Filip Florian: „E suficient să prezinți starea vremii la televiziune și ești infinit mai cunoscut decât toți scriitorii din România.”

Mi-am dorit enorm să realizez acest interviu cu Filip Florian încă din vară, când am terminat de citit Toate bufnițele. Tocmai de aceea, atunci când am avut ocazia – la FILIT-, m-am ținut scai de el jumătate de zi până am prins un moment liber.

Cu spiritul lui realist dar ironic, Filip Florian vorbește despre ce se întâmplă în viața culturală românescă și despre ce înseamnă să fii scriitor.

Andreea Chebac: Am văzut că participați la mai multe evenimente din cadrul FILIT, la ce anume vă așteptați de la aceste evenimente și de la festival în general?
Filip Florian: Am să încep prin a spune că e mare lucru că festivalul ăsta s-a născut și există. Aduce normalitatea și la noi în materie de literatură, normalitatea fiind din păcate în România lucrul cel mai greu de obținut. Asemenea festivaluri sunt peste tot în lume de foarte multă vreme și era o mare tristețe pentru mulți autori români invitați în diverse locuri și care inevitabil trăiau cu mica sfâșiere: „Dar la noi acasă de ce nu se poate?”. În sfârșit, se poate! Jos pălăria! Sunt oameni care au muncit pentru acest festival, care au înțeles că e nevoie de bani și pentru cultură în sensul ăsta viu, concret - autorii se întâlnesc cu cititorii lor - și nu tipul acela de evenimente de carton, făcute doar ca să bifăm ceva.


AC: Și așteptări personale?
FF: Sper să iasă totul bine tocmai pentru a prinde puțin rădăcini și a se putea repeta. În al doilea rând, el îi poate stârni și pe alții să facă lucruri similare, așa cum în film TIFF-ul a creat o sută de pui în tot felul de orașe. Sper să se întâmple asta pentru că e realmente mare nevoie. Trăim într-o lume în care totul e informație, e accesibil, nu mai ai imaginea scriitorului de acum o sută de ani: tipul retras, cu pana de gâscă și cu călimara, la care lumea se gândește suspinând și eventual cu o lacrimă curgând. Trăim într-o lume vie în care în secunda următoare poți să afli orice și există tentația asta de a ști cum e omul ale cărui cărți îți plac. De exemplu, eu când iubesc o carte sunt foarte curios să-l ascult, să-l văd pe omul care-a scris-o.

AC: Tocmai ați avut o întâlnire cu liceeni, cum vi s-au părut ei și ce impresie v-a lăsat întâlnirea?
FF: Tot timpul tinerii, puștii, sunt cei mai frumoși oameni, au curățenia aia inegalabilă și o poftă de viață fără egal. Nu am mai avut niciodată astfel de întâlniri cu tineri, în forma asta, într-un liceu, nici când am fost invitat prin străinătate. Mi-a plăcut tare mult, sincer, și mă bucur că s-au chinuit și ei, sper eu cu plăcere, să știe ceva despre ce scriem eu și Petre Cimpoeșu, invitații lor.

AC: Sunt astfel de festivaluri și un prilej pentru autori de a crea un soi de camaraderie?
FF: Da, clar, se nasc uneori prietenii și lucruri foarte importante. De exemplu, aici, la Iași, e și unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Attila Bartis. Ne-am cunoscut în 2006 la Berlin la ceva similar și fără povestea de acolo prietenia noastră n-ar fi existat.

AC: Mergând pe această idee a camaraderiei între scriitori: ați putea scrie o carte la patru mâini cu altcineva, așa cum ați scris cu fratele dumneavoastră Băiuțeii?
FF: Da, aș putea, cu condiția să am, așa cum am cu fratele meu, un fel de suflet comun, o înțelegere a lumii într-un fel foarte asemănător, ar trebui să respirăm același aer, chiar scriind foarte diferit stilistic și tehnic. Cu cineva care vede diferit lucrurile, viața, tot, n-aș putea. Ar fi un chin pentru amândoi.

