 |
| Pierre
Lemaître |
Săptămîna trecută, scriitorul francez Pierre
Lemaître, recompensat în 2013 cu Premiul Goncourt pentru romanul Au revoir là-haut (Albin
Michel, 2013), a fost prezent la Bucureşti
pentru lansarea romanului său în traducere românească, La revedere acolo sus (Editura Trei, traducere de Tristana Ir),
prilej cu care am stat de vorbă despre meseria de scriitor, dar şi de profesor
de literatură. Pierre Lemaître s-a dedicat scrisului după o lungă carieră de
profesor de literatură franceză şi americană. Romanele sale poliţiste au avut
succes de public şi de critică, obţinînd şi premii: Travail soigné (Prix Cognac, 2006), Robe de marié (Meilleur Polar Francophone, 2009), Cadres noirs (Prix Le Point du Polar
européen, 2010). În română a mai apărut romanul poliţist Alex (Editura Trei, 2012, traducere de Doru Mareş).
Aţi început prin a ţine cursuri de literatură, după
care aţi ajuns la roman şi la scenariu de film. Cum aţi ajuns la roman şi cum
aţi trecut apoi de la romanul poliţist la romanul istoric (să-i spunem aşa)?
E adevărat că am
avut un parcurs destul de atipic: la 25 de ani, cînd voiam să devin romancier,
nu am reuşit să-mi public primul roman; acum, cînd mă uit peste manuscrisul
acela, îmi dau seama că era, într-adevăr, foarte prost. Între timp, a trebuit
să fac altceva în viaţă pentru a mă putea descurca: am predat cursuri de
literatură (franceză şi străină) pentru adulţi (niciodată pentru copii). Am
predat vreme de douăzeci de ani literatura adulţilor care erau în formare
continuă, în special bibliotecari: literatura franceză, europeană, americană şi
analiza textului literar. Aveam un seminar timp de o săptămînă, în cadrul
căruia treceam în revistă diferitele metode de analiză a textului literar.
Toate acestea mi-au oferit o bună bază conceptuală, iar cînd am trecut de 55 de
ani, am publicat primul meu roman: un roman poliţist, se numeşte Travail soigné
şi este, în fond, un omagiu adus literaturii. De fapt, întregul meu scris
reprezintă în mod constant un omagiu adus literaturii. M-am întrebat de ce.
Răspunsul este: pentru că literatura m-a „hrănit“ toată viaţa, din ea mi-am
extras resursele, fie că scriam roman sau scenarii sau că predam cursuri de
literatură. Aproape tot ceea ce ştiu datorez literaturii. Să spunem că, fiind
un scriitor tardiv, îmi plătesc datoria faţă de literatură printr-un perpetuu
exerciţiu de admiraţie.
Cum aţi ajuns la acest roman istoric, a cărui
acţiune e plasată la finele Primului Război Mondial? Ce interes are această
perioadă istorică pentru Franţa de astăzi?
De fapt, romanul
meu nu vorbeşte despre Primul Război Mondial – aici nu cred că aş fi avut ceva
original de spus –, ci despre ceea ce urmează războiului. Am vrut să scriu un
roman despre dificultăţile pe care le-au întîmpinat cîţiva oameni, după
sfîrşitul războiului, de a se integra într-o societate care nu se mai poate
ocupa de ei şi în care nu mai au nici un loc. Pentru a-i face pe cititori să
înţeleagă acest lucru, am fost nevoit – din punct de vedere tehnic, să spunem –
să încep cartea cu o scenă de război (concretă, carnală), însă romanul se ocupă
cu adevărat de destinul personajelor după război; aşadar, romanul nu este
despre Primul Război Mondial – cum tind să considere mulţi –, ci despre
consecinţele lui în plan social.
Dar, deja din acest prim capitol, avem de-a face cu
un narator ironic: e acolo o scenă teribilă de front, în urma căreia ai
impresia că personajul nu va supravieţui (e îngropat de viu), dar acesta –
culmea – revine din morţi, va fi unul dintre protagoniştii cărţii. De ce aţi
ales această soluţie narativă – un narator care anticipează, devoalează lucruri
care se vor petrece în viitor, îşi ironizează chiar personajele?
