Interviu cu Dinu LUCA, laureatul Premiului pentru Traducere
„Antoaneta Ralian“ pentru „Obosit de viaţă, obosit de moarte“ de Mo Yan,
Gaudeamus 2012
UPDATE: La încheierea Tîrgului Gaudeamus, pe 25
noiembrie, Dinu Luca a primit Premiul pentru Traducere „Antoaneta
Ralian“, acordat pe baza votului publicului, pentru traducerea romanului
„Obosit de viaţă, obosit de moarte“ de Mo Yan, Editura Humanitas
Fiction, 2012.
Dacă Mo Yan, nobelizatul din 2012, îi
cucereşte pe cititorii de la noi, rivalizînd cu scriitori
iubiţi şi preţuiţi – Gabriel García Márquez şi
Mario Vargas Llosa –, revelaţia se va datora harului de
traducător al lui Dinu Luca, pe măsura fabulosului prozator
chinez. Dar Dinu Luca merită cunoscut ca personalitate deja formată
între orientaliştii români.
A început să studieze chineza în
urmă cu peste 25 de ani, a descoperit bogăția culturii şi a
civilizaţiei chineze, iar cariera universitară l-a dus de la
Bucureşti la Taipei.
Pasiunea de sinolog a probat-o în
traduceri din filozofia chineză, din scriitori contemporani, moderni
sau clasici, ca implicare în ambiţiosul proiect Lumea chineză,
Revista română de cultură chineză, din 2001 (accesibil via
internet).
Dinu Luca are toate şansele să devină
un cărturar admirabil, însă pînă atunci poate dărui
limbii române cîteva comori – cele două traduceri din
Mo Yan, Obosit de viaţă, obosit de moarte şi Sorgul roşu, sînt
demonstraţii de virtuozitate, cum am mai citit în minunăţiile
semnate de inegalabila Antoaneta Ralian.
Domnule Dinu Luca, ce întîmplare
v-a dus spre limba chineză şi de acolo mai departe – spre
filozofie şi literatură?
O întîmplare, chiar o
întîmplare, m-a făcut să aleg, în 1987, să
studiez chineza la Limbi Străine, la Universitatea din Bucureşti. O
întîmplare norocoasă, aş zice, pentru că la nu multă
vreme după ce m-am apropiat de limbă, am avut senzaţia că mi se
întîmplă ceva cu totul minunat: era dificil, era
chinuitor, dar mă ducea departe, teribil de departe de anii aceia
imposibili. Mai mult, mă disciplina, mă obliga la efort susţinut,
îmi umplea mintea de întrebări, mă făcea să compar,
să relativizez, să nuanţez, să mă distanţez şi să vin înapoi
pentru a mă distanţa din nou. Şi totul a devenit chiar
extraordinar din clipa în care m-am îndrăgostit
iremediabil de „maeştrii“ Chinei vechi — de toţi
acei zi pe care îi găsim la finalul numelor unui Kongzi
(„Maestrul Kong”, Confucius), Laozi, Zhuangzi... Un rol
esenţial l-au avut aici maeştrii noştri de zi cu zi, profesorii
care deja făceau cu noi Confucius sau Cartea poemelor în anul
întîi. De aici, după mai mulţi ani, şi pasul spre
literatura veche, iar după şi mai mulţi, spre cea nouă.
Studiul limbilor orientale cere
pregătire complexă: istorie şi religie, mitologie şi filozofie,
civilizaţie şi cultură. Cum se formează un sinolog?
Cred că depinde mult de unde se
porneşte. Sinologul tradiţional era un foarte bun cunoscător al
propriilor repere culturale, stăpînea deja, cînd începea
să studieze chineza, marile limbi de circulaţie, adesea şi pe cele
clasice, iar curiozitatea intelectuală îl purta frecvent spre
multe alte domenii. Lucrurile s-au schimbat semnificativ astăzi, dar
cîteva aspecte cred că au rămas valabile. Unul dintre el
priveşte rolul limbii — e greu să faci sinologie fără o solidă
pregătire filologică, una care să includă, măcar la modul ideal
(dacă infernalele invenţii numite „plan de învăţămînt“
sau „norme“ nu permit altfel), chineză clasică. Un altul are
de-a face cu ceea ce profesoara şi apoi colega mea, doamna
Florentina Vişan, numea nevoia de a fi învăţăcel —
de a accepta, la 18-19 ani, că totul trebuie luat de la capăt,
„şcolăreşte“, cu modestie şi umilinţă. Pe de altă
parte, una dintre schimbările faţă de vechea sinologie mi se pare
bine-venită: sinologul de azi se vede nu rareori obligat să accepte
că ştiinţa sa despre China este parţială şi incompletă. Altfel
spus, că el însuşi nu este decît un specialist ca
oricare altul, care se cuvine să aspire la controlarea intelectuală
a unui domeniu cu graniţe bine fixate, mai degrabă decît să
urmărească un enciclopedism sortit să rămînă superficial
şi desuet. După părerea mea, drumul spre competenţa sinologică
înseamnă, după iniţiala lărgire a propriilor orizonturi,
după comparaţii şi aproprieri, după parcurgerea textelor
fundamentale şi după schimbări de unghi şi de direcţie, alegerea
şi explorarea privilegiată a unui singur domeniu. Iar aici,
neapărat, în dialog cu cîmpul larg în care se
înscrie domeniul în cauză. Sintetizînd, aşadar,
aş zice că parcursul despre care mă întrebaţi poate fi
diferit de la caz la caz, dar ţinta se cuvine să rămînă
neschimbată — aceea de a deveni un specialist care explorează un
aspect sau altul al culturii chineze în continuu dialog cu
teoriile dominante ale domeniului în care se înscrie.
