“Nu prin decret desfiinţăm incultura sau
impostura, kitsch-ul şi subproducţia culturală, ci prin descurajarea
consumului acestora…Pentru un popor, educaţia este pârghia fundamentală
care îl propulsează, îl înalţă, îl cizelează”, a spus profesor
universitar doctor Constantin Cucoş într-un interviu acordat în
exclusivitate. Domnia sa este profesor la Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei din cadrul Univ. “Al.I. Cuza” din Iaşi, fiind
conducător de doctorat în domeniul Ştiinţele Educaţiei.■ Jurnalul Naţional: Domnule profesor Constantin Cucoş, sunteţi o personalitate, aş îndrăzni să spun de nivel internaţional, în domeniul ştiinţelor educaţiei. Ţara noastră are o bună tradiţie în această privinţă. Cât de importantă este pedagogia în procesul educaţiei şi implicit în progresul societăţii noastre?
■ Prof. univ. dr. Constantin Cucoş: Nu sunt o personalitate, ci o persoană interesată de educaţie, un simplu profesor de pedagogie, alături de alţi colegi, care reflectează asupra educaţiei şi încearcă să facă şi educaţie, pe cât posibil, cu studenţii, cu profesorii. Da, avem o tradiţie, ca orice comunitate, în ce priveşte formarea – din păcate uneori uitată, neglijată, camuflată de noi modele şi “mode”, şi, desigur, avem şi reflecţii pedagogice pe măsură. Remarc sincronicitatea pedagogiei româneşti cu cea europeană, încă de la începutul secolului XX – a se vedea viziunea şi acţiunea concretă a lui Spiru Haret, dar şi mai târziu, inclusiv în perioada regimului trecut. La nivel de ştiinţă – nu zic şi practică, am fost în pas cu vremurile şi cu marile idei. Pentru un popor, educaţia reprezintă pârghia fundamentală care îl propulsează, îl înalţă, îl cizelează. Pentru noi, ca români, educaţia este principala cale de a potenţa o resursă pe care o avem din plin: inteligenţa şi creativitatea individuală. Cu cât investim mai mult în această direcţie, cu atât vom avea de câştigat ca naţiune, ca popor. Aş zice că accentul trebuie să cadă pe acţiunea de formare ca atare, dar şi pe cadrul ideatic care o susţine – mă refer la pedagogie. Ca să se ajungă la o bună acţiune, e nevoie de o inteligentă viziune…
■ Se află educaţia românească într-o criză?
■ Da, este într-o dublă criză: în una “a-normală”, girată de o societate ea însăşi în carenţă de repere valorice şi principii, aflată într-o tranziţie fără sfârşit, cu incoerenţe şi rupturi adânci ce reverberează la nivelul tuturor palierelor ei; o astfel de criză o întâlnim doar în unele societăţi; a doua criză este una “normală”, firească, bună, ce ţine de dinamica unui proces ce face ca ce a fost valabil ieri să nu mai fie operant azi. Din acest punct de vedere, e bine să fim mereu în criză, în căutare de noi soluţii, de noi practici cu caracter reactiv sau anticipativ. Din păcate, în ţara noastră, prima dimensiune a crizei precumpăneşte, escamotând-o până la anihilare pe a doua…
■ Au existat şi sunt specialişti
de marcă în acest domeniu. Ce s-a schimbat în bine în ultimii ani şi ce
ar mai trebuie să se facă?
■ Da, avem specialişti competenţi, disipaţi în marile centre universitare (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara), dar şi în comunităţi universitare mai mici, dar nu lipsite de contribuţii relevante în domeniul psihopedagogiei (Alba Iulia, Ploieşti, Constanţa, Bacău, Craiova, Suceava etc.) şi, desigur, la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. De bun augur este faptul că s-au defrişat noi probleme, s-au deschis noi orizonturi de cercetare fără nicio îngrădire ideologică, spaţială, materială. Posibilitatea de a te informa şi a emite un punct de vedere este remarcabilă. Rău este faptul că nu am ajuns să formăm o comunitate profesională unită, puternică, la o solidarizare tehnică, pedagogică, în stare să cenzureze, să amendeze acţiunile în materie de politică educaţională. Asistăm la un divorţ între cele două “tabere”, tehnicienii care îşi văd de treaba lor, într-un soi de “turn de fildeş”, şi decidenţii care fac ce le trece prin cap. Când cele două părţi vor comunica şi se vor completa reciproc, educaţia românească ar putea arăta altfel.
