Scriitoarea canadiancă de origine vietnameză Kim Thuy mărturiseşte că nu
a trăit niciodată drama imigrantului, pentru că ţara de adopţie nu a
făcut-o nicio clipă să se simtă străină sau diferită.
Kim Thuy s-a născut în Vietnam, dar a fugit de acolo împreună cu
familia, pe când avea 10 ani. A fost ceea ce se numeşte „boat people“ -
expresie folosită pentru refugiaţii din anii 70 care fugeau din Vietnam
în condiţii vitrege, pe ambarcaţiuni vechi şi foarte nesigure. Despre
toată această experienţă, pe care o consideră acum exterioară, de parcă
nu ar fi fost a ei, a scris în romanul ei de debut, „Ru“. Din fetiţa
bolnăvicioasă care trăia în Vietnam, Kim Thuy a devenit, pe pământ
canadian, o femeie puternică. Şi, în plus, o scriitoare foarte
apreciată. Am cunoscut-o la Bucureşti, unde a venit să-şi lanseze
volumul „Pentru tine“, scris împreună cu Pascal Janovjak, şi am fost
uimit de forţa şi de vitalitatea pe care le emană.
Weekend Adevărul: Vorbiţi franceză, engleză şi vietnameză. Franceza e limba scrierilor dumneavoastră. Ce reprezinta celelalte două?
Kim Thuy: Engleza o folosesc în munca mea, când o vorbesc sunt femeie de afaceri, avocată etc. Pot să fiu mult mai dură în engleză decât în franceză. Fiecărei limbi îi corespund comportamente diferite, iar în capul meu sunt compartimente bine separate pentru fiecare. Limba vietnameză o vorbesc numai cu părinţii mei, foarte rar cu altcineva. Este limba copilului din mine, o limbă infantilă. Vietnameza nu are pronume personale şi trebuie să-ţi numeşti tot timpul poziţia ierarhică. Când vorbesc cu părinţii mei, eu trebuie să precizez mereu că sunt copilul. Prin urmare, mi-e foarte dificil să vorbesc de sexualitate, de exemplu, în vietnameză. Oricum, vietnamezii vorbesc foarte puţin de sexualitate. E o limbă care impune multe rezerve. De exemplu, nu se foloseşte niciodată în vorbire cuvântul care desemnează raporturile sexuale. Se spune „soţia e apropiată de soţul său“ şi asta înseamnă că au relaţii sexuale. Nici măcar „te iubesc“ nu se spune niciodată. Poţi transmite aceasta prin gesturi sau prin scris, dar nu ai voie să spui. Un alt exemplu: mama mea nu mă întreabă niciodată „de ce eşti tristă?“. În vietnameză, exprimarea emoţiilor în vorbire sau discuţia despre ele sunt interzise.
V-aţi născut şi aţi copilărit în Vietnam, acum trăiţi în Canada. Unde vă simţiţi acasă?
Peste tot. Iată, în ultimele patru nopţi am dormit în patru paturi de hotel diferite - şi nu m-am simţit în niciun caz departe de casă. Fiecare pat devine al meu, îl adopt foarte repede. Dincolo de aceasta, consider că adevăratul acasă e acolo unde sunt copiii şi părinţii mei, adică în Quebec. Asiociez mereu acest oraş cu „acasă“, pentru că ai mei sunt acolo. Altfel, şi la Bucureşti, unde am fost primita mereu cu căldură, mă simt ca acasă la mine. Deja m-am surprins că mă uit la bannerele puse pe locuinţele de vânzare - or, un simplu turist nu face niciodata asta.
Deci sunteţi o persoană foarte adaptabilă.
Sunt ca apa, iau forma vasului.
Emigranţii rămân de multe ori între două lumi...
Nu e cazul meu. Eu trăiesc în două lumi, nu între ele. Lumea vietnameză şi lumea canadiană - sunt amândouă cu mine, în mine. Asta mă face chiar să am un avantaj - că pot s-o aleg pe cea pe care o vreau. Când sînt în dezacord cu mama mea, mă salvez spunând „Asta e, sunt quebecoise (n.r. locuitoare a Quebecului)!“ Iar soţului îi spun „Asta e, sunt vietnameză!“ (Râde) De fapt, aceste două lumi mă îmbogăţesc, pentru că le am pe amândouă.
Nu resimţiţi în nici un fel statutul imigrantului?
Când am ajuns în Quebec, oamenii ne-au primit călduros din primul moment, şi astfel nu m-am simţit niciun moment ca un imigrant. Mai degrabă ca un copil înfiat, care ajunge în noua lui familie. Asta mulţumită programelor de integrare care existau acolo pentru noi, pentru „boat-people“. Oraşul întreg era mobilizat pentru a ne primi. Pur şi simplu, m-am îndrăgostit de oamenii aceia şi am devenit canadianca de acum graţie lor. Nu am văzut niciodată în ochii lor ceva care să mă facă să conştientizez diferenţa, să mă facă să mă simt imigrantă. De aceea, de multe ori chiar uit că sunt asiatică, că arăt ca o asiatică şi când îmi dau întâlnire cu cineva îi spun cum sunt îmbrăcată, să mă recunoască. Uit că pot să-i spun foarte simplu: „Sunt asiatică, deci mă veţi identifica uşor.“ Asta se întâmplă datorită privirii celorlalţi, în care te vezi ca într-o oglindă. În plus, faptul că sunt diferită reprezintă un avantaj. Dacă sunt într-un grup, voi fi remarcată imediat, pentru că sunt diferită. „Uite tipa aceea mărunţică, cea cu ochii oblici.“ (Râde) Faptul că sunt diferită m-a salvat şi din situaţii neplăcute. La început, când încă nu ştiam engleza, îi auzeam pe militari cum foloseau tot timpul cuvântul „asshole“ (n.r. o insultă, în engleză) şi am crezut că asta e o formulă de adresare. Prin urmare, când am ieşit pe stradă am început să salut lumea cu „Hello, asshole!“ Dacă aş fi fost o fetiţă albă ca toate celelalte, poate că aş fi fost pălmuită. Cum eu eram diferită, cei cărora le-am zis aşa nu au fost afectaţi. De altfel, am povestit această întâmplare şi în romanul meu „Ru“.
Aveţi traume legate de Vietnam sau de fuga din Vietnam?
Nu. Singurul meu coşmar e legat de câini. În Vietnam erau foarte mulţi câini pe stradă, fără stăpân, sălbăticiţi. În Canada nu vezi aşa ceva şi câinii sunt iubiţi cum sunt iubiţi copiii. Chiar şi aşa, nu mă pot obişnui cu câinii şi am o problemă când sunt invitată acasă la cineva care are câine. Altfel, nu am traume, nici măcar din momentele fugii din Vietnam, pe barcă. Corpul m-a ajutat foarte mult, parcă mi-a indus o comă artificială (ştiţi, cum se procedează în spitale, pentru a salva cazurile grave). Nu am simţit drumul şi privaţiunile din timpul lui, nu am simţit foamea sau setea. Practic, în această experienţă am primit un nou corp. În Vietnam eram foarte bolnăvicioasă şi plăpândă, aveam tot felul de alergii, dintre care cea mai rea era alergia la peşte. Vă închipuiţi că pe ambarcaţiunea cu care am fugit nu exista altă hrană... Ei bine, nu am avut nici cea mai mică alergie şi de atunci mi-au dispărut şi problemele de sănătate de până atunci. După cum vă spuneam, m-am ales cu un nou corp. Şi, pe de altă parte, cu un alt cap şi cu o altă memorie. Acum privesc toată acea experienţă de parcă aş vedea-o din exterior, nu ca trăită de mine.
În volumul „Pentru tine“, scrieţi: „Cei care au cunoscut intimitatea ororii caută complicitatea purităţii sau un fel de inocenţă.“ Este şi cazul dumneavoastră?
Da. Când am plecat cu acea ambarcaţiune din Vietnam, nu am văzut fundul prăpastiei, posibilităţile prăpastiei. Tot ce era important era să fixăm cerul, nu să ne uităm în prăpastie. Cel puţin, aşa s-a întâmplat în cazul meu. Mai erau pe barcă toate acele femei care-şi pierduseră băbaţii, fraţii sau fiii în război şi care voiau să vorbească cu mine, fiindcă eram pură şi inocentă. Aveau nevoie de asta, ca de o lumină.
Apropo de puritate, aţi afirmat că, atunci când aţi ajuns în Canada, aţi fost impresionată de alb. Până în momentul acela, culoarea dominantă era pentru dumneavoastră culoarea noroiului.
Da, pentru că eram într-o ţară în război. În plus, fiind o ţară cu climă caldă, nu avem albul zăpezii în peisajul vietnamez. E adevărat, în Saigon nu am văzut corpuri sfârtecate şi alte orori ale războiului (pentru că luptele erau în periferii), dar inconştient vedeam toate aceste imagini şi auzeam toate ţipetele de durere. Oricum, culoarea dominantă era cea a uniformelor. Apoi, comuniştii i-au obligat pe oameni să se îmbrace în culori închise, în negru. Nu mai aveam dreptul la culoare. Apoi am ajuns în lagărul de refugiaţi şi dormeam direct pe pământ. Atunci culoarea dominantă era cea a mizeriei. Aşa stând lucrurile, când am ajuns în Canada am fost uimiţi să descoperim albul - oamenii erau albi, zăpada era albă, spaţiile erau albe. Cred că e acelaşi şoc pe care-l are un copil la naştere. În pântecul mamei sale, el e în întuneric şi iese dintr-o dată la lumină. Şi pentru noi a fost acelaşi şoc: am ieşit din beznă într-un loc luminos.