Orice roman
presupune un contract implicit între cititor şi autor. Ne întrebăm adesea care
e natura acestui contract. Eu încerc să-mi impun propriii mei termeni în
privinţa acestui contract: 1. vă voi spune o poveste; 2. eu sînt cel care face
acest lucru; 3. aveţi încredere în mine şi urmaţi-mă pe parcursul celor aproape
600 de pagini – la final, puteţi spune: mi-a plăcut sau nu, m-a plictisit etc.,
dar cel puţin acordaţi-mi acest credit iniţial şi, în schimb, eu voi încerca să
vă ofer delectare; 4. nu vă cunosc, sînteţi un cititor abstract pentru mine; în
clipa în care scriu nu ştiu cine va fi cititorul, sufăr cumva de neputinţa de
a-l cunoaşte. Modul meu de a reduce distanţa dintre mine şi dvs. este de a vă
da impresia că spun povestea cu voce tare. Şi pentru a vă da impresia acestei
proximităţi, intervin în text, vă iau drept martor al întîmplărilor, uneori
ironizez personajul pentru că-l găsesc ridicol, dar alteori îmi stîrneşte
admiraţie. Veţi vedea că există, la un moment dat, un personaj în carte,
Merlin, care mi se pare de-a dreptul ridicol, dar care face lucruri admirabile:
veţi vedea că intervin adesea, ca narator, în povestea acestui Merlin, tocmai
pentru a continua acest tip de conversaţie cu cititorul/cititoarea mea
necunoscută. E adevărat, e vorba de un truc narativ, dar care corespunde unei anumite
concepţii despre meseria de romancier pe care o practic: încerc să propun un
contract narativ între mine şi cititor, iar acesta din urmă e liber să-l admită
sau nu, deci să-i placă sau nu cartea.
Aşadar, atunci cînd scrieţi, îi aveţi întotdeauna în
minte pe cititori, scrieţi pentru cititori?
E complicat de
spus, pentru că, de multe ori, uit de cititor şi scriu pentru plăcerea
ficţiunii înseşi. Gabriel García Márquez, care a murit recent, spunea într-un
interviu: în clipa în care începeam să mă plictisesc în povestea mea, mă
gîndeam că şi cititorul va fi la fel de plictisit, şi mă întrebam cum să o
continui în aşa fel încît atît eu, cît şi cititorul să fim curioşi mai departe.
Păstrînd proporţiile – nu vreau să mă compar, totuşi, cu Márquez –, încerc să
fac, tehnic vorbind, acelaşi lucru; altfel spus, scriu pentru un cititor care
nu ar fi foarte diferit de mine, şi mă gîndesc că, atunci cînd mă plictisesc
ori cînd jubilez scriind o scenă sau alta, şi el poate avea aceleaşi reacţii ca
ale mele. Altfel, publicul cititor e ca o loterie...
Aţi declarat că scrisul dvs. este un omagiu adus
literaturii; aţi debutat tîrziu, după 50 de ani, cu un roman poliţist, dar
v-aţi ocupat toată viaţa cu literatura. Care e, de fapt, raportul dvs. cu
literatura, nu este şi constrîngător să trăieşti mereu în interiorul ei?
Sincer, nu e
absolut deloc constrîngător. De cînd am început să scriu romane, raportul meu
cu literatura a rămas neschimbat. Citesc mai puţin, pentru că romancierii, în
genere, citesc puţin. Înainte eram un mare cititor, acum citesc mai puţin, însă
trecînd de la cursurile despre literatură la scris am rămas, totuşi, în acelaşi
mediu. Mi-am schimbat cumva meseria în interiorul aceleiaşi sfere care se
numeşte literatura. Jean-Paul Sartre spune, în Les mots/Cuvintele, de pildă, că el e un produs al literaturii („il
est né de la littérature”); într-un mod asemănător, fără să mă compar cu Sartre
– sper că sesizaţi toate ghilimelele cînd îi citez pe Márquez sau pe Sartre –,
pot spune că şi eu m-am născut din literatură, cele mai puternice emoţii,
senzaţii şi amintiri ale vieţii mele sînt aproape toate literare. Aşadar,
pentru mine nu e o constrîngere să continui să trăiesc şi să scriu în
interiorul literaturii, ci mai degrabă o încercare de a-i da înapoi literaturii
ceva din imensul beneficiu pe care mi l-a adus. Încerc să-mi plătesc, cît se
poate de onest, datoria faţă de ea. Literatura – ca şi psihanaliza, de care am
fost pasionat o vreme, ori structuralismul etc. – este o grilă de lectură a
lumii, într-adevăr, şi ca orice grilă, are limitele sale, însă pentru mine este
aceea care mă ajută să mă apropii cel mai mult de oameni, să mă raportez cel
mai adecvat la lume.