■ Cât de mult rău face
societăţii, şi implicit şcolarilor, copiilor, o degradare a calităţii
programelor în mass-media? Evident, presa este oglinda societăţii, însă
sesizaţi faptul că parcă a luat-o cu râvnă înaintea ei în ce priveşte
promovarea non-valorilor, a încurajării falselor “modele”, a unui îndemn
la nemuncă, dat fiind faptul că apar la televizor ca vedete femei şi
bărbaţi îmbogăţiţi de pe urma certurilor, a nemuncii. Ce credeţi că
trebuie făcut în acest sens? Credeţi că e o tendinţă, e un scenariu
întreţinut din umbră privitor la “prostirea” poporului român prin
încurajarea certei, a urii, a valorilor de tinichea etc. Ce-ar trebui să
aleagă elevii, şcolarii, dar şi maturii din tot acest amalgam al urii,
mizeriei şi al mitocăniei? E vreo soluţie miraculoasă? Ce rol are
ziarul, credeţi, în importanţa presei scrise de calitate?
■ Nu cred într-un scenariu pus la cale de mai ştiu eu cine. Prostie în cetate a fost de când e lumea. Mass-media, cel puţin o parte din ea, se dedă la aşa ceva din raţiuni financiare, manipulatorii, de menţinere sau ridicare a ratingului, nu contează prin ce mijloace. Important este ca actorii vizaţi să rămână treji, imuni, neafectaţi de astfel de incitări. E bine ca şcoala să îi formeze pe tineri în a se raporta critic la astfel de mesaje. Nu prin decret desfiinţăm incultura sau impostura, kitsch-ul şi subproducţia culturală, ci prin descurajarea “consumului” de astfel de anomalii. Dacă unele ipostaze mediatice exploatează aşa ceva, mizând pe ignoranţa maselor, e mare păcat, pe limba lor vor pieri. Ideal ar fi să existe o coerenţă acţională între aceşti factori cu influenţă formativă, în sensul că ce clădeşte şcoala să nu distrugă mass-media. Dar nu putem pretinde sau controla universul mediatic din perspectiva vocaţiei educaţionale. Putem acţiona, în schimb, asupra beneficiarilor ei. Şi, vă rog să mă credeţi, nu e puţin lucru…
■ N-ar trebuie ca pe lângă codul etic, de conduită al profesorului, să apără şi unul al elevului, chiar al familiei?
■ Ba da. Codul deontologic ar trebui să fie unul multidirecţional, să cuprindă reguli dezirabile pentru toţi actorii antrenaţi în demersul educaţional. Este adevărat, accentul trebuie să cadă pe profesor, dar şi el trebuie “apărat” de fel de fel presiuni sau injoncţiuni. Din perspectiva reglementărilor etice, sistemul nostru de învăţământ este de un primitivism fără margini. În ce ţară civilizată se mai poate întâmpla ca un dascăl să fie filmat pe ascuns de un elev sau de un părinte şi făcut public la ziar sau pe You Tube? Nu pot să uit cum, în calitate de părinte, am asistat stupefiat la şedinţe cu părinţii în care unii dintre ei dădeau “lecţii” învăţătoarei … ce şi cum să predea la aritmetică. Să ne înţelegem: în materie de educaţie nu merge datul cu părerea. Să nu confundăm educaţia cu fotbalul sau politica. Şcoala nu este un teritoriu în care se “leapădă” copiii de către părinţi pentru ca, după şase ceasuri, să-i ia acasă deştepţi şi cuminţi… Educaţia este un continuum şi presupune coerenţă acţională, o treabă de co-responsabilitate în care şi părinţii, şi profesorii, şi elevii, şi comunitatea îşi au obligaţii şi drepturi. Acestea aşteaptă să fie explicitate şi respectate.
■ Pornind de la elev la
profesor, ştiu elevii să înveţe? ştiu profesorii să înveţe, dar mai ales
să înveţe să-i înveţe pe elevi. Nu ar trebuie pedagogia introdusă din
anul I al disciplinelor predate de profesori: fizică, biologie,
matematică?
