Prima întrebare care merită luată în serios este
dacă s-au schimbat codurile de lectură. Mai putem citi, altfel spus,
noi, formaţi într-un climat cu totul diferit de al predecesorilor, la
fel cum o făceau aceştia, atunci când literatura era nevoită să
suplinească şi alte sarcini decât cele specifice ei, atunci când ea
reprezenta şi o formă subversivă de eschivă, de rezistenţă (rareori de
opoziţie frontală, directă)? Iar critica literară îşi asuma în primul
rând rolul de a proteja literatura de presiunea ideologicului? Noi, în
schimb, nu avem decât să profităm de normalitate, oricât de amestecată
şi de confuză ni s-ar părea ea. În orice caz, politicul nu mai este
resimţit ca un factor opresiv, libertatea de gândire este, dacă nu de
fiecare dată asumată, măcar oricând posibilă.
Primul lucru care se
observă este că cei mai mulţi dintre criticii impuşi în ultimii
zece-cincisprezece ani nu mai fetişizează esteticul. Ceea
ce nu înseamnă că nu-l preţuiesc, că nu-l consideră cel mai important
criteriu de evaluare a unei opere. Dar: înţeleg că el nu este unicul, că
literatura nu este o artă izolată de spiritul vremii, că ea răspunde
unor presiuni, tensiuni, nevoi de ordin politic, ideologic, sociologic,
mental, etic, filosofic. Identitar, în cele din urmă. Or, a ignora toate
aceste generoase perspective de dragul perspectivei estetice, care,
absolutizată, este, la urma urmelor, o manieră de eschivă din faţa
confruntării cu prezentul, nu înseamnă decât a reduce posibilităţile
interpretării. Ţine de truism că
o operă literară trebuie preţuită prin prisma valorii sale, dar, odată
acest aspect elucidat, ea nu îşi epuizează mesajul. Pur şi simplu
anumite opere îi vorbesc mai potrivit, mai bine cititorului dacă sunt
amplasate în contextul lor firesc, dacă sunt înscrise într-un spaţiu
imaginar şi într-un areal ideatic, mental potrivite.
Or, mi se pare că principalul câştig pe care criticii
ultimilor ani îl aduc dezbaterii pe marginea literaturii chiar acesta
este: faptul că nu o mai concep ca pe un discurs izolat, de nişă, ci ca
pe unul angajat în prezent. Esteticul nu se mai opune, de fapt, politicului, ideologicului
– aceasta ar fi prima şi cea mai importantă diferenţă de sistem, de
„atmosferă”. Studiile monografice, sintezele realizate de ei o dovedesc
cu asupra de măsură. E vorba, nu neg, şi de perspective comprehensive de
negândit înainte de 1990. Esteticul nu poate fi el însuşi bine definit
în lipsa unei raportări la unele repere din afara sa. El este complementar eticului, politicului, ideologicului, sociologicului, nu li se opune şi nu le anulează. Nu avem voie să uităm că nu există o constantă, un fel de universalia
a esteticului; fiecare epocă şi-l construieşte în felul ei, îl
plasează, într-o ierarhie axiologică, acolo unde simte nevoia şi o face
în funcţie de toate acele repere şi valori mai sus numite.
Eu unul m-am confruntat cu această dilemă când mi-am
scris cartea despre Cantemir. Ce puteam face, să constat excelenţa
estetică a Istoriei ieroglifice şi să jubilez retoric? Ar
fi fost prea puţin. Alegoria cantemiriană nu îşi desface sensurile decât
dacă este raportată la un sistem cu totul diferit de al nostru, la un
cod valoric, simbolic mai ales, mental, imaginar, specific
finalului medievalităţii est-europene. Această proiectare a
construcţiilor autorului la modelele epocii este obligatorie. Nu este
vorba de un caz extrem; sunt ferm convins că nici importanţa volumului
de debut al lui Nichita Stănescu, de pildă, nu ne este accesibilă dacă
ignorăm contextul politic al epocii. Cu atât mai mult cu cât, am
impresia, sarcina generaţiei mele de critici nu este atât de riscantă pe
cât a fost cea a generaţiei şaizeciste: noi nu trebuie să mai ilustrăm,
împotriva sistemului politic abuziv, bunul-simţ, normalitatea (pentru
că a afirma că, în evaluarea unei opere, esteticul trebuie să ocupe
prim-planul ţine de normalitate), pentru că ideologicul nu mai apasă
atât de brutal asupra literaturii. El nu trebuie combătut, ci recuperat, ca un aspect esenţial al oricărei opere de artă.
Am impresia că mulţi dintre încă tinerii critici
mizează mai mult pe proiectele riguroase, de bibliotecă. Cred că istoria
literaturii se află, prin urmare, într-o perioadă extrem de fastă.
Epoca adevăratelor „revizuiri” ale clasicilor abia a început. Iar
perspectivele sunt foarte diverse, dar nu divergente.
AUTOR: Bogdan CREȚU
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la
Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere,
Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi