Interviu cu poetul şi jurnalistul Paul Gorban: ”Mi-aș dori să locuiesc într-o lume unde nu se face niciodată întuneric”
Paul Gorban s-a născut pe 7 martie, 1982 în oraşul Botoşani. Are doctoratul dat (anul trecut) pe Semiotica limbajului poetic postomdern. A debutat editorial acum 8 ani cu volumul de poeme Primul val, (Ed. Alfa, Iaşi).
A mai publicat în antologiile cenaclului Virtualia din Iaşi, în Antologia de poeme Artgothica (Ed. A.T.U. Sibiu, 2011), în antologia de poeme Ziua cea mai lungă (Ed. Herg Benet, Bucureşti, 2011), în antologia Innuendo(Ed. Junimea, Iaşi, 2011), dar şi volumul de poeme Pavilioane cu ruj (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2010), volumul de poeme Submarinul Karmei (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2011), monografia exegetică Mişcarea în infinit a lui Grigore Vieru (Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2011.)
Semnează constant eseuri şi cronici literare în diverse reviste de cultură din ţară şi din străinătate. Este prezent în Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane, Ed. Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2011, realizat de criticul literar Emanuela Ilie. Din 2008 pană în 2011 a fost Redactorul-şef al Revistei de experiment literar Feed Back. Anul trecut a pus de-o revistă literară: Zon@ literară.
Anul acesta şi-a lansat volumul de versuri Caii din Perugia, la Editura Paralela 45.
Paul, noi ne cunoaştem de ceva vreme şi de aceea am să fiu mai puţin protocolar. Spune-mi ceva ce nu ştiu despre tine.
Este adevărat, ne ştim de aproape un an. Ne întâlnim pe la diferite evenimente literare din Târgul Iaşilor. Ba chiar am avut de câteva ori ocazia să te am ca musafir la o cafea cu miere, timp în care am început să ne descoasem. Şi aşa am aflat că Iulian este prozator, că are în lucru un roman poliţist, că realizează cronici literare şi, mai nou, că face şi interviuri. Vezi, tu, Iulian cum mi-a venit rândul să mă las intervievat? De obicei eu pun întrebările. Stai toată viaţa lângă mâne dacă vrei să afli lucruri inedite şi garantez că la un moment dat vei spune: „Paul, spune-mi ceva ce nu ştiu despre tine”.
Acum ştiu sigur că nu ştii faptul că mi-aş dori să locuiesc într-o lume în care să nu se facă niciodată întuneric. Nu am probleme cu întunericul, dar odată cu el ies de sub pământ oameni răi care vin în mod deosebit să completeze un jurnal al ororilor. Din întuneric vine singurătatea, ura continuă faţă de celălalt. Întunericul e precum o fată sobră, de care nu vrei să te apropii niciodată. E ca un lemn care izvorăşte din ceva dezaxat. Da, întunericul mă aşteaptă pe anumite străzi să mă înşface, să mă ia în braţe, să se îmbrace cu mine, să facă dragoste cu mine, să-mi pună întrebări, să mă scoată din viaţă. De aceea nu îmi place întunericul.
Uite, îţi mai spun un lucru inedit. Eu iubesc Luna. E ca un poliţist care stă de strajă în dormitorul meu întunecat. E ca o oglindă în care dacă te priveşti, tot întunericul din casă se lasă înghiţit de un gândac de bucătărie. Am o imagine din studenţie. Gândacii de bucătărie mâncând întunericul dezgustător.
Ce să îţi mai spun despre mine? Ştiai că sunt botoşănean, că în toată copilăria mea m-am bucurat de o bicicletă cu structură de lemn, că aveam o iapă albă, Minodora, din coada căreia, cu verişorii mei, construiam vioare, că îmi place foarte mult pepenele galben. Am o amintire frumoasă despre pepenele galben. L-am descoperit relativ târziu. În jurul vârstei de 12 ani. Copii de pe strada mea mergeau la o băbuţă în grădină şi furau pepeni. Ca să mă bucur de „captură” (aşa se spunea, captură, vânat) trebuia să le recit. Şi uite aşa, în faţa bisericii, la miezul nopţii, ca şi când s-ar fi ţinut o slujbă, aproape de morminte, eu le spuneam poeme. Îmi e dor să mă întorc în satul acela (Ştefăneşti – Botoşani).