■ Profesorii, ca şi elevii, trebuie să înveţe. Profesorii, în plus, trebuie să-i înveţe pe alţii cum să înveţe. Dacă ştiu profesorii aşa ceva? Unii da, alţii ba. “Bucătăria” pedagogică e foarte complicată: trebuie şi ceva chemare, har, dar şi multă metodă, perseverenţă, experienţă. Pedagogi redutabili pot fi, desigur, profesorii. Dar, la fel de mari – mama, bunica, fratele, sora, prietenul. Depinde cum intervin, în ce moment, cu ce autoritate. Profesorii actuali sunt de mai multe categorii. Unii sunt buni meseriaşi, echipaţi cu ştiinţă şi conştiinţă, alţii “făcuţi” în grabă din raţiuni mai degrabă sociale, administrative. Să fie cineva acolo, eventual calificat, să aibă asigurată o bucată de pâine. E plin sistemul de “cadre didactice” care s-au oploşit aici din varii motive, care nu ţin de educaţie. Dar, să revin la întrebarea dumneavoastră… Când ar trebui introdusă Pedagogia ca disciplină de studiu? De la bun început, adică din anul întâi, ceea ce se întâmplă chiar acum. Ea se studiază, o primă parte, în anul I, semestrul al doilea (după ce s-a studiat, firesc, Psihologia educaţiei în semestrul întâi), urmând ca a doua parte să fie aprofundată în anul II de licenţă.
■ De ce un bun cunoscător al
specialităţii de predare nu ar fi şi un bun profesor. Înainte, ucenicii
se formau la locul de muncă. Până la urmă, oricâtă practică s-ar face la
facultate, nu tot la catedră se formează un profesor?
■ Ştiţi prea bine, sunt foarte mulţi profesionişti care nu sunt capabili să transmită experienţa acumulată altora. Competenţa creativă nu este dublată neapărat de una de natură didactică. Dacă eventual produc emuli, asta nu se datorează lor, ci învăţăceilor, celor care au ştiut să “fure” ceva meserie, cu sau fără voia maeştrilor. M-a frapat un fapt: în materie de învăţare a artei, de pildă, profesori remarcabili nu sunt şi mari artişti, care excelează în arta pe care o predau (aş zice că sunt deseori mediocri la acest capitol); pedagogi devin cei care ştiu să transmită registrul tehnic, să activeze predispoziţii ascunse, să identifice şi să motiveze realele talente care îi depăşesc, sunt deasupra lor. Normal, profesoratul presupune şi un stagiu de ucenicie, de punere în situaţie. în facultate, acest timp este prea restrâns pentru a asigura o performare imediată, de înalt nivel. De aceea, ar fi nevoie de un interval de învăţare, după facultate, instituit în multe ţări sub formă de mentorat. La noi, legea educaţiei stipulează aşa ceva, dar, după cum ştiţi, nici această lege, ca multe altele, nu se aplică.
■ Ce trebuie să ştii în afară de
pedagogie, cunoştinţe de specialitate şi metodică ca să fii un bun
profesor. Cât la sută inspiraţie şi cât transpiraţie?
■ Trebuie să mai ştii ceva care nu poate fi învăţat: să te pui la dispoziţia celuilalt, să empatizezi cu el, să ai răbdare, să fii om. O astfel de deschidere nu se predă în şcoală, o ai sau nu o ai. De aceea, poate, o selecţie iniţială a viitorilor profesori s-ar impune pornind de la aceste aptitudini bazale. Paradoxul acestei profesii constă în aceea că ceea ce are mai de preţ nu se învaţă la şcoală. Ca şi în cazul artistului, “opera” pedagogică ţine de acest “rest”, de har, de inspiraţie, care se adaugă peste muncă, transpiraţie, răbdare. Ca procentaj, în această alchimie o fi 1%, dar, fără această mică parte, cealaltă parte nu valorează nimic…
“Nu dăm elevilor ceea ce trebuie”
■ E loc de progres în ce priveşte învăţământul românesc?
■ Ohoo!, slavă Domnului, e loc de schimbare, înnoire, progres. Sunt multe de făcut, de perfectat. în afară de re-aşezarea structurală şi funcţională la nivel macro, şi care ţine mai mult de factorii de decizie politică, avem multe de făcut în “ograda” noastră – mă refer, desigur, la chestiuni tehnice, pedagogice, la îndemâna noastră. De pildă, de regândit şi adecvat conţinuturile învăţării pe diferitele trepte de învăţământ, de selectat şi “împachetat” valori care se dovedesc a fi necesare copiilor de zi – viitorii adulţi de mâine. E un teren în care mai avem de luptat cu teoretizări abstracte, cu cunoştinţe depăşite, cu viziuni anacronice, cu forme fără fond. Faptul că stăm prost la evaluările internaţionale se datorează faptului că nu dăm elevilor ceea ce trebuie, adică o cunoaştere contextualizată, competenţe pragmatice, proceduri de gândire sau de acţiune, predispoziţii valorice, viziuni, opţiuni, atitudini. E o deficienţă de filozofie educaţională, de concepere a unui model formativ şi nu o carenţă de dotare intelectuală a copiilor noştri, cu substrat psihologic.
■ Nu orice învăţare înseamnă educaţie?
