Nu de puţine ori, vizitînd
Tîrgurile de Carte din Leipzig şi Frankfurt, am observat
nedumerirea scriitorilor români invitaţi să ţină lecturi şi
mese rotunde la standul românesc, referitoare la faptul că
literatura română contemporană nu are, în Germania, un
succes comparabil cu cel din Franţa, de pildă, şi vorbind de
succes mă refer în primul rînd la numărul, tirajele şi
vizibilitatea traducerilor de pe piaţa de carte de limbă germană.
Explicaţiile acestei situaţii sînt complexe, unele din ele
ţin de tradiţiile cultural-istorice ale celor două ţări, de
condiţiile de piaţă locale şi, nu în ultimul rînd, de
imaginea României aici, în principiu negativă, chiar
dacă ea s-a îmbunătăţit simţitor după aderarea la UE.
Determinat istoric şi geografic, interesul germanilor pentru Europa
de Est este, în general, ridicat, dar în acest context,
poziţia României este destul de jos în „clasament”,
mult mai ridicate fiind cotele traducerilor de literatură
contemporană din Ungaria, Polonia sau fosta Iugoslavie, şi la
critica de specialitate, dar mai ales la public.
Majoritatea traducerilor în
germană făcute în ultimii ani, dar nu numai, se datorează,
în mare măsură, traducătorilor originari din Banat, emigraţi
în anii ’80 în Germania de Vest – Gerhart Czejka,
Ernest Wichner, Georg Aescht fiind numele cele mai importante. Avînd
în vedere că, în general, traducătorii sînt şi
cei care propun titluri şi autori editurilor, este evidentă
importanţa lor şi din punct de vedere al opţiunilor şi
intereselor de gust, de gen şi de grup pe care le promovează.
Există foarte puţini traducători tineri din română, iar
dintre ei, şi mai puţini şi-au făcut cît de cît un
nume în lumea editorială – o excepţie ar fi, poate, tînăra
traducătoare a Norei Iuga, Eva Wemme.
Cred că nu mai e nevoie să precizez
că ICR nu poate influenţa decît minimal aceste opţiuni,
rolul lui nu poate fi decît acela de partener şi, în
parte, finanţator al traducerilor pentru care optează editorii
germani şi traducătorii lor. ICR poate şi trebuie să investească,
în continuare, cît mai mult în promovarea
scriitorilor români în străinătate, mărind astfel
vizibilitatea şi deci şansa lor de a fi traduşi. Dacă ne uităm
cu atenţie, este exact ceea ce fac şi celelalte institute culturale
(polonez, ceh, maghiar etc.) în Germania, doar cu mai mult
succes.
În acest context, pe lîngă
reducerea drastică a birocraţiei şi a regulametului inflexibil, ar
fi esenţială, după părerea mea, punerea unui accent mai mare pe
promovarea scriitorilor în fazele anterioare traducerilor
propriu-zise, sprijinind în primul rînd traducătorii
şi propunerile lor. De asemenea, este nevoie de strategii de
promovare pe termen lung, realizate pe bază de concurs de proiecte,
alegîndu-se în calitate de colaboratori mai ales
operatori culturali locali, care cunosc piaţa locală şi pot
asigura, astfel, reuşite pe termen lung.
Autor: Iulia DONDORICI
_____________
Iulia Dondorici este jurnalist cultural
şi traducătoare