Cum scrii ? Spune-ne câte ceva din bucătăria creaţiei tale.
Nu e o bucătărie specială, dar există momente când pur şi simplu începi să scrii. Cel puţin la mine, aş putea spune, există două bucătării, una pentru poezie, alta pentru cronica literară. A doua e aproape la îndemâna oricărui cititor atent şi trecut prin câteva etape de şcolarizare. Ca să scrii însă poezie ai nevoie de alte condimente, alte aparate. Dar peste toate ai nevoie de o “doză de nebunie” cum ar spune mulţi, adică acea doză în care lucrează harul, Dumnezeu.
Să ştii că nu am un loc anume în care scriu, un sanctuar, dar asta nu înseamnă că pe unde calc, pe unde îmi las sufletul să hoinărească, nu pot găsi un loc. Scriu aproape peste tot. În dormitor, în sufragerie, în bucătărie, pe balcon, pe terasa blocului, în parc, la biblioteca universitară, în mall, prin vecini, pe la prieteni, prin pădure, pe lângă un lac din jurul blocului. Astăzi îţi poţi lua sanctuarul de creaţie peste tot. De fapt, ce poate fi aşa greu să îţi faci condiţii cînd ai peste tot un obiect pe care poţi să scrii. Alteori ascult multă muzică înainte să încep să scriu, muzică psiho, japoneză etc. Cred că dacă ar fi să îţi dau un cuvânt potrivit pentru starea necesară de a scrie acela ar fi “viaţa”.
Indiferent că suntem în stări mohorâte sau de lumină, viaţa este aceea care ne pune în faţa marilor teme existenţiale. De aici vine întraga literatură. Ştii ce reuşeşte să facă poezia? Pe surdomuţi să asculte ritmul unei melodii, să îi determine să se mişte impecabil în acel ritm, să danseze, să râdă, să fluiere chiar. Poezia are o viteză care nu te obligă să îţi pui centura de siguranţă (şi nici pe aceea de castitate) ci, dimpotrivă, îţi dezleagă simţurile, te umple, într-un fel, cu o eciclopedie despre celălalt.
Poezia te învaţă să trăieşti cu celălalt, nu te izolează, în ciuda aparenţelor. Ea nu are sex, nu e nici Femeie, nici Bărbat. Ea este. Ea apare când nu te aştepţi. Şi tu o scrii. O asculţi atent. Eu sunt un fel de interpret al ei. Se foloseşte de mine ca să ajungă în afara mea şi, mai ales, în afara ei. Poezia ne copilăreşte, ne face să iubim, să vedem joaca perfectă a iluzioniştilor. E starea cea mai curată a ludensului. Singura ei “bucătărie” trebuie să fie viaţa. Corpul meu e atât de rotund, încât toate coapsele pe care le-am adunat sunt ale Poeziei. La un difuzor cineva mă salută. E interfonul. Uite cum ţâşneşte poezia …
Care consideri că e rostul poeziei astăzi, când lumea nu prea mai citeşte ? Am observat că unele librării chiar au exilat cărţile de poezie la subsol, trebuie să faci eforturi să le găseşti. Ce părere ai şi despre chestia asta?