Limba, ca un şuvoi năvalnic
Care a fost prima traducere din limba
chineză? Dar primul scriitor descoperit pe cont propriu, citindu-l
în original?
Prima traducere a fost din chineza
clasică, textul Laozi sau Daodejing, şi a fost inclusă în
lucrarea mea de licenţă. Traducerea aceasta, mult modificată şi
însoţită de numeroase extrase dintr-un alt clasic daoist, Zhuangzi, a şi apărut în 1993, la Humanitas. Dintre toate
textele pe care am lucrat apoi, probabil că ar trebui să aleg Cizelarea dragonilor a lui Liu Xie drept opera majoră descoperită,
în mare măsură, pe cont propriu. Este vorba de un text de
poetică din secolul al VI-lea, care vorbeşte, în cincizeci de
capitole, despre aproape toată literatura produsă în China
pînă atunci, despre arta de a scrie şi arta de a citi,
despre lumea literară... L-am tradus aproape integral în
română, alături de mai multe alte texte din tradiţia
gîndirii literare din China care l-au precedat, şi i-am
dedicat lucrarea mea de doctorat. Îmi doresc să revizitez
traducerile acestea, să le rînduiesc încă o dată, iar
apoi să le şi public cîndva.
Aţi tradus mai mulţi autori chinezi
contemporani, dar romanul care i-a uluit pe cititori a fost Sorgul
roşu, care l-a impus pe Mo Yan ca mare scriitor. Ce dificultăţi a
ridicat traducerea scriitorului recent nobelizat?
Cînd am făcut la Humanitas
propunerea pentru Sorgul roşu, citisem multe texte, mai ales de
scurte dimensiuni, ale scriitorilor chinezi din anii ’80, inclusiv
Mo Yan. Lucrasem deja, publicînd sau nu, pe o parte dintre ele
şi mă impresionaseră atît economia lor de mijloace, cît
şi atacurile radicale pe care le lansau asupra substanţei înseşi
a limbii — Can Xue, de pildă, pulverizează pur şi simplu
scriitura. Mo Yan îmi părea, prin comparaţie, baroc,
marquezian, polifonic, deşi parcă mai puţin intens în
prozele lui scurte. În Sorgul, în schimb, m-a izbit de la
început bogăţia lexicală absolut nestăpînită, un
delir al spunerii multiple care te cuprinde pe măsură ce intri în
text şi nu te mai lasă pînă la sfîrşit. Regionalisme,
limbă literară, aluzii, arhaisme, directeţe brutală, sonorităţi
de toate felurile, aproape pe fiecare pagină, fără oprire. Am
crezut că mă înec în acest şuvoi, mărturisesc, şi am
avut intens senzaţia că nu stăpînesc nici pe departe atît
de bine cum cred limba română. La a doua mînă, am
refăcut complet traducerea, uniformizînd şi nuanţînd,
căutînd corespondenţe şi explorînd tot felul de
variante, timp de cîteva luni bune. Mi-am dorit mult să
înfăţişez cititorilor un Mo Yan care să le vorbească, pe
cît cu putinţă, la fel de bogat, de spectaculos sau de
neaşteptat ca în chineză. Am avut şi şansa unei colaborări
excelente cu redactorul de la Humanitas, doamna Iustina Croitoru, şi
uite aşa Honggaoliang jiazu s-a făcut Sorgul roşu.
La Tîrgul Gaudeamus se lansează Obosit de viaţă, obosit de moarte. Cît timp v-a acaparat
traducerea unui roman de peste 700 de pagini? Şi cîtă bătaie
de cap dă echivalarea unui titlu?
La Obosit de viaţă, obosit de moarte am lucrat, în
salturi, în jur de trei ani şi jumătate — nu pentru că
textul e foarte mare sau foarte dificil, ci pentru că îndatoririle
profesionale ştiu mereu să-şi clameze strident prioritatea. Titlul
ar fi trebuit, probabil, să fie Viaţa, moartea, osteneala, în
relaţie cu pasajul budist sub călăuzirea căruia, ca motto, se
aşază textul. La sugestia doamnei Denisa Comănescu, am optat
pentru varianta care se găseşte acum pe copertă.
Ce vă doriţi cel mai mult să
traduceţi dintr-o literatură uriaşă, la noi încă prea
puţin cunoscută?