CV
Weekend Adevărul: Vorbiţi franceză, engleză şi vietnameză. Franceza e limba scrierilor dumneavoastră. Ce reprezinta celelalte două?
Kim Thuy: Engleza o folosesc în munca mea, când o vorbesc sunt femeie de afaceri, avocată etc. Pot să fiu mult mai dură în engleză decât în franceză. Fiecărei limbi îi corespund comportamente diferite, iar în capul meu sunt compartimente bine separate pentru fiecare. Limba vietnameză o vorbesc numai cu părinţii mei, foarte rar cu altcineva. Este limba copilului din mine, o limbă infantilă. Vietnameza nu are pronume personale şi trebuie să-ţi numeşti tot timpul poziţia ierarhică. Când vorbesc cu părinţii mei, eu trebuie să precizez mereu că sunt copilul. Prin urmare, mi-e foarte dificil să vorbesc de sexualitate, de exemplu, în vietnameză. Oricum, vietnamezii vorbesc foarte puţin de sexualitate. E o limbă care impune multe rezerve. De exemplu, nu se foloseşte niciodată în vorbire cuvântul care desemnează raporturile sexuale. Se spune „soţia e apropiată de soţul său“ şi asta înseamnă că au relaţii sexuale. Nici măcar „te iubesc“ nu se spune niciodată. Poţi transmite aceasta prin gesturi sau prin scris, dar nu ai voie să spui. Un alt exemplu: mama mea nu mă întreabă niciodată „de ce eşti tristă?“. În vietnameză, exprimarea emoţiilor în vorbire sau discuţia despre ele sunt interzise.
V-aţi născut şi aţi copilărit în Vietnam, acum trăiţi în Canada. Unde vă simţiţi acasă?
Peste tot. Iată, în ultimele patru nopţi am dormit în patru paturi de hotel diferite - şi nu m-am simţit în niciun caz departe de casă. Fiecare pat devine al meu, îl adopt foarte repede. Dincolo de aceasta, consider că adevăratul acasă e acolo unde sunt copiii şi părinţii mei, adică în Quebec. Asiociez mereu acest oraş cu „acasă“, pentru că ai mei sunt acolo. Altfel, şi la Bucureşti, unde am fost primita mereu cu căldură, mă simt ca acasă la mine. Deja m-am surprins că mă uit la bannerele puse pe locuinţele de vânzare - or, un simplu turist nu face niciodata asta.
Deci sunteţi o persoană foarte adaptabilă.
Sunt ca apa, iau forma vasului.
Emigranţii rămân de multe ori între două lumi...
Nu e cazul meu. Eu trăiesc în două lumi, nu între ele. Lumea vietnameză şi lumea canadiană - sunt amândouă cu mine, în mine. Asta mă face chiar să am un avantaj - că pot s-o aleg pe cea pe care o vreau. Când sînt în dezacord cu mama mea, mă salvez spunând „Asta e, sunt quebecoise (n.r. locuitoare a Quebecului)!“ Iar soţului îi spun „Asta e, sunt vietnameză!“ (Râde) De fapt, aceste două lumi mă îmbogăţesc, pentru că le am pe amândouă.
Nu resimţiţi în nici un fel statutul imigrantului?Când am ajuns în Quebec, oamenii ne-au primit călduros din primul moment, şi astfel nu m-am simţit niciun moment ca un imigrant. Mai degrabă ca un copil înfiat, care ajunge în noua lui familie. Asta mulţumită programelor de integrare care existau acolo pentru noi, pentru „boat-people“. Oraşul întreg era mobilizat pentru a ne primi. Pur şi simplu, m-am îndrăgostit de oamenii aceia şi am devenit canadianca de acum graţie lor. Nu am văzut niciodată în ochii lor ceva care să mă facă să conştientizez diferenţa, să mă facă să mă simt imigrantă. De aceea, de multe ori chiar uit că sunt asiatică, că arăt ca o asiatică şi când îmi dau întâlnire cu cineva îi spun cum sunt îmbrăcată, să mă recunoască. Uit că pot să-i spun foarte simplu: „Sunt asiatică, deci mă veţi identifica uşor.“ Asta se întâmplă datorită privirii celorlalţi, în care te vezi ca într-o oglindă. În plus, faptul că sunt diferită reprezintă un avantaj. Dacă sunt într-un grup, voi fi remarcată imediat, pentru că sunt diferită. „Uite tipa aceea mărunţică, cea cu ochii oblici.“ (Râde) Faptul că sunt diferită m-a salvat şi din situaţii neplăcute. La început, când încă nu ştiam engleza, îi auzeam pe militari cum foloseau tot timpul cuvântul „asshole“ (n.r. o insultă, în engleză) şi am crezut că asta e o formulă de adresare. Prin urmare, când am ieşit pe stradă am început să salut lumea cu „Hello, asshole!“ Dacă aş fi fost o fetiţă albă ca toate celelalte, poate că aş fi fost pălmuită. Cum eu eram diferită, cei cărora le-am zis aşa nu au fost afectaţi. De altfel, am povestit această întâmplare şi în romanul meu „Ru“.
