Triburile germanice au invadat insulele britanice până
târziu, în jurul anului 600. Profitând de lipsa de unitate din rândul
populatiilor celtice, invadatorii asaltează cu succes teritoriile, în
ciuda lipsei de coordonare a atacurilor. Iuţii se stabilesc în Kent,
saxonii în jurul Londrei şi la sud de Tamisa până aproape de Cornwall,
iar anglii se înstăpânesc în centrul şi nordul ţinutului.
Din micile uniuni tribale vor rezulta până la jumătatea secolului al VI-lea şapte regate care se vor război aprig între ele: Essex, Sussex, Wessex, Kent, East Anglia, Mercia şi Northumbria. Invadatorii aparţineau unei culturi nordice care punea mare preţ pe virtutea militară, curaj, perseverenţă, dar şi puterea destinului şi obedienţa faţă de conducători.
De altfel, micile bande de războinici loiali liderilor lor sunt cele care vor străpunge corpul civilizaţiei celto-romane. Bandele de războinici care jefuiau cetăţile romane apar în texte sub numele de comitatus. Capul bandei era cel mai viteaz, “regele” (cyning). Rangul său depinde exclusiv de meritele sale războinice şi nu exista vreun criteriu ereditar. El însă concepea după alegerea sa un tabel genealogic prin care dorea să arate că este urmaşul zeului Wotan. Trebuia în permanenţă să-şi demonstreze nobleţea. Distribuia prada în mod egal celor care îl urmau, thegn, care la rândul lor îi erau fideli până la moarte. Din această structură simplistă se vor dezvolta viitoarele regate, legăturile strânse dintre oameni fiind posibile şi datorită populaţiei relativ mici (probabil nu mai mult de 250.000 de invadatori).
Cuceritorii dispreţuiau viaţa urbană, aşa că oraşele au decăzut şi anglo-saxonii au preferat micile comunităţi rurale, unde oamenii erau legaţi prin rudenie sau diverse asocieri. Dovada stă în în numărul extrem de mare de localităţi cu terminaţia –ing, însemnând “oamenii din”. Comerţul extensiv ajunge şi el o amintire, în schimb se dezvoltă terenurile agricole, create în urma pătrunderii adânc în sălbăticia pe care anglo-saxonii voiau să o îmblânzească. Locurile ale căror nume se termină în –ley, -ham (acasă), -stead (spaţiu) sau –ton (ţarc), precum şi inscripţiile pe lemn sau piatră atestă relaţia deosebită cu natura, chiar şi cu aspectele ei sumbre. O altă caracteristică valorificată atât în textele romane, cât şi cele anglo-saxone, este dragostea pentru bătălii. Încă de la Tacitus, populaţiilor germanice li se atribuie un incredibil zel marţial, după cum se observă şi în bogata mitologie nordică dominată de un zeu la rândul său războinic prin excelenţă.
Cu toate acestea, barbarii invadatori au fost şi creatori de cultură. Engleza veche vorbită atunci avea mai multe forme dialectale, iar majoritatea operelor literare care au supravieţuit sunt scrise în dialectul de Wessex, dificil de înţeles pentru că engleza modernă se bazează îndeosebi pe dialectul din Mercia. Engleza veche diferă de cea modernă prin mai multe trăsături, ca de pildă:
- exista un sistem de declinare pe genuri destul de complicat, similar cu cel din germană;
- substantivele, pronumele, adjectivele se declinau şi ele conform unui sistem complex, cu 4 cazuri, fiecare formă având propria terminaţie;
- verbele se grupau în mai multe clase de verbe tari şi slabe;
- ordinea în propoziţie era mai fluidă pentru că terminaţiile arătau relaţiile dintre cuvinte;
- pronunţia includea sunete guturale aspre;
- vocabularul se limita la nu mai mult de 30.000 de cuvinte.
