Aprecieri şi critici
În seria romanelor de succes ale
autorului se înscrie apoi Ţara vinului (Jiu guo), apărut în
1993, o foarte reuşită alegorie politică în care Mo Yan
preia de la Lu Xun metafora canibalismului pentru a avertiza asupra
capacităţii de autodistrugere a Chinei. La rîndul său, în
acelaşi registru al satirei, romanul Sîni mari şi şolduri
late (Feng ru fei tun) se bucură de o foarte bună primire şi este
răsplătit cu două premii, Premiul Kiryama şi Premiul
oamenilor de litere din Asia.
Mo Yan îşi consideră romanul
următor, Obosit de viaţă, obosit de moarte (Sheng si teng lao),
drept cartea care-i reflectă cel mai bine stilul şi experimentele
în crearea unui anumit tip de roman – acela al unui realism
magic made in China, vezi pretextul budist al reîncarnărilor
personalujui principal în diverse animale, ceea ce permite
reconstituirea critică a unei perioade importante din istoria Chinei
comuniste, făcută din diversele perspective ale acestor
metamorfoze, pentru a constata, pînă la urmă, relativitatea
adevărului, exact aşa cum sugerează magistrala lecţie a
daoistului Zhuang Zi. Este o mostră a scrisului inspirat, o carte
așternută pe hîrtie într-un interval de 42 de zile,
însumînd 500.000 de caractere scrise cu pensula, ca semne
vii ale cuvintelor, preferate de autor artificialei scrieri fonetice
cerute de computer, care n-ar putea recupera forţa necesară
imaginilor, impresionante deseori prin violenţa lor. Valoarea
acestui roman este confirmată de Premiul Newman pentru literatură,
acordat în 2009. În 2011, prestigiosul Premiu Mao Dun,
obţinut pentru romanul epistolar Broasca (Wa), echivalează cu
suprema recunoaştere naţională.
Situat în avangarda scriitorilor
chinezi încă din anii ’80, cînd îşi începe
cariera literară, Mo Yan cucereşte deci destul de repede o poziţie
marcantă în topul scriitorilor chinezi. Este foarte bine
receptat în China, dar devine treptat cunoscut şi în
afara ei, ca romancier care redă violenţa istoriei Chinei din
ultima sută de ani, maestru al umorului negru, cu invenţii
stilistice care îl recomandă ca o voce inconfundabilă.
Dincolo de aprecierea
meritelor sale – forţa imaginaţiei, umorul, remarcabila artă a
povestirii –, recentul cîştigător al Premiului Nobel pentru
Literatură a primit din partea unor colegi de breaslă şi o
serie de reacţii critice. Unii dintre aceştia îi impută
lipsa de priză la realităţile imediate şi refugierea în vis
sau alegorie, alţii îi reproşează, dimpotrivă, surprinderea
unor aspecte concrete ale istoriei, care ar trăda, se zice,
afilierea la direcţia oficială a partidului, conformismul. Cei care
îi reproşează că, înfățișînd în opera
sa aceste aspecte, a aderat la realităţile societăţii socialiste
nu vor să vadă şi că, deşi nu propune subiecte interzise,
scrisul său are și o latură subversivă, că avertizează asupra
traumelor istoriei, asupra abuzurilor politice, că romanele sale
sînt, pînă la urmă, o cronică a Partidului Comunist
deloc lipsită de accente critice. Constatăm că astfel de obiecții
nu țin seama de principala caracteristică a scrisului său,
remarcată şi în motivaţia juriului Nobel: realismul magic
amintind de Faulkner şi de Márquez, pe care Mo Yan îi
recunoaşte, de altfel, ca modele. Drept pentru care criticul He
Jianfei îl acuză că nu are curajul de a fi un scriitor chinez
al vieţii actuale, că se complace în atitudinea de servitute
a Chinei faţă de Occident.
O victorie a povestirii tradiţionale chineze
Apreciind că „scrie realitatea,
natura umană, prin întîmplări care zguduie sufletul, nu
doar prin înălţarea unor zmeie în vînt“,
scriitori prestigioşi ca He Jianming (din care am citat), precum şi
Wang Meng sau Su Tong, care-i recunosc cu convingere talentul, cred
că, în sfîrşit, literatura chineză a intrat în
atenţia lumii, aşa cum i se cuvine. Mulţi dintre cei întrebaţi
despre semnificaţia evenimentului consideră că Nobelul acordat nu
este doar o răsplată a talentului lui Mo Yan, ci şi o recunoaştere
a scriitorilor chinezi nu îndeajuns de prezenţi în lume,
o dovadă că dialogul cultural este într-adevăr posibil, că
există în prezent mai multă încredere în China, o
mai mare deschidere a Occidentului faţă de autenticele valori
ale culturii chineze, o depăşire a vechii receptări orientaliste.
Cauza lipsei de audienţă a literaturii chineze, constată corect
aceştia, ţine de lipsa traducerilor. Patina culturală puternică
face traducerea dificilă, astfel că puţini sînt scriitorii
chinezi care captează atenţia mediului literar internaţional. Mo
Yan a avut această şansă, sinologul Howard Goldblatt i-a tradus
excelent în engleză mai întîi Sorgul roşu, apoi
celelalte romane. Şi prezenţa în juriu a sinologului Goran
Malmqvist, membru al Academiei Suedeze, pare să fi fost un
factor ce a favorizat luarea în considerare a candidaturii
scriitorului chinez la Premiul Nobel. Cum altfel ar fi putut fi scos
din izolare şi necunoaştere un scriitor foarte marcat de
specificitate locală, cu alegeri stilistice speciale, cu apel sporit
la aluzii literare – figuri exotice devenite la traducere cultureme
greu de echivalat?
