De ce împăcare, de ce pocăință? Cândva, nu a fost departe de a-i nega „orice merit cultural”, iar „receptarea publică de care s-a bucurat Nichita Stănescu la douăzeci de ani de la moartea sa mi s-a părut neverosimilă, exagerată”. A citit cu o anume satisfacție articolul demolator al lui C.T. Popescu (adevărată execuție: „din miile de pagini ar trebui strânsă în mod onest o cărticică, poate cu nu mai multe pagini decât buletinul de identitate al poetului, iar restul ar trebui pur și simplu arse, șterse din fața ochiului”), dar, după o vreme, a resimțit nevoia să-l recitească nu pe C.T.P., ci pe Nichita Stănescu, care i-a apărut într-o cu totul altă lumină. Ciudatul articol al lui C.T.P. (ar fi interesant de aflat dacă autorul și-l asumă fără vreo reținere și astăzi…) pune în discuție și eventualitatea imposibilității „organice” de receptare a unei anumite modalități poetice. Poate nu-i nimeni vinovat: așa cum s-a văzut din „Dilema”, există lectori care „n-au organ” pentru Eminescu, poezia căruia „nu le spune nimic”.
Cu jenă și oarece vinovăție, trebuie să recunosc că mie unul nu mi-e cu putință să-l așez pe Coșbuc în raftul marii poezii a românilor. Pe Nichita l-au mai contestat, unii chiar vehement, și Mihai Ursachi, Virgil Mazilescu, Cezar Ivănescu ș.a.; o fi existând un anume „chimism” al stabilirii acordului fin și dacă cineva receptează pe un anume canal și Nichita emite pe alt program, comunicarea fi-va imposibilă în veci. Poezia fiind „umbra cuvintelor lăsată pe suflet”, dacă nu-ți scoți pălăria, n-ai cum să-i simți adierea…
O bună parte a cărții lui Danilov este consacrată iscodirii lui Nichita Stănescu-omul și-i interesant de văzut cum „celălalt Nichita” profită, pentru a se auto-analiza și defini pre sine. Atmosfera apartamentului din str. Amzei, pe care, se pare, Danilov n-a cunoscut-o direct, este reconstituită și în esență, și la amănunt, cum sussemnatul, care i-a publicat câteva din cele mai importante cărți ale lui Nichita Stănescu și nu odată s-a aflat în încăperea ornată cu vechi fiare de călcat, n-ar fi în stare s-o facă. Camera era populată, exact cum se enumeră în carte, alături de poeți și prozatori, de „actori, folckiști de la Cenaclul Flacăra, pictori, sculptori, balerini, cântăreți de operă, preoți, vânzători de lozuri, muncitori, sportivi, medici, ofițeri, soldați, măturători, cadre (!! – n.n.), oameni ai străzii, câini de pripas, păsări și pisici”.
Marele maestru de ceremonii era, aici, alcoolul (parcă văd sticlele „moarte” de Stolicinaia aliniate în dreptul caloriferului…). Votca l-a nenorocit pe autorul Necuvintelor și-n cartea lui Danilov este evocată faimoasa scrisoare semnată de 52 de scriitori români „clasici contemporani în viață” ce-l implorau pe Nichita să renunțe la alcool. Să vezi și să nu crezi: printre semnatarii misivei antialcool se număra… Fănuș Neagu și mulți alți vestiți preoți pe altarul lui Bachus! Cel mai consistent capitol al cărții („Elegiile, între matematica sufletului și pâlnia urmuziană”) este consacrat relecturării textelor stănesciene „în care concretul și abstractul se îmbină armonios într-o dinamică a sentimentelor ce trec din spațiul interior în spațiul eteric, contorsionate de efortul unei noi nașteri și deveniri post-ancestrale”.
Poți să nu fii total de acord cu „cheia” propusă în recitirea cutărei poezii, da-i cert că rămâne posibilă, aptă chiar să deschidă calea altor sugestii, lămuritoare și pentru trecerea de la „roșu vertical” la „negrul existențial”. Cu totul remarcabile paginile de definire și omagiere a poeziei în sine, „cea care ține lucrurile în echilibru cosmic” și care „poate fi privită ca o motivație lăuntrică a existenței (…) fără poezie, percepția noastră asupra lumii ar fi liniară. Uniformă. Statică. Ea înseamnă cunoaștere de sine. Poezia este cea care animă sentimentele noastre…”
Sine ira et studio, omul și poezia lui sunt radiografiate și admirativ, și fără cruțare, așa cum numai un poet poate înțelege poetul și poezia.