Engleza veche pare la prima vedere ameţitor de diferită de cea modernă, dar la nivel fundamental asemănările se reţin. Iată de pildă primul vers din Beowulf:
Hwæt wē Gār-Dena in geār-dagum
Fiecare cuvânt s-a păstrat: hwaet = what; we=we; gar=spear; Dena=Danes; in=in; gear=yore; dagum=days. Multe lexeme vechi încă se pronunţă la fel şi nu şi-au schimbat forma, mai ales cele esenţiale (and, for, from, full, in, to, etc.). mai mult, se pare că 43 de cuvinte toate provenind din Old English însumează jumătate din cuvintele necesare pentru a purat o conversaţie cotidiană. Înainte de creştinare, anglo-saxonii nu aveau o formă completă de scriere, ci doar simbolurile runice care alcătuiau un fel de alfabet, futhark.
Toata literatura de sorginte pagana ce ne-a parvenit de la anglo-saxoni s-a transmis prin manuscrisele de epocă creştină. Deoarece copiştii erau credincioşi fervenţi, adesea în loc de elemente păgâne îşi făceau loc teme creştine. Rezultatul: un amestec de religii şi mentalităţi. Tradiţiile ancestrale apuneau încet şi operele care cu siguranţă erau compuse de păgâni şi circulau pe cale orală s-au aşternut în manuscrise sub pana creştină. Nu se poate spune cu certitudine când au fost compuse, fiind chiar probabilă crearea lor încă de pe continent.
În general, cultura literară a civilizaţiilor începe cu creaţiile în vers. Anglo-saxonii vor primi tradiţia prozei pe filieră creştină. Versurile anglo-saxone se caracterizează în primul râmd prin calitatea lor ritmică deosebită, mai precis aliteraţiile care conferă impresia unui formalism bine pus la punct.
Versurile se scriau potrivit următoarelor tehnici:
- fiecare dintre versuri conţinea patru silabe accentuate, fără o poziţie specifică;
- fiecare vers era împărţit în două de o cezură;
- se folosea procedeul aliteraţiei, nu cel al rimei de sfârşit, care amplifică efectul ritmic. Consoanele puteau alitera doar cu consoane similare, dar vocalele aliterau cu oricare altele. Câteodată apăreau şi aliteraţii încrucişate;
- se foloseau mult repetiţiile prin sinonimie;
- versurile de obicei erau propoziţii finite care nu treceau prin engambament în următorul vers;
- o valoare deosebită o avea metafora numită kenning, de o mare forţă peotică (de exemplu marea se numea drumul balenelor, scutul luna însângerată, femeia aducătoarea păcii, sângele sudoarea bătăliei, moartea adormirea sabiei, etc.);
- se întrebuinţa un vocabular poetic specializat, fără uz curent (de pildă pentru bărbat cuvintele rare guma, rinc, secg sau monn);
- predomina un ton sobru, elevat, aristocratic, cu puţin umor;
- stilul narativ era unul accelerat, cu omisiunea detaliilor explicative;
- lucrările se compuneau pentru a fi recitate şi cântate, adesea cu acompaniamentul harpei.
Beowulf. Cel mai cunoscut poem epic anglo-saxon a fost probabil compus în East Anglia în jurul anului 700 de către un cleric danez. Manuscrisul în care se regăseşte are numele de Cotton Vitellius XV şi datează de prin anul 1000, iar scrierea aminteşte de un dialect târziu din Wessex. Sunt 3182 de versuri care în mare povestesc următoarele: Heorot, marea sală de banchete a lui Hrothgar, regele danezilor, este răvăşită într-o noapte de monstrul Grendel. Vreme de 12 ani săvârşeşte prădăciuni, devorându-I pe supusii regelui în grota sa. Asta până când apare în peisaj Beowulf, un nobil din Gotland primit cu mare cinste de oamenii năpăstuiţi. Camarazii săi îl aşteaptă pe monstru în sală şi are loc o aprigă bătălie în urma căreia unul dintre ei moare.
Viteazul Beowulf reuşeşte însă a-i smulge lui Grendel un braţ, iar acesta se reîntoarce în mlaştini ca să moară. La scurt timp îşi face apariţia mama lui Grendel, care dornică de răzbunare face ravagii in Heorot. Beowulf o urmăreşte în grotă, se luptă cu ea şi o decapitează, devenind victorios în lupta cu răul. Ajuns rege, domneşte în pace vreme de 50 de ani, până ce un dragon furibund devastează regiunea, răzbunându-se pentru furtul unui pocal de aur din comoara pe care o păzea de 300 de ani. Bătrânul erou triumfă şi de această dată, dar moare de pe urma rănilor. Este ars pe un rug imens într-o ceremonie fastuoasă.