AC: În cărțile dumneavoastră puștii sunt foarte reali și foarte bine conturați. Cum de vă este așa de ușor să creați imaginea unor asemenea personaje?
FF: În primul rând eu iubesc vârsta asta enorm. Cred cu tărie că e cea mai frumoasă vârstă: ai în față viața, lumea, speranțele, iubirile, prieteniile, tot. Încă n-ai apucat să fii dat de pereți, strivit, lovit. Finalmente și cei mai fericiți oameni ca adulți cunosc multe lucruri rele pe lume. Pe când puștii încă au acel tip de entuziasm, de bucurie, de idealism. Având slăbiciune mare pentru vârsta asta, poate de aici și plăcerea de-a crea astfel de personaje.

AC: Pe când un personaj feminin central în cărțile dumneavoastră?
FF: Se poate să se întâmple, nu știu... Dar nu am asta ca țintă. Recunosc că m-am gândit, și una dintre poveștile care-mi stau acum în cap ca o posibilă carte are un personaj feminin drept voce dominantă. Dar asta nu înseamnă că o s-o și fac, repet, e una dintre ideile care-mi fac cu ochiul și s-ar putea să ajungă și carte, nu știu.

AC: Dacă tot am ajuns la proiecte: ce să așteptăm?
FF: Acum nu știu, sincer. Am avut un an așa de rău, nu vreau să intru în amănunte, chestiuni de familie, de sănătate. Ferească Dumnezeu să ai un an ca ăsta! Și din păcate nu am scris nimic, absolut nimic. Am avut niște vagi încercări în vară, dar mai mult ca să-mi distrag atenția de la probleme. Poate am noroc măcar în lunile astea două care-au mai rămas.

AC: Vi s-au deschis anumite porți în condițiile în care prima carte a fost și primul succes?
FF: Cred că da, nu știu cum ar fi fost altfel, dar e destul de logic să-mi închipui că da. Probabil că ele se deschid dat fiind tipul ăla de succes vizibil, să-i zicem. Oamenii din păcate în toate domeniile au nevoie de niște bifări sociale. Dacă au confirmarea dată de alții parcă mai ușor le vine și lor să facă ceva sau să nu facă câte-un lucru. Și cartea aceea având așa noroc cu niște premii, fiind destul de discutată, probabil că ușile alea s-au deschis fără să-mi dau seama și probabil că altfel nu s-ar fi deschis.

AC: La un moment dat un alt scriitor care a renunțat la jurnalism mi-a spus: orice jurnalist vrea să devină scriitor. E adevărat?
FF: Asta poate fi adevărat, nu știu însă dacă orice jurnalist. Pot să spun că am avut șansa mare de tot ca în '90 să lucrez la revista „Cuvântul” unde echipa toată, o echipă mare pe-atunci pentru că era un săptămânal important, era creată de doi critici literari, așa că toți tinerii din redacție veneau dinspre literatură. Ei ne știau de la cenacluri literare, de la revista „Amfiteatru” și toți eram poeți, prozatori, de fapt toți visam să scriem literatură în primul rând.
În alte părți nu știu cum e, n-aș crede că toți ziariștii ar vrea să fie scriitori. Am cunoscut ziariști excepționali, dar despre care eu cred că și-au găsit vocația acolo, în ce fac ei. Nu vreau să spun ceva rău cu asta, dar așa cum e o mare diferență între scriitor și scenaristul de film, cam așa e și cu gazetăria. Sunt două lucruri foarte diferite.

