştiam că pagina va fi citită de Irina, astfel că poezia era socotită să fie o mică răutate şi să facă un mare necaz. Reprezenta şi un adevăr: plictiseala pe care o simţeam, cunoscând-o prea bine.
Trebuia să mai rămânem o noapte. O simţeam fericită şi a trebuit să mă răzbun: Dar nu vezi că înnebunesc aci de plictiseală? S-a îndoit, ca şi cum vorba mea ar fi fost de un material care a lovit-o. (Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic)

Auto-indus şi conştient asumat, plictisul devine formă de mustrare, pentru că e singura unitate de măsură prin care e măsurabil dispreţul personajului. Faţă de plictisul veritabil, la Holban arată ca un simulacru, e vindicativ, resimțit exclusiv prin raportare. Se instalează când iscoditoarele mecanisme ale curiozităţii sunt epuizate, când nu mai există niciun cotlon neatins şi obiectul studiat, femeia cu care formează un cuplu, pare să capete o sfericitate perfect străvezie. Personajul se supune experimental plictiselii pentru a o îndrepta împotriva celuilalt, plictiseala devine înnebunitoare, intempestivă, deci inautentică.

Dacă aceste personaje se plictisesc episodic, iar plictiseala se disipează odată cu trecerea la acțiune, Alberto Moravia imaginează un personaj care se plictisește dintotdeauna și nu reușește să găsească leacul. În Plictiseala (1960) Dino, fiu răsfățat al înaltei burghezii italiene, se plictisește de moarte la cei treizeci și șapte de ani ai săi petrecuți în căutarea unui fel de a scăpa de sub imperiul sastisirii. Fără să se intereseze de psihologii, Moravia explorează manifestările unor carențe de sens, aflate la originea acestei teribile plictiseli.
Mult mai acut decât în romanul său de debut, Indiferenții (1929), unde indiferența personajelor e refuz al participării la propriile vieți astfel plasate într-o perpetuă amânare, în Plictiseala raportul cu lumea devine problematic. Lipsa oricărui raport continuu cu lumea, un raport în care personajul să participe, să fie o parte a ceea ce se petrece, conduce la alienarea pasivă, la trecerea personajului într-o insuportabilă așteptare dezinteresată a ceva ce nu dă semne că s-ar putea petrece. Smuls din plictiseală de impulsul erotic (stârnit de indiferența unei tinere pe care o spionează lacom în atelierul vecinului său pictor), se abandonează singurei oaze de vitalitate, pentru că îi produce simțire autentică. Prologul romanului dă seama de indefinibilul plictiselii sale:

Senzația de plictiseală se naște în mine, am spus-o deja, din impresia absurdității unei realități insuficiente, adică incapabile să mă convingă de propria-i existență efectivă. (…) Plictiseala deci, în afara incapacității de a ieși din mine însumi, este conștiința teoretică a faptului că aș putea poate să evadez din ea, mulțumită cine știe cărui miracol. (…) În anii aceia, mi se întâmpla să mă opresc brusc din joc și să rămân ore în șir imobil, engourdi, îngrozit în realitate de sila pe care mi-o inspira ceea ce am numit moliciunea obiectelor, adică de obscura conștiință că între mine și lucruri nu exista niciun raport. (Alberto Moravia, Plictiseala/La Noia)

Necuprinsul plictiselii devine principiu dinamic, prin dorința de a se dezbăra de ea, al istoriei:

Istoria universală fondată pe plictiseală se baza pe o idee foarte simplă: resortul istoriei nu se găsea nici în progres, nici în evoluția biologică, nici în faptul economic, nici în oricare dintre motivele pe care istoricii din diverse școli le găsesc, ci tocmai în plictiseală. La început a fost deci plictiseala, numită în mod vulgar haos.

scrisă de Alexandra Ilina
sursa: hyperliteratura.ro