Poemul nu este complet lipsit de istoricitate. Hygelac, unchiul lui Beowulf, a fost identificat cu Chocochilaicus, un lord local care pradă francii de pe Rin pe la mijlocul secolului al VI-lea. De altfel, se poate ca toate personajele să fie de inspiraţie istorică. Despre cel principal însă izvoarele tac. Oricum, poveştii îi pot fi atribuite mai multe substraturi şi origini: tema luptei cu un clan de monştri apare foarte des şi nu numai în Europa, iar aici o regăsim într-o formă destul de similară mai târziu tot în spaţiul scandinav – Grettisaga. Uciderea dragonilor ocupă şi ea un loc de cinste, iar povestea se aseamănă cel mai bine cu cea relatată în Gesta Danorum a lui Saxo Grammaticus (~1208).
O posibilitate de interpretare ar fi şi lupta dintre civilizaţie, întruchipată de erou, şi natura dezlănţuită, pentru că beow aminteşte de vechiul cuvânt buan, care înseamnă a cultiva. În aceeaşi notă, poate fi vorba despre o luptă simbolică între umanitate şi forţele necunoscutului. Cu siguranţă că scribul creştin care a refăcut materialul păgân a avut în minte şi ideea unui personaj christic, care să se sacrifice pentru binele omenirii. Sau poate că poemul doar transpune în mit nişte conflicte pur umane.
Poemul prezintă numeroase elemente păgâne. Să reţinem doar câteva: incinerarea, sacrificiile către zei, interpretarea semnelor, importanţa gloriei lumeşti, importanţa răzbunării, puterea sorţii implacabile (wyrd). Referintele directe la Iisus lipsesc, dar se pomeneşte un zeu bun. Apare terminologia creştină din scripturi şi liturghie şi se menţionează potopul, Cain, Satana, uriaşii. Se laudă totodată virtuţile modestiei, altruismului, generozităţii. Supuşii lui Beowulf îi admiră şi nobleţea sufletească, nu numai curajul în luptă. Avem deci se pare un adevărat sincretism de valori păgâne şi creştine.
Beowulf rămâne o creaţie remarcabilă, fiind cel mai vechi poem complet scirs într-o limbă germanică. Epicitatea transpare din naraţiunea extensivă, tonul maiestuos, faptele supraomeneşti. Beowulf este arhetipul războinicului din epoca eroică, care întruneşte toate calităţile virile adorate de anglo-saxoni. Neînfricat dar nu nesăbuit, simplu dar isteţ, serios dar nu monoton. Echilibrat în trup şi suflet, urmează cu stricteţe codul vieţii războinice, conştient de fatalitatea căreia nu îi va scăpa şi dorind să triumfe în scurtul timp ce îi este dat.
Alte exemple de opere epice ar mai fi Finnesburh şi Widsith. Primul poem, din care ni s-au păstrat doar 47 de versuri din probabil 300, ne spune o poveste amintită şi de menestrelul de la curtea regelui Hrothgar, în mare despre conflictul dintre danezi şi frizonii sub conducerea lui Finn, căsătorit cu sora regelui danez Hnaef. Scena luptei din sala banchetelor rivalizează ca epicitate cu cele din Beowulf.
Widsith (“călătoria îndepărată”) este o lucrare compozită din 143 de versuri, dintre care probabil unele antedatează invazia anglo-saxonă. Manuscrisul face parte din Exeter Book, datând din jurul anului 975 şi cele mai vechi versuri sunt în general considerate cele mai vechi în limba engleză (modernă). Widsith este un menestrel itinerant care povesteşte despre triburile pe care le-a vizitat, monarhi, darurile şi preţuirea de care se bucură în calitate de cronicar al tuturor faptelor măreţe.
Se cunosc totodată şi câteva exemple de poezie lirică. Unul dintre acestea îl reprezintă Deor’s Lament (Bocetul lui Deor), compusă încă din jurul anului 500. Poetul Deor (scop) se plânge pentru că a fost decăzut din favoarea regală şi în şapte strofe menţionează diverse personaje de legendă care au înfruntat soarta, sperând şi el să îşi facă curaj. Fiecare strofă se încheie cu un refren, cel mai timpuriu din literatura limbilor germanice. Tema prevalentă este cea a efemerităţii şi a melancoliei induse de aceasta.
