 |
| Un muzeu imaginar de mărimea unei tablete. FOTO Arhivă personală Luana Luban |
Se pare că şi în acest sens magia virtualului ne-a luat prin
surprindere iar amatorii de artă pot să se plimbe nestingheriţi (şi
gratis) prin cele mai mari muzee ale lumii cu ajutorul unei nevinovate
tablete: primul care îmi vine-n gând este somptuosul Google Art Project (www.googleartproject.com), care îţi permite să faci din fotoliu personal, turul virtual la 360 de grade al marilor galerii de artă.
Iniţiatorii proiectului spun că experienţa este unică pentru că fiecare imagine este disponibilă în high-resolution, criticii afirmă că o astfel de iniţiativă este de fapt o mână de ajutor dată hoţilor, iar eu sunt de părere că nicio maşinărie, oricât de performantă ar fi, nu poate reda atmosfera unui muzeu, mai ales de talia unui Louvru sau National Gallery. E ca şi cum ai asculta slujba la radio... Auzi clopotele, dar nu simţi mirosul de tămâie.
Iniţiatorii proiectului spun că experienţa este unică pentru că fiecare imagine este disponibilă în high-resolution, criticii afirmă că o astfel de iniţiativă este de fapt o mână de ajutor dată hoţilor, iar eu sunt de părere că nicio maşinărie, oricât de performantă ar fi, nu poate reda atmosfera unui muzeu, mai ales de talia unui Louvru sau National Gallery. E ca şi cum ai asculta slujba la radio... Auzi clopotele, dar nu simţi mirosul de tămâie.
Suntem contemporani dar şi protagonişti ai unor transformări
spectaculoase. Suntem martori la scrierea istoriei pentru a-l cărui sens
unii chiar îşi pierd viaţa, tocmai acum când omul se crede nemuritor
atingând culmile progresului tehnic.
Iar dintre toate mutaţiile de ultimă oră, cel mai mult mă atinge transferul cărţii de pe suportul (durabil) al hârtiei în spaţiul virtual, mai precis, direct pe rafturile unui e-book fragil şi cu garanţie limitată. Iar când transferul presupune şi un frumos şi lucios album de artă, atunci mă cam enervez şi încep să scriu. Pentru că eu atunci când scriu, scriu, nu fluier, iar de această dată am ales să scriu despre primul album de artă interactiv din lume.
Responsabili? O editură franceză mână-n mouse cu un studio de creaţie animată. Numele albumului? Mon musée imaginaire de Paul Veyne. Locul apariţiei? Flamboaianta Franţă.
(De)sacralizarea cărţii...
Ok, am înţeles, nu mai tipărim ci descărcăm la un preţ foarte accesibil Creangă, Homer şi Coelho la pachet, nu mai tipărim ca să nu mai kill-ărim copacii, reducem costurile de producţie, automat reducem şi preţul de vânzare (fără să ţinem cont de fapt că cel mai scump e însuşi suportul de lectură), zoom-ăm cât ne ţine caracterul (literei, evident), stocăm mii de titluri şi nu ştiu dacă le finalizăm indicându-le pe câteva degete (se acceptă şi cele de jos).
Avantajele sunt atrăgătoare, discursul publicitar ne vrăjeşte, design-ul şi insuportabila uşurătate a suportului ne fascinează, dar dincolo de satisfacerea egoului comercial şi trendy, trecem cu prea multă uşurinţă pe lângă un adevărat fenomen. De-sa-cra-li-za-rea cărţii prin di-gi-ta-li-za-rea cărţii... şi reducerea ei la un dispozitiv cu efecte speciale. Numai când tastez asta şi mă iau cu fiori încă o mie de fiori.
Pasionată de subiect, m-am dedicat predicţiei ce trâmbiţa dispariţia cărţii încă de acum vreo câţiva ani, întocmind între paginile cartonate a unei lucrări de master, un document mai mult cu valoare sentimentală decât (aşa-zis) academică. Şi, lucrând de zor pe calculator, am realizat că totul prindea contur doar după ce imprimam pe hârtie paginile (culmea!) tastate.
Iar hârtia îmi dădea răgaz să reflectez, să corectez, să subliniez, să pun căciuliţa pe „a” şi, în cele din urmă, să desenez câte o stea în cinci colţuri undeva pe pagină. Nu mai vorbesc despre satisfacţia de a face săgeţi şi trimiteri cu dexteritatea unei profesoare care ştie ce notă va pune doar privind scrisul lucrării. Aşadar, pentru mine hârtia (tipărită sau nu) îmi impune un anumit respect, atât din cauza copacilor tăiaţi, cât mai ales din cauza potenţialului creativ pe care îl oferă.