■ Educaţia înseamnă actualizare şi performare a ceea ce are mai bun un individ şi umanitatea ca atare. Ea presupune pozitivitate şi afirmare a valorilor şi nu a non-valorilor. Putem învăţa şi lucruri rele, dar asta nu mai este educaţie. Se poate învăţa furatul, minciuna, dispreţul sau ura la adresa celorlalţi. Dar asta nu înseamnă că eşti un om educat. Educaţia apare când ne dezvăţăm de cele rele, le ţinem la distanţă şi revelăm binele, frumosul, adevărul din noi. Ea funcţionează, obligatoriu, ca un vector axiologic. Cam asta este, pe scurt, diferenţa dintre învăţare şi educaţie.
■ Se ştie că profesorii în
ultimii ani fac eforturi să-i facă pe şcolari atenţi. Se mai poate
ajunge la calitate în educaţie dacă cadrul didactic trebuie să facă mai
întâi pe jandarmul? Cu ce s-ar putea veni în ajutorul dascălului în
acest sens?
■ O astfel de realitate, pe care o descrieţi, este un efect ascuns al declinului şi al crizei de autoritate a instituţiei şcolare. în mod normal, nu ar trebui să se ajungă la o atare situaţie. Carenţele acumulate în primele cicluri (supra-aglomerarea claselor, slaba pregătire a unor profesori, diluarea statutului material şi simbolic al profesiei în cauză etc.) conduc la comportamente de acest tip din partea elevilor care nu mai pot fi gestionate de către profesori – vezi violenţele verbale sau de alt tip la adresa profesorilor. într-o şcoală normală, profesorul îşi face treaba şi nu se substituie gardianului. Trebuie să recunoaştem, totuşi, că aceste cazuri sunt excepţii şi nu au un caracter dominant.
■ De la an la an şcolarii adaugă
carenţe în cunoştinţe, totul pe un lanţ până la profesor. Probabil
ştiţi, deoarece vin studenţi din ce în ce mai prost pregătiţi. Unde şi
cum se poate interveni pentru stoparea acestui fenomen?
■ Aveţi dreptate, “materia primă” cu care lucrăm nu mai este cea de altă dată. Elevi slabi pregătiţi au fost dintotdeauna. însă ei nu puteau accede în învăţământul superior. Cred că s-ar impune o selecţie mai atentă la intrarea în universitate. Revenirea la concursul de odinioară ar putea fi o soluţie pentru menţinerea unor standarde de calitate în învăţământul superior.
■ Ce progrese s-au făcut în domeniul pedagogiei în ultimii ani?
■ Ca în orice domeniu de cunoaştere, şi în câmpul pedagogiei asistăm la revigorări epistemologice, înnoiri tematice, elaborări de răspunsuri la evoluţii contemporane. Lista e lungă, nu mă încumet să o deschid. Numai că demersurile noastre sunt oarecum paralele cu faptele decidenţilor care nu ţin cont de unele demersuri şi rezultate ale cercetării în domeniu. Noi ne vedem de ale noastre, ei de ale lor. Cunosc rezultate remarcabile la nivelul unor teze de doctorat, de pildă, dar nimeni din sfera deciziei politice nu le ia în seamă. Oare nu s-ar putea realiza o bază de date în care să fie tezaurizate astfel de răspunsuri la care decidenţii să se raporteze, înainte de a trece la fapte? Nu mai vorbesc de cercetări serioase şi laborioase realizate în universităţi sau institute de profil, care aşteaptă să fie valorificate.
■ Cum trebuie educat părintele ca să vină în sprijinul elevului?
■ “Meseria” de părinte e grea. Şi aceasta trebuie învăţată, dar la timpul ei. Ar fi prematur ca formarea să se facă încă de pe băncile şcolii. Poate doar a anumită predispoziţie sau sensibilizare în raport cu acest statut. şcolii noastre îi lipseşte o “şcoală a părinţilor”, care să funcţioneze paralel şi corelat cu şcoala pentru proprii copii. Sunt şcoli, chiar la noi, care au instituit aşa ceva, în care părinţii sunt antrenaţi în calitate de co-echipieri ai actului educativ. Nu ar fi rău ca astfel de prefigurări să fie generalizate, extinse, formalizate. După şcoală, cred ca părinţii ocupă un loc important în formare. Oricât de zdruncinată sau expusă ar fi unor presiuni conjuncturale, familia rămâne o temelie a formării omului. Este un dat antropologic pe care trebuie să îl luăm în seamă.
■ De ce nu se împrumută din
modelul danez, norvegian sau al Coreei de Sud, ţări care prin
intermediul unui învăţământ performant au adus progres societăţii.
■ Nu e cazul de împrumut, putem decanta modelul nostru, care ni se nimereşte. Normal, putem trage cu ochiul, învăţăm multe şi de la alţii. Nu referenţialul ar fi problema, ci incoerenţa şi relativismul decizional, practicate în ultimul timp. Amatorismul şi voluntarismul. în materie de educaţie, e necesară o strategie naţională, continuă, imperturbabilă în raport cu fluctuaţiile politice. E nevoie de un pact trans-partinic, cu caracter tehnic. Educaţia ar trebuie diriguită, să zicem, ca şi justiţia: fără injoncţiuni sau parti-pris-uri politice. Formarea de calitate o găsim mai jos de “ţesătura” politică, aşa cum este articulată la nivel de minister sau inspectorat. Se datorează masei de învăţători şi profesori responsabili, nelegaţi de partide sau de puterea politică. Graţie acestora, şi nu celor din vârf, învăţământul nostru încă funcţionează.
■ Dată fiind explozia informaţională din ultimii ani, nu ar fi necesar de introdus un curs de citire rapidă?
■ Nu cred. Poate un curs de aprofundare şi înţelegere rapidă. Nu e nevoie să parcurgi un întreg text, un ziar, de pildă. La un moment dat, înţelegi doar vizualizând imagini sau citind titluri. în rest, citeşti printre rânduri, înţelegi …fără să citeşti. Desigur, la o astfel de competenţă hermeneutică se ajunge în timp, după multă lectură şi exerciţiu de interpretare. în era digitală ne putem raporta la frânturi, la esenţe, la seturi informaţionale specializate. Important este să ştim să identificăm, să desluşim şi să semnificăm informaţia. Nu de a citi totul. Mergem spre intensiuni, şi nu extensiuni textuale, problematice…
■ Care sunt lucrurile pe care
le-aţi realizat şi de care sunteţi mândru. Ce satisfacţii aţi avut de-a
lungul timpului vizavi de relaţia cu studenţii, de activitatea de
cercetător. ştiu că aţi scos câteva cărţi şi aţi participat la sute de
manifestări ştiinţifice.
■ Sunt mulţumit că îmi place ceea ce fac, iar ceea ce fac pare a fi şi pe placul altora. Mai mult nu am a spune…
■ Aţi fost profesor invitat la
Paris şi Chişinău, membru a numeroase societăţi internaţionale de
profil, care e titlul/titulatura care vă onorează mai mult? Aţi
participat la numeroase stagii în străinătate. Care e personalitatea cea
mai importantă la nivel internaţional cu care colaboraţi?
■ Aş răspunde doar la una din întrebări. Titulatura care mă onorează e cea de profesor. Atât.
■ Ce-i trebuie învăţământului românesc astăzi?
■ Diriguitori iscusiţi şi responsabili. O regăsire a adevăratei meniri, o bună aşezare şi continuitate. Rezerve şi soluţii de adecvate practici sunt, dar trebuie coagulate.
■ Iubiţi mult natura, în special florile, munţii şi sunteţi un priceput fotograf, presupun că iubiţi şi animalele.
■ Dragostea de natură e o meteahnă care se trage din anii copilăriei petrecută la ţară. Am avut norocul să o re-inventez, în anii din urmă, prin gospodăria din satul Bârnova, de lângă Iaşi. Ce am avut – sau n-am avut – în anii copilăriei, s-a împlinit acum: am pomi de toate felurile, căpşuni, iarbă, flori, păsări frumos cântătoare, veveriţe zburdalnice, bondari, şopârle, iar dacă trec gardul, ajungem şi la iepuri, căprioare, vulpi sau chiar porci mistreţi. Cu câteva zile în urmă, nu exagerez, în drum spre Iaşi, prin Vişani, am întâlnit un porc mistreţ cu puiuţii ei care s-a retras în grabă din faţa maşinii… Ce altceva îţi mai trebuie, pentru a rezista câteva ceasuri în universitate?
■ De ce pe bunicul dvs îl chema Cucoş, dacă aţi aflat? E un nume frumos din punctul meu de vedere,cred că şi din al dvs!
■ Da, e un nume curat moldovenesc, răspândit în judeţul Iaşi şi Neamţ. Habar nu am care este sorgintea, cum a fost moştenit, dar mi-aţi dat o idee, mă voi interesa şi vă voi răspunde data viitoare. Chiar credeţi că sunt în stare să dau răspunsuri la toate întrebările?
*interviu realizat de Cristinel C. Popa pentru Jurnalul.ro
preluare de pe gandeste.org