Wulf and Eadwacer (~900) reprezintă un exemplu timpuriu de literatură erotică, în care o femeie captivă într-o căsătorie nefericită tânjeşte după iubitul său din trecut. O poezie mai veselă, probabil acompaniind-o pe cea de mai sus, este The Husband’s Message (~950), în care bărbatul răzuie pe lemn un discurs pentru domniţa sa, promiţându-i, pe un ton atipic de vesel în literatura anglo-saxonă, că se vor reuni în primăvară.
The Wanderer (“Pribeagul”, “Hoinarul”, ~725) aduce iar în prim-plan un bard, care suferă nespus la moartea protectorului său. Căutând un alt nobil pe care să-l încânte, meditează asupra vieţii şi cu stoicism conchide că un om înţelept ştie să-şi înfrunte suferinţa. Consolarea creştină se adaugă pesimismului păgân. Este cea mai bine realizată poezie lirică în engleza veche.
The Seafarer (“Năierul”, ~725) ne prezintă monologul dramatic al unui marinar care rememorează frigul cumplit din nord, furtunile groaznice şi nenumăratele necazuri ale marinarilor. Şi totuşi, mirajul aventurii îl atrage din nou pe mare, în ciuda tragismului sorţii care îl aşteaptă. Iarăşi se împletesc optimismul creştin cu fatalismul păgân.
The Ruin (~700) este un mic fragment în care se contemplează ruinele unui oraş roman, odinioară cu ziduri măreţe şi băi luxoase. Regretul pătimaş şi intensitatea trăirii , precum şi alegerea subiectului (un loc, nu o persoană), asigură poeziei un loc aparte în literatura anglo-saxonă.
În afară de aceste opere recitate la curţile nobiliare, literatura populară abundă în farmece, ghicitori sau proverbe. Din secolul al VII-lea însă, după sosirea Sfântului Augustin în Kent şi a Sfântului Aidan în Northumbria, temele literare vor fi predominant creştine şi pe un ton militant, dar versurile îşi vor menţine forma aliterativă moştenită din cultura păgână. Totodată va fi introdus genul prozei, tipic mediteraneean şi de expresie exclusiv latină.
Autor: Irina-Maria Manea
sursa: historia.ro
Din micile uniuni tribale vor rezulta până la jumătatea secolului al VI-lea şapte regate care se vor război aprig între ele: Essex, Sussex, Wessex, Kent, East Anglia, Mercia şi Northumbria. Invadatorii aparţineau unei culturi nordice care punea mare preţ pe virtutea militară, curaj, perseverenţă, dar şi puterea destinului şi obedienţa faţă de conducători.
De altfel, micile bande de războinici loiali liderilor lor sunt cele care vor străpunge corpul civilizaţiei celto-romane. Bandele de războinici care jefuiau cetăţile romane apar în texte sub numele de comitatus. Capul bandei era cel mai viteaz, “regele” (cyning). Rangul său depinde exclusiv de meritele sale războinice şi nu exista vreun criteriu ereditar. El însă concepea după alegerea sa un tabel genealogic prin care dorea să arate că este urmaşul zeului Wotan. Trebuia în permanenţă să-şi demonstreze nobleţea. Distribuia prada în mod egal celor care îl urmau, thegn, care la rândul lor îi erau fideli până la moarte. Din această structură simplistă se vor dezvolta viitoarele regate, legăturile strânse dintre oameni fiind posibile şi datorită populaţiei relativ mici (probabil nu mai mult de 250.000 de invadatori).
Cuceritorii dispreţuiau viaţa urbană, aşa că oraşele au decăzut şi anglo-saxonii au preferat micile comunităţi rurale, unde oamenii erau legaţi prin rudenie sau diverse asocieri. Dovada stă în în numărul extrem de mare de localităţi cu terminaţia –ing, însemnând “oamenii din”. Comerţul extensiv ajunge şi el o amintire, în schimb se dezvoltă terenurile agricole, create în urma pătrunderii adânc în sălbăticia pe care anglo-saxonii voiau să o îmblânzească. Locurile ale căror nume se termină în –ley, -ham (acasă), -stead (spaţiu) sau –ton (ţarc), precum şi inscripţiile pe lemn sau piatră atestă relaţia deosebită cu natura, chiar şi cu aspectele ei sumbre. O altă caracteristică valorificată atât în textele romane, cât şi cele anglo-saxone, este dragostea pentru bătălii. Încă de la Tacitus, populaţiilor germanice li se atribuie un incredibil zel marţial, după cum se observă şi în bogata mitologie nordică dominată de un zeu la rândul său războinic prin excelenţă.