Nu voi intra în detaliile apocalipticei dispariţii a cărţii tipărite pentru că ar trebui să vă povestesc vreo nouăzeci de pagini (imprimate) ale îndrăgitei mele lucrări de master în interiorul căreia, asemeni lui Don Quijote, am combătut împotriva morilor virtuale care transformă cartea în e-book şi biblioteca într-un fişier. Dar, mi-a căzut în braţe tocmai o carte care, asemeni unei aspirine bine tamponate mi-a calmat toate durerile de cap provocate de strigătele de alarmă care hăulesc dispariţia cărţii din cauza fenomenului masiv de digitalizare şi împachetare în tot felul de gadgeturi sofisticate.
Este vorba despre o perlă rară numită Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi de Umberto Eco şi Jean-Claude Carrière, acel tip de carte pe care nu o laşi din mână până nu ajungi la pagina unde este scrisă localitatea unde a fost tipărită. Ideea esenţială a cărţii?! Păi, ar suna cam aşa: de vreo cinci secole încoace, variaţiile obiectului carte nu i-au schimbat nici funcţia, nici sintaxa, cartea fiind ca lingura, ciocanul, roata sau dalta. Odată inventate, nu pot fi ameliorate în mod semnificativ. Nu se poate inventa o lingură mai bună decât o lingură (punct final).
Şi, totuşi...
Variaţii pe aceeaşi lingură, pardon temă, există o sumedenie. Ceea ce nu schimbă cu nimic esenţa obiectului în sine. Iar cartea nu face excepţie. În galaxia internetului, cartea nu face decât să se adapteze. Mai corect spus, suportul carte nu face decât să se alinieze trendu-ului de gadget-uri care trebuie să conţină lumea întreagă, în timp ce un simplu buzunar le conţine pe ele.
Cu alte cuvinte, e mai cool, comod, accesibil să (te faci că...) citeşti un e-book decât să cari după tine unul din cele şase volume din Mizerabilii sau, mai dramatic, unul din cele douăsprezece din colecţia În căutarea timpului pierdut, ca să nu zic toată colecţia. Evident, exagerez, dar nici să mai călcăm prin muzee nu mai e la modă?! Luăm tableta şi luăm la puricat fiecare pixel din Capela Sixtină? Sau numărăm câte fire albe avea Monalisa?!
Revenind în miezul virtual al problemei, trebuie subliniat faptul că francezii nu duc lipsă de idei atunci când vine vorba despre promovarea artelor în toate spaţiile posibile. Dimpotrivă. Gurmanzi cum îi ştim, francezii sunt şi (foarte...) mari amatori de artă, ceea ce m-a impresionat în mod deosebit fiind faptul că ei se îmbracă elegant atunci când merg la muzeu şi, chiar dacă plouă, aşteaptă cu demnitate sub cerul liber să le vină rândul. Aşa că...madames et monsieurs, chapeau bas! ["mesdames et messieurs", desigur (zice 1traducator)]
Nu are rost să vă mai spun că, de exemplu, pentru a evita aglomeraţia creată cu prilejul Zilelor de patrimoniu (singura ocazie din an când poţi vizita mari monumente, instituţii oficiale sau edificii care nu sunt accesibile publicului larg), marile muzee franceze şi-au deschis şi porţile virtuale pentru a primi cum se cuvine mulţimile de curioşi. De exemplu, muzeul La Monnaie de Paris, dedicat numismaticii, este un adevărat muzeu virtual, cu un simplu click pe peretele virtual vizitatorii putând admira fiecare piesă în parte plus explicaţiile de rigoare, în timp ce Louvru permite internauţilor să privească, mai mult, să studieze marile capodopere cu lupa (Œuvres à la loupe) punând la dispoziţie o serie de dosare multimedia interactive în care sunt aprofundate numeroase aspecte istorice şi artistice. Aşadar, iniţiativă este salutară, metoda de culturalizare dă roade şi vizual şi educaţional, ne instruim fie că locuim pe malurile Senei, fie pe vârful Omu, dar parcă lipseşte ceva...