Aveţi traume legate de Vietnam sau de fuga din Vietnam?
Nu. Singurul meu coşmar e legat de câini. În Vietnam erau foarte mulţi câini pe stradă, fără stăpân, sălbăticiţi. În Canada nu vezi aşa ceva şi câinii sunt iubiţi cum sunt iubiţi copiii. Chiar şi aşa, nu mă pot obişnui cu câinii şi am o problemă când sunt invitată acasă la cineva care are câine. Altfel, nu am traume, nici măcar din momentele fugii din Vietnam, pe barcă. Corpul m-a ajutat foarte mult, parcă mi-a indus o comă artificială (ştiţi, cum se procedează în spitale, pentru a salva cazurile grave). Nu am simţit drumul şi privaţiunile din timpul lui, nu am simţit foamea sau setea. Practic, în această experienţă am primit un nou corp. În Vietnam eram foarte bolnăvicioasă şi plăpândă, aveam tot felul de alergii, dintre care cea mai rea era alergia la peşte. Vă închipuiţi că pe ambarcaţiunea cu care am fugit nu exista altă hrană... Ei bine, nu am avut nici cea mai mică alergie şi de atunci mi-au dispărut şi problemele de sănătate de până atunci. După cum vă spuneam, m-am ales cu un nou corp. Şi, pe de altă parte, cu un alt cap şi cu o altă memorie. Acum privesc toată acea experienţă de parcă aş vedea-o din exterior, nu ca trăită de mine.
În volumul „Pentru tine“, scrieţi: „Cei care au cunoscut intimitatea ororii caută complicitatea purităţii sau un fel de inocenţă.“ Este şi cazul dumneavoastră?
Da. Când am plecat cu acea ambarcaţiune din Vietnam, nu am văzut fundul prăpastiei, posibilităţile prăpastiei. Tot ce era important era să fixăm cerul, nu să ne uităm în prăpastie. Cel puţin, aşa s-a întâmplat în cazul meu. Mai erau pe barcă toate acele femei care-şi pierduseră băbaţii, fraţii sau fiii în război şi care voiau să vorbească cu mine, fiindcă eram pură şi inocentă. Aveau nevoie de asta, ca de o lumină.
Apropo de puritate, aţi afirmat că, atunci când aţi ajuns în Canada, aţi fost impresionată de alb. Până în momentul acela, culoarea dominantă era pentru dumneavoastră culoarea noroiului.
Da, pentru că eram într-o ţară în război. În plus, fiind o ţară cu climă caldă, nu avem albul zăpezii în peisajul vietnamez. E adevărat, în Saigon nu am văzut corpuri sfârtecate şi alte orori ale războiului (pentru că luptele erau în periferii), dar inconştient vedeam toate aceste imagini şi auzeam toate ţipetele de durere. Oricum, culoarea dominantă era cea a uniformelor. Apoi, comuniştii i-au obligat pe oameni să se îmbrace în culori închise, în negru. Nu mai aveam dreptul la culoare. Apoi am ajuns în lagărul de refugiaţi şi dormeam direct pe pământ. Atunci culoarea dominantă era cea a mizeriei. Aşa stând lucrurile, când am ajuns în Canada am fost uimiţi să descoperim albul - oamenii erau albi, zăpada era albă, spaţiile erau albe. Cred că e acelaşi şoc pe care-l are un copil la naştere. În pântecul mamei sale, el e în întuneric şi iese dintr-o dată la lumină. Şi pentru noi a fost acelaşi şoc: am ieşit din beznă într-un loc luminos.
CV
Numele: Kim Thuy
Data şi locul naşterii: 1968, Saigon, Vietnam
Studii: Licenţiată în drept, lingvistică şi traduceri, la Universitatea din Montréal
Cărţi publicate: A debutat cu romanul „Ru“, care a
fost recompensat cu mai multe premii, şi a mai scris, împreună cu Pascal
Janovjak, volumul „Pentru tine“. Ambele volume sunt traduse în română
la Editura Spandugino
Locuieşte în: Quebec, Canada
Stare civilă: Căsătorită cu un canadian din Quebec. Are doi copii.
de Cezar Paul-Badescu
sursa