Cu toate acestea, barbarii invadatori au fost şi creatori de cultură. Engleza veche vorbită atunci avea mai multe forme dialectale, iar majoritatea operelor literare care au supravieţuit sunt scrise în dialectul de Wessex, dificil de înţeles pentru că engleza modernă se bazează îndeosebi pe dialectul din Mercia. Engleza veche diferă de cea modernă prin mai multe trăsături, ca de pildă:
- exista un sistem de declinare pe genuri destul de complicat, similar cu cel din germană;
- substantivele, pronumele, adjectivele se declinau şi ele conform unui sistem complex, cu 4 cazuri, fiecare formă având propria terminaţie;
- verbele se grupau în mai multe clase de verbe tari şi slabe;
- ordinea în propoziţie era mai fluidă pentru că terminaţiile arătau relaţiile dintre cuvinte;
- pronunţia includea sunete guturale aspre;
- vocabularul se limita la nu mai mult de 30.000 de cuvinte.
Engleza veche pare la prima vedere ameţitor de diferită de cea modernă, dar la nivel fundamental asemănările se reţin. Iată de pildă primul vers din Beowulf:
Hwæt wē Gār-Dena in geār-dagum
Fiecare cuvânt s-a păstrat: hwaet = what; we=we; gar=spear; Dena=Danes; in=in; gear=yore; dagum=days. Multe lexeme vechi încă se pronunţă la fel şi nu şi-au schimbat forma, mai ales cele esenţiale (and, for, from, full, in, to, etc.). mai mult, se pare că 43 de cuvinte toate provenind din Old English însumează jumătate din cuvintele necesare pentru a purat o conversaţie cotidiană. Înainte de creştinare, anglo-saxonii nu aveau o formă completă de scriere, ci doar simbolurile runice care alcătuiau un fel de alfabet, futhark.
Toata literatura de sorginte pagana ce ne-a parvenit de la anglo-saxoni s-a transmis prin manuscrisele de epocă creştină. Deoarece copiştii erau credincioşi fervenţi, adesea în loc de elemente păgâne îşi făceau loc teme creştine. Rezultatul: un amestec de religii şi mentalităţi. Tradiţiile ancestrale apuneau încet şi operele care cu siguranţă erau compuse de păgâni şi circulau pe cale orală s-au aşternut în manuscrise sub pana creştină. Nu se poate spune cu certitudine când au fost compuse, fiind chiar probabilă crearea lor încă de pe continent.
În general, cultura literară a civilizaţiilor începe cu creaţiile în vers. Anglo-saxonii vor primi tradiţia prozei pe filieră creştină. Versurile anglo-saxone se caracterizează în primul râmd prin calitatea lor ritmică deosebită, mai precis aliteraţiile care conferă impresia unui formalism bine pus la punct.
Versurile se scriau potrivit următoarelor tehnici:
- fiecare dintre versuri conţinea patru silabe accentuate, fără o poziţie specifică;
- fiecare vers era împărţit în două de o cezură;
- se folosea procedeul aliteraţiei, nu cel al rimei de sfârşit, care amplifică efectul ritmic. Consoanele puteau alitera doar cu consoane similare, dar vocalele aliterau cu oricare altele. Câteodată apăreau şi aliteraţii încrucişate;
- se foloseau mult repetiţiile prin sinonimie;
- versurile de obicei erau propoziţii finite care nu treceau prin engambament în următorul vers;
- o valoare deosebită o avea metafora numită kenning, de o mare forţă peotică (de exemplu marea se numea drumul balenelor, scutul luna însângerată, femeia aducătoarea păcii, sângele sudoarea bătăliei, moartea adormirea sabiei, etc.);
- se întrebuinţa un vocabular poetic specializat, fără uz curent (de pildă pentru bărbat cuvintele rare guma, rinc, secg sau monn);
- predomina un ton sobru, elevat, aristocratic, cu puţin umor;
- stilul narativ era unul accelerat, cu omisiunea detaliilor explicative;
- lucrările se compuneau pentru a fi recitate şi cântate, adesea cu acompaniamentul harpei.