Şi, tot francezii, mai au o bulină de originalitate şi la capitolul cărţi a căror interactivitate riscă să iasă din ecran: lansarea (ups!... cât pe ce să scriu tipărirea) primului album de artă în format digital din lume reprezintă o mică revoluţie în domeniul editorial şi un pas înainte prin care suportul (tableta, e-book-ul etc.) capătă legitimitate. Editura care a făcut pasul se numeşte Albin Michel, iar revoluţia constă în lansarea versiunii integrale a lucrării Mon musée imaginaire ou les chefs-d’œuvre de la peinture italienne de Paul Veyne (Muzeul meu imaginar sau despre capodoperele picturii italiene), publicată în format tipărit în anul 2010.
Realizat în colaborare cu studioul de creaţie animată Néolibris (http://www.neo-libris.com/fr/), albumul de artă a devenit interactiv în sensul în care, foşnetul şi liniştea hârtiei lucioase, au fost înlocuite cu o serie de imagini active, sunete, efecte şi alte şmecherii tehnice care au puterea de a smulge modesta carte de hârtie din mâinile cititorului înlocuind-o cu o tabletă. Recomandat drept o plimbare unică prin galeria capodoperelor picturii italiene, de la Giotto la Tiepolo, în lumina istoriei sacre şi a Antichităţii romane, acest album-muzeu imaginar şi interactiv deopotrivă, ne aduce la vârful degetelor cele mai frumoase tablouri din lume. Aşa spune autorul.
Căci, autorul, Paul Veyne, unul dintre cei mai mari istorici francezi ai Antichităţii romane, are o pasiune: pictura italiană pe care o adoră pentru că este inventivă, inspiratoare, neaşteptată şi, mai presus de toate, elegantă. Mai mult, reputatul istoric afirmă că, până şi în scenele religioase poţi detecta adevărate scene glamour (sic!).
Iar în formatul interactiv toate aceste calificative elogioase se animă, se mişcă în toate sensurile, permiţând autorului să ne povestească în mod aproape exhaustiv impresiile personale despre tablourile preferate. Iar colecţia sa cuprinde cam 255 de tablouri preferate...
Nici sloganul publicitar nu se lasă mai prejos, promiţând cititorului să vadă pictura italiană aşa cum nu a mai văzut-o niciodată. Pentru că da, zoom-ul intuitiv ne proiectează exact acolo unde vrem să fim... cu privirea. Putem vedea detalii ascunse ale marilor fresce, funcţiile tabletei permiţând reproducerea minuţioasă a imaginii, imposibil de egalat pe hârtie, chiar dacă tabloul este foarte bine realizat. În plus, cu un singur click (hai, două!), putem afla toate informaţiile posibile şi imposibile despre tabloul respectiv (ţara, oraşul, muzeul unde se găseşte etc.). Totul este atât de năucitor încât putem spune: gata! S-a terminat cu reproducerile pe jumătate de pagină şi chiar o pagină întreagă. De acum încolo putem avea în faţa ochilor până şi praful depus pe nasul Monalisei. Dar parcă lipseşte ceva...
Referitor la noutatea albumului, Paul Veyne recunoaşte că îi place senzualitatea hârtiei, dar a descoperit că şi tableta are o senzualitate anume, oferită de funcţia tactilă care ne permite, prin intermediul degetelor, să pătrundem în interiorul tabloului.
În acest moment, cred că trebuie să facem apel la un psiholog. Nu mă lansez în discuţie, dar pătrunsul în interiorul tabloului sună cam frenchy, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Eu mă mulţumesc doar să-l privesc, iar dacă vreau să pătrund undeva, aş încerca să-i pătrund spiritul, sensul, culoarea, povestea, ambienţa evocatoare, nu să fac autopsie pe o trăsătură de penel.
Iar în final, respectabilul domn Paul Veyne spune că, dacă Biblia lui Guttenberg a fost prima carte tipărită, muzeul său imaginar este primul album de artă interactiv din lume. Şi e tare mândru de el!... Personal, chiar dacă preţul cărţii este extrem de atractiv (în jur de 15 euro faţă de 29,99 euro cât costă ediţia tipărită în 2012 şi 38,50 euro pentru cea din 2010), nu prea m-aş arunca în muzeul său imaginar.
Cu riscul de a fi considerată retrogradă, sunt de părere că sub impulsul tehnologiei în acest caz avem de-a face doar cu un obiect animat, nu şi distins... Ori cartea, în speţă albumul de artă, presupune o anumită eleganţă care la rândul ei implică un anume rafinament.
Dar, fie, hai să spunem că spiritul va avea întotdeauna nevoie de un mediu în care să se întrupeze (vorba domnului Eco), iar de această dată a ales o tabletă slim, cu ecran flexibil, transparent şi display touchscreen. Dar parcă lipseşte ceva...
scrisă de Luana Luban