Poezia are un singur rol. Acela de a ne determina să fim. Să fim sinceri, să fim împreună, să fim liberi, să fim în căutarea unui sens, să fim îndrăgostiţi, să fim pregătiţi faţă de moarte, să fim pregătiţi să gustăm din orice, să fim înnebuniţi de carnaval etc. Nu cred că lumea nu (prea mai) citeşte poezie. Aş putea să te contrazic. Eu ştiu câteva cenacluri virtuale şi clasice la care participă mulţi tineri, mulţi iubitori de poezie. Ei discută pe text. Ei pun în faţa, ca într-o sală de operaţie, textele poetice. Lectura lor e un act chirurgical. Asta arată că sunt atenţi, că le pasă de viaţa poeziei. Librarii sunt în faţa poeziei, cei mai mulţi, ca nişte administratori de cimitir.
În cimitire mai în faţă sunt aşezaţi “morţii cei valoroşi”. Cu cât intri mai adânc în geometria locului vei constata că vei găsi morminte aproape “uitate”. Acolo e poezia. Ea este liberă. Nu o calcă nimeni în picioare. Peste ea cresc buruienile domnului. Pe trupul ei de lemn urcă furnicile, părările se aşază şi cântă. Şi te întreb dacă nu locul acela e mai frumos decât cel din primul rând. În librărie cărţile de poeme sunt ascunse ori puse pe rafturi aproape invizibile tocmai pentru a se lăsa căutate. Poezia te chemă la ea. Ea nu e un soi de curtezană, care să te ademenească de la distanţă cu veşmintele şi aromele ei. Poezia trebuie să fie căutată. Cred că e normal să pui un minim de efort în cautarea unui volum de versuri.
Cum ţi se pare literatura română de astăzi?
Aici împărtăşesc şi ideea lui Liviu Antonesei, anume aceea că trăim astăzi cea mai bună perioadă din istoria literaturii române. În ultimii ani am citit mulţi debutanţi buni în poezie şi proză. Mai nou, văd că în domeniul criticii literare începe să se mişte ceva. Tineri cercetători, de la Cluj, Bucureşti şi Iaşi îşi aduc contribuţiile substanţiale. Se fixase aproape ideea că a murit critica literara. Priveşte spre cărţile semnate de Şerban Axinte, Antonio Partaş, Emanuela Ilie, Bogdan Creţu, Paul Cernat, Alex Goldiş, Claudiu Turcuş, Daniela Sitar-Tăut ş.a. Pe mine mă bucură că putem vorbi acum de o nouă grupare literară care se coagulează în jurul acreditării academice. Era nevoie de aşa ceva. Creşte cota la bursa literară J. Cât despre poezie şi proză, constat pe zi ce trece că e din ce în ce mai bună, mai liberă, mai autentică. Autorii nu poartă cu ei frustrări politice, frustrări de grup. Şi cred că aşa e normal să se întâmple în literatură.
În proză, după un experiment de (re)memorare, sub zodia ironicului, a perioadei comuniste acum vedem şi alte teme. Editurile tinere de pe piaţă o dovedesc. Există şi o explozie, dacă vrei, a imaginarului poetic, ceea ce arată un curs de normalitate. Biograficul la îndemâna oricui nu mai foloseşte suportului poetic atât de mult cum folosea, de exemplu, generaţiei `80. Prozatorii şi poeţii de astăzi înţeleg că dincolo de literatura concretului există şi una a interiorului, a meditaţiei, a imaginii, a personalului, a inimii … Literatura română îşi câştigă, cu paşi înceţi, dar siguri, calitatea ei de primă accesibilitate culturală. Cu toate acestea suntem în urmă faţă de literatura de afară. Şi e normal să fie aşa de vreme ce câteva decenii bune am fost blocaţi de regimul comunist într-un culoar cultural, al imposturii, al ipocriziei, al limitării …
Vorbeşte-mi despre revista Zon@ Literară, o revistă făcută cu multă pasiune şi apreciată de multă lume.