AC: Atunci când ați renunțat la gazetărie aveați un plan de rezervă pentru cazul în care nu atingeați succesul ca scriitor?
FF: Nu aveam pentru că miza mea cu mine era să trăiesc bucuria de-a duce o carte la bun sfârșit chiar dacă nici un editor n-ar fi vrut s-o publice. Să scriu acea carte la care tot visam de 10-15 ani. Pentru mine, după-amiaza în care am terminat Degete mici a fost cel mai fericit moment legat de scris, așa încât nu aveam de ce să am un plan de rezervă. Pe urmă, de trăit, trăim cu toții, știți cum e: face Dumnezeu cuib și la barza chioară. Nu mori de foame niciodată, chit că lustruiești pantofi în parc, oricine găsește ceva de făcut ca să supraviețuiască.

AC: V-am văzut dând autografe astăzi pentru un grup de liceeni. Vă mai aduceți aminte care a fost primul autograf pe care l-ați dat ca scriitor?
FF: Cred că nu, din păcate. Mi-ar plăcea.. e foarte mișto întrebarea și mi-e ciudă că nu-mi amintesc. Bănuiesc că astea de familie: soția, mama...

AC: Cum îl convingeți pe băiatul dumneavoastră să citească?
FF: Păi, nu prea îl conving. Citește mult pentru că vrea el. De câte ori am încercat să-l pisez puțin a devenit ușor refractar și a preferat să ia singur deciziile astea, și-atunci am renunțat la a-l mai cicăli. Văd că e mai bine așa. Citește de capul lui, uneori mult mai mult decât mine, alteori nu, are ca orice om perioade...

AC: Aveți emoții după lansarea unei cărți până când primiți primele reacții?
FF: Sincer, nu. Ține de felul de a fi, cumva firea mea e aplecată mult mai mult spre perioada când lucrez. Nu sunt imun la cronici, la recenzii, dar marea miză e atunci, în timpul scrisului. Ce urmează după, firește că mă interesează, dar undeva mult mai jos ca nivel.

AC: Aveți tabieturi de scriitor?
FF: Nu. Tabieturi nu. Am din păcate cusurul ăsta cu fumatul. Mai ales atunci când lucrez se amplifică - atunci fumez cel mai mult. Altfel, îmi trebuie liniște, dacă acesta poate fi numit un tabiet.

AC: Sfaturi pentru tinerii debutanți?
FF: În primul rând să se concentreze pe ce fac, nu pe cât succes au. Mă doare sufletul să văd - chiar la unii autori consacrați, prefer să nu dau nume - o preocupare excesivă pentru ce se întâmplă cu cărțile lor, un soi de dat din coate, să fie în față. Atunci de ce mai scriem, dacă asta contează: să fii mai în față, mai sus, mai blond? Poți face altceva și devii mai cunoscut mult mai ușor, e suficient să prezinți starea vremii la televiziune, de exemplu, și ești infinit mai cunoscut decât toți scriitorii din România. Chiar cred că literatura e o chestie care amestecă teribil dramul de talent pe care-l ai cu perseverența și cu muncă foare multă.

AC: Cărți care v-au plăcut?
FF: Nu mă arunc foarte în urmă pentru că este aproape o crimă să numești niște cărți și să nu spui de exemplu Război și pace sau Frații Karamazov. Pe de altă parte, dacă le spui pe astea pe care le-ai descoperit în liceu, să zicem, ce faci cu celelalte care te-au cucerit după...? Întotdeauna prefer să spun ce mi-a plăcut recent, în ultimele luni. E atât de minunată starea aia de vrajă, de tremur, emoția aia care sufocă atunci când o carte te cucerește cu totul! În vară, l-am descoperit cu uriașă și rușinoasă întârziere pentru mine pe Isaac Babel, cu Armata de cavalerie și Povestiri din Odesa, o bijuterie curată, un amestec de sfâșiere cum rar poți vedea. Ultima carte care mi-a plăcut grozav, la nebunie, dar în cu totul alt registru, este a unui american, JR Moehringer. Se cheamă Dulcele bar. Cine n-o citește, cred eu, pierde enorm.

* Pentru Foto 2 le mulțumesc prietenilor de la Semne Bune.ro

Scris de Andreea Chebac 
sursa