Cristian Ardelean - Agenţia (roman câştigător al concursului de debut organizat de Cartea Românească în 2012)
Agenţia lui Cristian Ardelean, roman câştigător
al concursului de debut organizat de Cartea Românească în 2012, pare să se
înscrie în categoria cărţilor what-you-see-is-what-you-get,
în sensul că ce-i în guşă-i şi-n căpuşă. Nu tu rafinamente narative, universuri
sofisticate sau personaje pe care e greu să pui degetul. De la cap la coadă
totul se vrea de o simplitate dezarmantă, iar strategia adoptată de autor, cea
a confesiunii unui personaj narator, nu e nici nouă, nici zguduitoare ca idee
în sine. Asul pe care pare să fi dorit să şi-l păstreze în mânecă romancierul
este cel al poveştii bine alcătuite, fără timpi morţi, cu încheieturi bine
sudate, în fine, cu „poantă” şi ar fi nedrept să nu îi recunoaştem o anume
abilitate în modul în care îl joacă atunci când îi vine vremea.
Agenţia din titlu e chiar o agenţie de pariuri
sportive dintr-un oraş de provincie al tranziţiei autohtone. Protagonistul, un
tânăr profesor de franceză suplinitor, ratat fără mari bovarisme, trăieşte de
pe o zi pe alta pariind mici sume şi ferindu-se de excese. Toate bune şi frumoase,
până când apare elementul care pune în mişcare o acţiune de natură să-l
captiveze pe cititor. Omul nostru pune mâna pe însemnările unui bătrân jucător,
nea Curcubete, care, sinucigându-se, nu mai apucă să fructifice previziunile pe
care le făcuse cu privire la rezultatele unor meciuri din sezonul respectiv. O
va face protagonistul, care va constata cu uimire că acest Curcubete fusese un
adevărat geniu al premoniţiei și va începe să câștige bani de pe urma moștenirii veteranului.
De aici o cascadă de întâmplări relatate
nu fără un anume savoir faire, cu o
frazare fără farafastâcuri şi cu o naturaleţe bine simulată. Autorul
construieşte câteva personaje caricaturale, micii monştri benigni ai
stabilimentului (Păr-Mărunt, bruta puţină la minte, dar care te ajută la
nevoie, trupeşa Marieta („Bertha”), Liţuş lesbiana), ceva mafie locală (Sandu).
Portretele sunt sumare, însă destul de reuşite şi nu lipseşte o tentativă de
schiţă a unui fragment de frescă socială, repede abandonată însă în favoarea
acţiunii. Dialogurile, alerte, sunt veridice, nu lipsesc formulările înzestrate
cu umor („Pensionarul, ca dușmanul de clasă, nu doarme niciodată”), ba chiar ni
se oferă scene de umor negru:
Și
atunci s-a produs tragedia, cataclismul, comédia. Sandu a șutat cu putere
într-un aparat de păcănele. Ei, se pare că muncitorii făcuseră o treabă
românească tipică, proastă, ca la carte. Nu fixaseră șuruburile cum trebuie în
podea, picioarele metalice erau șubrede. Probabil casa de pariuri se zgârcise
și luase aparate la mâna a doua. Așa că aparatul nu s-a zgârcit când a fost
vorba să se supună principiului acțiunii și al reacțiunii, apoi s-a lăsat cu
totul în mrejele gravitației. A căzut cu putere și sete fix peste Sandu, încă
atent în jurul agenției, să vadă dacă nu cumva îmi fac apariția. Așa că
aparatul și-a făcut apariția peste el. Un zgomot oribil, un trosnit cumplit de
oase i-a îngrozit pe toți. Până și Lițuș, care avea o propensiune spre sadism,
spre macabru, și-a făcut cruce. Pe sticla aparatului încă se mai roteau, pentru
câteva clipe, fructele. Apoi s-au oprit. Patru portocale pe orizontală, și încă
patru pe verticala din mijloc. Pe „gura” stilizată kitschos a aparatului
țâșneau fără oprire fise de 10 și 50 de bani, care se revărsau peste rămășițele
însângerate ale mahărului cu față de contabil/profesoraș. Ca dintr-o mult prea
generoasă cutie a milei, avuția (foarte) recentă a agenției se cobora peste
chiar primul câștigător la acel aparat. Suntem toți egali în fața morții.
De-asta își și permite să ne trateze cu umor și cinism, ca pe niște
neica-nimeni ce suntem. Cât despre Sandu, se îmbogățise ca un mare artist ce se
voia. Post-mortem.
La
apel e prezent şi un firişor de comedie romantică, dar cuplul canonic
dintre profesoara de română (Ilinca) şi suplinitorul de franceză cu
noroc la pariuri de construieşte un pic forţat. Nici vorbă, el nu e
menit să reziste, eroul ştie vorba strămoşilor (Fortuna labilis),
iar lucrurile se sfârşesc altfel decât în comediile romantice. Prin
ochiurile urzelii epice pătrunde firul etic, cel cu banii n-aduc
fericirea. Agenţia seamănă în multe privinţe cu un scenariu de film (nu prea rău ca atare; unii vor găsi că povestea aduce oarecum cu cea din Filantropica, mai vechea peliculă a lui Caranfil) şi e înrudit, ca tematică şi structură, cu alte romane contemporane (Cum să faci primul milion de Bogdan Costin, despre care am scris mai demult aici).
Romanul nu e recomandat amatorilor de rafinamente stilistice sau de
delicii prozastice, însă îl va satisface probabil în bună măsură pe
cititorul care îşi doreşte mai presus de toate claritate şcolărească, story şi ceva suspense.