Revista Zon@ Literară împlineşte peste două luni un an de la debut. Ea a apărut ca un concept inedit în regiunea de Nord-Est a României şi încet şi-a câştigat notorietatea în întreaga ţară, participând, în ultimele luni, la diferite festivaluri literare dinţară, unde a acordat premii pentru poezie, proză şi reportaj literar. Se doreşte a fi, cu adevărat, revista tinerilor scriitori. În paginile revistei, rubricile (care şi ele au denumiri internautice gen: avatar, click libris, mouse liric, laptopiseţul literar etc.) găzduiesc materiale inedite, îndrăzneţe atât din punct de vedere ideatic, cât mai ales de prezentare. Zon@ Literară este conceputul inaugurat împreună cu câţiva doctori (doctoranzi şi masteranzi) în filozofie, arte şi litere din Iaşi. Aş aminti aici pe Ciprian Iulian Şoptică, Marius Sidoriuc, Radu Vasile Chialda, Şerban Axinte, Bogdan Federeac, Matei Hutopilă şi Ioana Petcu.
Între timp în echipa redacţională ni s-au alăturat tineri poeţi, prozatori şi critici din ţară: Felix Nicolau, Florin Caragiu, Călin Sămărghiţan, Adrian Suciu, Robert Şerban, Aida Hancer, Daniel D. Marin, Cătălin-Mihai Ştefan, Igor Ursenco, Emanuela Ilie, Dan-Liviu Boeriu, Răzvan Ţupa şi, mai nou, Claudiu Komartin. De la început revista a fost concepută să fie distribuită în mod deosebit în varianta on-line, prin formatul PDF, dar în paralel şi în formatul tradiţional, pe hârtie, tipărită. În momentul de faţă, partenerii oficiali ai revistei, Editura Herg Benet din Bucureşti realizează platforma interactivă a revistei electronice.
Speram ca până la 8 septembrie, ca semn de sărbătoare, să putem da drumul acestei platforme şi astfel să facem revista şi mai vizibilă. În acest moment în varianta electronică ea poate fi descărcată fie de pe pagina de Facebook, fie de pe diferite bloguri prin motorul de căutare Google. Aşteptăm în continuare să împlinim conceptul revistei prin colaborări îndrăzneţe, autentice şi novatoare. Sperăm ca în peisajul revuistic românesc Zon@ Literară să impună puncte de valorificare cu privire la noile generaţii literare. Altfel spus Zon@ Literară este de fapt buletinul de identitate al noilor literaturi, ceea ce ne spune că avem de fapt o literatură spre maturitate.
Trebuie să mai precizez că revista se dezice de orice gaşcă sau grupare de interes, promovând, fără prejudecăţi, autorii „deschişi la minte”. Pe de altă parte, ea propune, constant (ca o formă de dialog şi recunoaştere), o legătură cu generaţiile literare „deja clasicizate”. Dincolo de pasiunea pe care o avem majoritatea din echipa redacţională, îţi mai spun Iulian, majoritatea au acumulat până aici experienţă în domeniul editorial, al presei şi universitar. Poate de aici ni se trage recunoaşterea din partea celorlalţi. Pe această cale le mulţumim şi îi anunţăm că nu vom renunţa să rămânem la fel de pasionaţi şi mai departe.
Ce iţi place să citeşti? Care scriitori îţi plac şi care nu îţi plac?
Bătrâne, citesc atât de mult că îmi este greu să îţi fac aici o clasificare de autori, în funcţie de preferinţe. Citesc zilnic poezie. E un ritual în casa mea, ca împreună cu soţia să zbârlim pagini întregi de versuri. Nu concep să treacă o zi fără să citesc un poem.
Citesc şi proză, dar mai apropiat mă simt de eseu, teorie şi critică literară. Totuşi dacă ar fi să fac o clasificare de poeţi preferaţi aş numi printre străini pe J.L. Borges, R.M. Rilke, P. Celan, G. Ungaretti, P. Ruffilli, M. Luzi, V. Hlebnikov, S. Quasimodo, R. Char, C. Bukowski ş.a., iar dintre români am foarte mulţi care îmi plac de la scriitori consacraţi la debutanţi. Printre eseişti prefer: U. Eco, H.G. Gadamer, M. Foucault. G. Vattimo, M. Heidegger, N. Berdiaev, B. McHale, Ş. Afloroaei, M. Mincu, L. Antonesei s.a.