Ce înseamnă pentru dvs. să obţineţi Premiul Goncourt
la 60 de ani?
E un adevărat
miracol (rîde). Vestea bună e că
porţile se pot deschide pentru oricine, la orice vîrstă – poate mai puţin celor
mai bătrîni decît mine (rîde). Dar am să vă fac o mărturisire pe care nu am mai
făcut-o nimănui: vreme de cîteva luni, faptul că am obţinut Premiul Goncourt mi
s-a părut atît de miraculos, încît eram bîntuit de multe ori de acelaşi coşmar:
visam că mi se lua înapoi premiul. Cineva venea şi-mi spunea: „E o eroare,
trebuie să daţi înapoi premiul“. Iar eu întrebam: „Dar ce să dau înapoi?“.
Pentru că premiul e imaterial, nu e un obiect concret pe care să-l poţi
înapoia. M-am trezit tremurînd, cîteva luni la rînd. Am scăpat de coşmar în
felul următor: le-am spus celor de la Academia Goncourt că pe vremuri anunţau
cîştigătorul, în mod tradiţional, printr-o scrisoare. I-am spus, aşadar, lui
Bernard Pivot, preşedintele Academiei Goncourt, că s-a pierdut această
tradiţie, şi i-am trimis scrisoarea pe care Roger Vailland a primit-o, în anii
’50, pentru a fi înştiinţat că a primit Premiul Goncourt. Bernard Pivot mi-a
răspuns: „Aveţi dreptate, ar trebui să revenim la această tradiţie“, şi mi-a
trimis şi mie o scrisoare asemănătoare. Nu i-am mărturisit, totuşi, niciodată
că am cerut această scrisoare pentru ca, în cazul în care coşmarul meu revenea,
să pot avea o dovadă care să-mi arate că e numai un coşmar...
Cum aţi făcut trecerea de la romanul poliţist la
romanul aşa-zicînd istoric?
Nu împărtăşesc
deloc părerea că am trecut de la un gen romanesc la altul. Singura diferenţă e
că nu există o crimă şi un anchetator aici, altfel eu continui să apelez la
procedeele cunoscute: suspans, climax etc. Dar stilul şi chiar personajele
seamănă foarte mult cu cele ale romanului poliţist. La început chiar am vrut să
fac un roman poliţist, însă intriga pe care o aveam nu se potrivea, şi atunci
am ales această formulă. Poate că aici stă originalitatea cărţii, în mixul de
formule: roman istoric tradiţional, roman ironic, roman poliţist – poate că cei
care au acordat Premiul Goncourt au apreciat chiar reuşita acestei combinaţii.
Şi critica socială implicită.
Da, într-adevăr,
e vorba în roman şi de o critică socială: personajele ilustrează cazul unor
oameni care, reuşind să supravieţuiască războiului, nu mai reuşesc să-şi
găsească locul în societate. De altfel, e specific literaturii ca, prin
intermediul unor personaje şi situaţii, să transmită un mesaj. Louis Aragon, în
prefaţa tardivă la romanul Aurélien,
are o frază care mi se pare că funcţionează foarte bine pentru romanul meu:
„Aurélien este un om care, la sfîrşitul războiului, nu-şi mai găseşte locul în
societate“ – este exact cazul personajelor mele. Ele au făcut tot ceea ce li se
ceruse în război, au cîştigat războiul, dar după aceea, se regăsesc într-un
sistem care le refuză un loc – această critică socială nu este valabilă numai
pentru perioada de după război, ci şi pentru epoca noastră, a se vedea, de
pildă, situaţia celor care, după o viaţă de muncă, ajung şomeri la 50 de ani.
Aveţi în lucru o nouă carte?
Nu vă pot da
multe detalii în acest sens. Ca mulţi scriitori, lucrez în acelaşi timp la mai
multe cărţi: pe de o parte, un roman poliţist, iar pe de alta, întrevăd cel
puţin două romane cu acţiunea plasată în anii ’30-’40. Ele se dezvoltă cumva
independent de voinţa mea, aşa că rămîne de văzut în ce direcţie mă voi duce cu
următoarea carte.