Opera lui Mo Yan poate fi considerată
un exemplu de eliminare a acestei bariere prin traducerile foarte
bune care au făcut-o accesibilă şi cititorilor străini şi au
impus-o atenţiei criticilor literari, sensibili tocmai la un anumit
specific cultural. Căci, dincolo de universalitatea care
caracterizează capodoperele, de acel general uman pe care îl
surprind, romanele lui Mo Yan sînt extrem de chinezeşti, nu
doar prin tematica lor – parte a destinului Chinei –, prin
înrădăcinarea în pămîntul natal. Arta acestui
autor revalorizează într-un grad înalt tehnicile
tradiţionale ale povestirii clasice, astfel încît s-a
spus, cu îndreptăţire, că premierea nu este atît
victoria romanului modern, cît a povestirii tradiţionale în
limba chineză. De acolo a învăţat Mo Yan măiestria
montajului truculent, a deraierii fine din real, a extensiei
alegorice, a manipulării cu eficienţă etică a parabolei.
În conferinţa sa la Tîrgul
de Carte de la Frankfurt, din 2009, convins că „operele literare
trebuie să depăşească partizanatele, partinicul, clasele,
politicul“, Mo Yan mărturisea că „îşi doreşte ca opera
lui să stea în faţa omenirii întregi şi să aibă
valoare pentru omenirea largă“, crez reafirmat la aflarea veștii
recentei premieri. Întrebat de ziarişti de ce crede că a
primit Nobelul, Mo Yan a răspuns că „deoarece că a descris
natura umană în sensul ei larg, printr-o operă care este
literatură chineză, dar şi parte a literaturii universale“. Este
o reafirmare a încrederii lui „în menirea literaturii
de a scrie despre om, de a sta de partea omului, de a depăşi
zonalul, naţionalul...“, în contribuţia literaturii la
proiectul uman ascensional, căci, spune el, „prin descrierea
durerilor şi sacrificiilor omului de acum se pregăteşte omul de
mîine…“. Şi, într-adevăr, în romanele lui Mo
Yan descoperim un mecanism de generare care este cel al
universalizării, al esenţializării. Într-un schimb simbolic
de tip yin-yang, viaţa şi moartea, binele şi răul, trecutul şi
prezentul devin tiparele binomiale pe care se construiesc arhetipal
scenariile şi personajele menite să denunţe vicii eterne ale
societăţii: lăcomia, corupţia, birocraţia.
Remarca făcută de dramaturgul Lin
Meng, conform căreia Nobelul lui Mo Yan arată că filmul chinez
şi-a adus contribuţia la propagarea literaturii chineze, surprinde
un adevăr important. Romanul Sorgul roşu a fost tradus în
douăzeci de limbi după ce regizorul Zhang Yimou l-a făcut celebru
prin filmul premiat la Berlin în 1987. În 2000, se
adaptează şi o nuvelă din volumul Maestrul e din ce în ce
mai plin de umor (Shifu yu lai yu youmo) şi tot Zhang Yimou
regizează filmul Vremuri fericite (Xinfu shiguang), care trezeşte
un larg interes. În 2003 este rîndul romanului Scrînciobul Cîinelui alb (Bai gou qiu jia) să fie
ecranizat, cu titlul Nuan (numele eroinei), de către Huo Jianji,
fiind premiat la Festivalul de la Tokyo. Toate aceste filme au un rol
major în receptarea internaţională a romanelor lui Mo Yan, au
un efect de fecundă rumoare, stîrnesc acea „curiozitate
postfilm“, care trimite spectatorul în librării pentru a
descoperi traducerea.
Un scriitor care scapă etichetelor
Dincolo de toţi aceşti factori de
luat în considerare, esenţială rămîne întrebarea:
este Mo Yan un premiat viabil? Indiferent de cel care răspunde la
întrebare, nu se poate nega faptul că recentul cîştigător
al Nobelului pentru literatură este unul dintre romancierii care au
înnoit romanul chinez, făcînd vechea matrice a
povestirii aptă de experimente, de ingenioase invenţii stilistice,
că are talentul de a selecta şi transfigura evenimente trăite sau
de a imagina poveşti insolite, de a construi personaje originale, de
statura celor din romanele chineze clasice, de a impresiona prin
scene memorabile, cu o predispoziţie remarcabilă pentru imaginea
vizuală, cadrată cinematografic şi cu o ritualizare a mişcărilor
ca în artele marţiale (vezi celebra scenă a jupuirii de viu a
unui om din Sorgul roşu, ca limită maximă a ororii)…
Alocuţiunile oficiale rostite cu
ocazia decernării Nobelului îl descriu pe Mo Yan ca pe un
scriitor profund naţional, ca pe un reprezentant al scriitorilor
pămîntului natal, al etosului autohton. Nu este văzut ca
imitator, se insistă asupra originalităţii lui: el nu se
încadrează cu strictețe nici în modelul modern, nici în
cel postmodern, scapă etichetelor. Se admite că mai există în
China şi alţi prozatori foarte talentaţi, dar el este cel care a
perseverat şi a progresat cel mai mult. Premiul Nobel este un
stimulent care va face ca ochii lumii să se îndrepte şi
asupra Chinei, să-i recunoască literaturii sale brandul. Mo Yan
devine pentru scriitorii chinezi un exemplu de urmat, el demonstrează
că Nobelul poate fi cucerit și că, oricît de idiosincratică
ar fi literatura chineză, ea poate fi înţeleasă prin
universaliile talentului.
Autor: Florentina VISAN