Cu siguranţă am scriitori care nu îmi plac. Dar, eu am o teorie. Nu scriu şi nici nu pomenesc despre cei care nu îmi plac. Nu are rost să-mi încarc inima cu energii care nu îmi fac plăcere. Nu ştiu alţii cum pot să scrie numai despre rău când e vorba despre un autor (la un moment dat ratat). Eu cred că fiecare autor are momente de graţie şi altele fără inspiraţie. Acum fiecare e responsabil de momentul pe care doreşte să îl arate.
Ce mâncare îţi place ? Ce îţi place să bei ?
Deşi gătesc foarte mult să ştii că nu am preferinţe speciale. Prefer mâncărurile uşoare, cele fără multă carne. Sunt un iubitor al lactatelor şi pastelor făinoase. Nu îmi plac fructele de mare. Mereu am senzaţia când le mănânc că urmează să mă înec. Poate şi datorită acelui miros de mare, miros de adâncime, care în mintea mea se apropie de prima mea ieşire în larg (pe când eram elev în clasa a treia). În privinţa băuturilor prefer vinul natural. Vinul roşu. Dar mă bucur atunci când am ocazia şi de un coniac sau un ceai de calitate.
Ce planuri literare ai?
Nu îmi fac planuri literare, ar însemna să îmi cumpăr un cort şi să mă plimb cu el ca un nomad (deşi nu ar fi rău, poate chiar incitant), dar ştiu sigur că îmi doresc să aprofundez cunoaşterea limbajului poetic în diferite perioade istorico-literare. Îmi doresc să nu mă părăsească poezia. Să nu îşi găsească devreme alt amant. Îmi doresc să fiu sănătos să pot citi, să pot scrie, să pot recita. Ştii, îmi aminteşti de primele ore de şcoală, când învăţătorul te întreabă ce vrei să te faci când vei fi mare. Eu răspundeam: preot. Şi uite că nu mă făcu-şi popă. Deci, socoteala nu se potriveşte niciodată.
Anul acesta ai publicat volumul de versuri « Caii din Perugia », la Editura Paralela 45. Ce ne poţi spune despre ea?
Cartea a fost lansată până acum la Botoşani şi Iaşi. În această vară pregătesc o ieşire cu herghelia mea de poeme prin văile Sucevei, prin câmpul Timişoarei, pe la hanul din Sibiu şi cel din Cluj, apoi spre toamnă voi duce caii la Bucureşti, în cadrul târgului de carte Gaudeamus. Până atunci nu fac decît să vă invit să faceţi echitaţie cu poezie, iar trupurile vostre de marmură să le acoperiţi cu frumuseţea ei incontestabilă.
autor:
A mai publicat în antologiile cenaclului Virtualia din Iaşi, în Antologia de poeme Artgothica (Ed. A.T.U. Sibiu, 2011), în antologia de poeme Ziua cea mai lungă (Ed. Herg Benet, Bucureşti, 2011), în antologia Innuendo(Ed. Junimea, Iaşi, 2011), dar şi volumul de poeme Pavilioane cu ruj (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2010), volumul de poeme Submarinul Karmei (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2011), monografia exegetică Mişcarea în infinit a lui Grigore Vieru (Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2011.)
Semnează constant eseuri şi cronici literare în diverse reviste de cultură din ţară şi din străinătate. Este prezent în Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane, Ed. Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2011, realizat de criticul literar Emanuela Ilie. Din 2008 pană în 2011 a fost Redactorul-şef al Revistei de experiment literar Feed Back. Anul trecut a pus de-o revistă literară: Zon@ literară.