Beowulf. Cel mai cunoscut poem epic anglo-saxon a fost probabil compus în East Anglia în jurul anului 700 de către un cleric danez. Manuscrisul în care se regăseşte are numele de Cotton Vitellius XV şi datează de prin anul 1000, iar scrierea aminteşte de un dialect târziu din Wessex. Sunt 3182 de versuri care în mare povestesc următoarele: Heorot, marea sală de banchete a lui Hrothgar, regele danezilor, este răvăşită într-o noapte de monstrul Grendel. Vreme de 12 ani săvârşeşte prădăciuni, devorându-I pe supusii regelui în grota sa. Asta până când apare în peisaj Beowulf, un nobil din Gotland primit cu mare cinste de oamenii năpăstuiţi. Camarazii săi îl aşteaptă pe monstru în sală şi are loc o aprigă bătălie în urma căreia unul dintre ei moare.
Viteazul Beowulf reuşeşte însă a-i smulge lui Grendel un braţ, iar acesta se reîntoarce în mlaştini ca să moară. La scurt timp îşi face apariţia mama lui Grendel, care dornică de răzbunare face ravagii in Heorot. Beowulf o urmăreşte în grotă, se luptă cu ea şi o decapitează, devenind victorios în lupta cu răul. Ajuns rege, domneşte în pace vreme de 50 de ani, până ce un dragon furibund devastează regiunea, răzbunându-se pentru furtul unui pocal de aur din comoara pe care o păzea de 300 de ani. Bătrânul erou triumfă şi de această dată, dar moare de pe urma rănilor. Este ars pe un rug imens într-o ceremonie fastuoasă.
Poemul nu este complet lipsit de istoricitate. Hygelac, unchiul lui Beowulf, a fost identificat cu Chocochilaicus, un lord local care pradă francii de pe Rin pe la mijlocul secolului al VI-lea. De altfel, se poate ca toate personajele să fie de inspiraţie istorică. Despre cel principal însă izvoarele tac. Oricum, poveştii îi pot fi atribuite mai multe substraturi şi origini: tema luptei cu un clan de monştri apare foarte des şi nu numai în Europa, iar aici o regăsim într-o formă destul de similară mai târziu tot în spaţiul scandinav – Grettisaga. Uciderea dragonilor ocupă şi ea un loc de cinste, iar povestea se aseamănă cel mai bine cu cea relatată în Gesta Danorum a lui Saxo Grammaticus (~1208).
O posibilitate de interpretare ar fi şi lupta dintre civilizaţie, întruchipată de erou, şi natura dezlănţuită, pentru că beow aminteşte de vechiul cuvânt buan, care înseamnă a cultiva. În aceeaşi notă, poate fi vorba despre o luptă simbolică între umanitate şi forţele necunoscutului. Cu siguranţă că scribul creştin care a refăcut materialul păgân a avut în minte şi ideea unui personaj christic, care să se sacrifice pentru binele omenirii. Sau poate că poemul doar transpune în mit nişte conflicte pur umane.
Poemul prezintă numeroase elemente păgâne. Să reţinem doar câteva: incinerarea, sacrificiile către zei, interpretarea semnelor, importanţa gloriei lumeşti, importanţa răzbunării, puterea sorţii implacabile (wyrd). Referintele directe la Iisus lipsesc, dar se pomeneşte un zeu bun. Apare terminologia creştină din scripturi şi liturghie şi se menţionează potopul, Cain, Satana, uriaşii. Se laudă totodată virtuţile modestiei, altruismului, generozităţii. Supuşii lui Beowulf îi admiră şi nobleţea sufletească, nu numai curajul în luptă. Avem deci se pare un adevărat sincretism de valori păgâne şi creştine.