Nu îmi puneţi o întrebare
uşoară; şi nu e uşoară din mai multe motive. Unul priveşte
tributul în timp pe care îl necesită traducerea, dacă
doreşti să o faci cu onestitate şi iubire; altul are de-a face cu
rolul şi rostul traducătorului în cultura noastră. Sînt
amîndouă subiecte prea sensibile ca să le dezvolt acum, dar
îmi influenţează evident alegerile şi chiar dorinţa de a
continua activitatea de traducere. La modul ideal însă, mi-ar
plăcea să termin în primul rînd ce am început şi
nu am dus pînă la capăt. Am în calculator o traducere
nouă din acelaşi Daodejing, revizitat mulţi ani mai tîrziu;
traducerea era practic gata în 2007, dar accesul nesperat,
pe atunci, la un corpus bibliografic masiv mi-a încetinit pînă
la oprire eforturile. Aş vrea de asemenea să pun capăt muncii la
două texte pe care am lucrat intens o vreme, unul din tradiţia
autoritaristă cunoscută sub numele de legism (textul Hanfeizi),
celălalt o formidabilă enciclopedie daoistă numită Huainanzi. Ar
fi apoi poeticile de care vorbeam, neapărat Cizelarea dragonilor şi
neapărat Rapsodia despre literatură a lui Lu Ji — un text minunat
de greu şi de drag mie: toate sînt gata sau aproape gata.
Venind către noi, sînt cîţiva modernişti din anii
’30-’40 care îmi sînt aproape — Lin Yutang, Zhang
Ailing... Apoi, fireşte, avangarda de la sfîrşitul anilor
’80, cu precădere Yu Hua şi Su Tong, dar nu numai. Ar mai fi
multe nume de adăugat, şi dintre vechi şi dintre noi, toate însă
prea puţin cunoscute în România; aceasta subliniază,
dincolo de pasiunea mea sau a altora pentru o mare literatură, cît
de mult mai e de făcut ca să ne-o apropiem.
Prietenie şi sprijin constant
Vă încumetaţi să daţi o
definiţie a traducerii şi a traducătorului, pe măsura experienţei
personale?
Nu cred că pot generaliza, dar pentru
mine în traducere se amestecă iubire şi aventură; amîndouă
sînt mereu prezente, chiar dacă în grade diferite.
Iubirea are obiecte variabile — poate fi vorba de un scriitor
(oricare dintre cei menţionaţi mai sus, de pildă), de o viziune
(deconstrucţia, de exemplu, drept care am tradus Hillis Miller şi
aş mai traduce orice din el) sau de o cultură (cea chineză, dar nu
numai); tot aceeaşi iubire are şi un obiect care rămîne
constant: este, evident, vorba de limba română. Este probabil
banal ce spun, dar în ce mă priveşte această ultimă iubire
este adesea motivaţia ultimă pentru a continua, în contextul
legat de poziţia traducătorului despre care vorbeam înainte.
Aventura se petrece şi ea în fiecare dintre limbile implicate
în traducere şi-şi găseşte mereu forme noi — joaca de-a
şi prin tot felul de labirinturi e una, călătoria printre sunete e
alta, şi tot aşa. Dimpreună, aşadar, cele două ar trebui să
ducă, de preferinţă, nu spre o iubire... aventuroasă, ci doar,
mai simplu, spre o aventură a iubirii.
Ce întrebare nepusă își
așteaptă răspunsul?
Mi-ar plăcea să mă întrebaţi
despre datoriile de recunoştinţă pe care le-am acumulat în
anii de cînd fac sinologie. V-aş spune cît de mult mă
bucură existenţa unor asemenea datorii, ca şi faptul că ele rămîn
mereu neachitate — că am parte, altfel spus, de prietenie şi
sprijin constante. Mulţi dintre „creditorii“ mei (unii foşti
profesori — de fapt mereu profesori —, alţii colegi) puteau sau
pot fi întîlniţi în sălile de curs ale Facultății
de Limbi Străine din Bucureşti, fermecîndu-şi audienţa,
scriind şi traducînd minunat şi, în cazul sinologilor
(Florentina Vişan, Luminiţa Bălan), contribuind decisiv la
dezvoltarea tradiţiei autohtone a cercetării despre China:
munca mea se doreşte înţeleasă în primul rînd
alături de a acestora din urmă. Şi s-ar mai cuveni să-mi
mărturisesc recunoştinţa şi faţă de un număr de instituţii —
cîteva universităţi, cîteva organizaţii şi, în
contextul imediat al traducerilor din Mo Yan şi nu numai, o editură,
Humanitas. Sînt peste douăzeci de ani de cînd un tînăr
absolvent de chineză s-a bucurat de încrederea ei, iar în
toţi aceşti ani colaborarea, cînd s-a petrecut, a fost
aproape desăvîrşită şi a dus, în cîteva cazuri,
la prietenii de lungă durată. Este reconfortant să poţi avea
asemenea datorii şi, cel puţin în cazul meu, este
reconfortant că migăleala solitară care poate părea munca
sinologului necesită, de fapt, iată, şi multă comunicare şi
iubire. Îmi face mare plăcere să spun acest lucru.
Autor: Elisabeta LĂSCONI