Beowulf rămâne o creaţie remarcabilă, fiind cel mai vechi poem complet scirs într-o limbă germanică. Epicitatea transpare din naraţiunea extensivă, tonul maiestuos, faptele supraomeneşti. Beowulf este arhetipul războinicului din epoca eroică, care întruneşte toate calităţile virile adorate de anglo-saxoni. Neînfricat dar nu nesăbuit, simplu dar isteţ, serios dar nu monoton. Echilibrat în trup şi suflet, urmează cu stricteţe codul vieţii războinice, conştient de fatalitatea căreia nu îi va scăpa şi dorind să triumfe în scurtul timp ce îi este dat.
Alte exemple de opere epice ar mai fi Finnesburh şi Widsith. Primul poem, din care ni s-au păstrat doar 47 de versuri din probabil 300, ne spune o poveste amintită şi de menestrelul de la curtea regelui Hrothgar, în mare despre conflictul dintre danezi şi frizonii sub conducerea lui Finn, căsătorit cu sora regelui danez Hnaef. Scena luptei din sala banchetelor rivalizează ca epicitate cu cele din Beowulf.
Widsith (“călătoria îndepărată”) este o lucrare compozită din 143 de versuri, dintre care probabil unele antedatează invazia anglo-saxonă. Manuscrisul face parte din Exeter Book, datând din jurul anului 975 şi cele mai vechi versuri sunt în general considerate cele mai vechi în limba engleză (modernă). Widsith este un menestrel itinerant care povesteşte despre triburile pe care le-a vizitat, monarhi, darurile şi preţuirea de care se bucură în calitate de cronicar al tuturor faptelor măreţe.
Se cunosc totodată şi câteva exemple de poezie lirică. Unul dintre acestea îl reprezintă Deor’s Lament (Bocetul lui Deor), compusă încă din jurul anului 500. Poetul Deor (scop) se plânge pentru că a fost decăzut din favoarea regală şi în şapte strofe menţionează diverse personaje de legendă care au înfruntat soarta, sperând şi el să îşi facă curaj. Fiecare strofă se încheie cu un refren, cel mai timpuriu din literatura limbilor germanice. Tema prevalentă este cea a efemerităţii şi a melancoliei induse de aceasta.
Wulf and Eadwacer (~900) reprezintă un exemplu timpuriu de literatură erotică, în care o femeie captivă într-o căsătorie nefericită tânjeşte după iubitul său din trecut. O poezie mai veselă, probabil acompaniind-o pe cea de mai sus, este The Husband’s Message (~950), în care bărbatul răzuie pe lemn un discurs pentru domniţa sa, promiţându-i, pe un ton atipic de vesel în literatura anglo-saxonă, că se vor reuni în primăvară.
The Wanderer (“Pribeagul”, “Hoinarul”, ~725) aduce iar în prim-plan un bard, care suferă nespus la moartea protectorului său. Căutând un alt nobil pe care să-l încânte, meditează asupra vieţii şi cu stoicism conchide că un om înţelept ştie să-şi înfrunte suferinţa. Consolarea creştină se adaugă pesimismului păgân. Este cea mai bine realizată poezie lirică în engleza veche.
The Seafarer (“Năierul”, ~725) ne prezintă monologul dramatic al unui marinar care rememorează frigul cumplit din nord, furtunile groaznice şi nenumăratele necazuri ale marinarilor. Şi totuşi, mirajul aventurii îl atrage din nou pe mare, în ciuda tragismului sorţii care îl aşteaptă. Iarăşi se împletesc optimismul creştin cu fatalismul păgân.
The Ruin (~700) este un mic fragment în care se contemplează ruinele unui oraş roman, odinioară cu ziduri măreţe şi băi luxoase. Regretul pătimaş şi intensitatea trăirii , precum şi alegerea subiectului (un loc, nu o persoană), asigură poeziei un loc aparte în literatura anglo-saxonă.
În afară de aceste opere recitate la curţile nobiliare, literatura populară abundă în farmece, ghicitori sau proverbe. Din secolul al VII-lea însă, după sosirea Sfântului Augustin în Kent şi a Sfântului Aidan în Northumbria, temele literare vor fi predominant creştine şi pe un ton militant, dar versurile îşi vor menţine forma aliterativă moştenită din cultura păgână. Totodată va fi introdus genul prozei, tipic mediteraneean şi de expresie exclusiv latină.
Autor: Irina-Maria Manea
sursa: historia.ro