Anul acesta şi-a lansat volumul de versuri Caii din Perugia, la Editura Paralela 45.
Paul, noi ne cunoaştem de ceva vreme şi de aceea am să fiu mai puţin protocolar. Spune-mi ceva ce nu ştiu despre tine.
Este adevărat, ne ştim de aproape un an. Ne întâlnim pe la diferite evenimente literare din Târgul Iaşilor. Ba chiar am avut de câteva ori ocazia să te am ca musafir la o cafea cu miere, timp în care am început să ne descoasem. Şi aşa am aflat că Iulian este prozator, că are în lucru un roman poliţist, că realizează cronici literare şi, mai nou, că face şi interviuri. Vezi, tu, Iulian cum mi-a venit rândul să mă las intervievat? De obicei eu pun întrebările. Stai toată viaţa lângă mâne dacă vrei să afli lucruri inedite şi garantez că la un moment dat vei spune: „Paul, spune-mi ceva ce nu ştiu despre tine”.
Acum ştiu sigur că nu ştii faptul că mi-aş dori să locuiesc într-o lume în care să nu se facă niciodată întuneric. Nu am probleme cu întunericul, dar odată cu el ies de sub pământ oameni răi care vin în mod deosebit să completeze un jurnal al ororilor. Din întuneric vine singurătatea, ura continuă faţă de celălalt. Întunericul e precum o fată sobră, de care nu vrei să te apropii niciodată. E ca un lemn care izvorăşte din ceva dezaxat. Da, întunericul mă aşteaptă pe anumite străzi să mă înşface, să mă ia în braţe, să se îmbrace cu mine, să facă dragoste cu mine, să-mi pună întrebări, să mă scoată din viaţă. De aceea nu îmi place întunericul.
Uite, îţi mai spun un lucru inedit. Eu iubesc Luna. E ca un poliţist care stă de strajă în dormitorul meu întunecat. E ca o oglindă în care dacă te priveşti, tot întunericul din casă se lasă înghiţit de un gândac de bucătărie. Am o imagine din studenţie. Gândacii de bucătărie mâncând întunericul dezgustător.
Ce să îţi mai spun despre mine? Ştiai că sunt botoşănean, că în toată copilăria mea m-am bucurat de o bicicletă cu structură de lemn, că aveam o iapă albă, Minodora, din coada căreia, cu verişorii mei, construiam vioare, că îmi place foarte mult pepenele galben. Am o amintire frumoasă despre pepenele galben. L-am descoperit relativ târziu. În jurul vârstei de 12 ani. Copii de pe strada mea mergeau la o băbuţă în grădină şi furau pepeni. Ca să mă bucur de „captură” (aşa se spunea, captură, vânat) trebuia să le recit. Şi uite aşa, în faţa bisericii, la miezul nopţii, ca şi când s-ar fi ţinut o slujbă, aproape de morminte, eu le spuneam poeme. Îmi e dor să mă întorc în satul acela (Ştefăneşti – Botoşani).
Cum scrii ? Spune-ne câte ceva din bucătăria creaţiei tale.
Nu e o bucătărie specială, dar există momente când pur şi simplu începi să scrii. Cel puţin la mine, aş putea spune, există două bucătării, una pentru poezie, alta pentru cronica literară. A doua e aproape la îndemâna oricărui cititor atent şi trecut prin câteva etape de şcolarizare. Ca să scrii însă poezie ai nevoie de alte condimente, alte aparate. Dar peste toate ai nevoie de o “doză de nebunie” cum ar spune mulţi, adică acea doză în care lucrează harul, Dumnezeu.
Să ştii că nu am un loc anume în care scriu, un sanctuar, dar asta nu înseamnă că pe unde calc, pe unde îmi las sufletul să hoinărească, nu pot găsi un loc. Scriu aproape peste tot. În dormitor, în sufragerie, în bucătărie, pe balcon, pe terasa blocului, în parc, la biblioteca universitară, în mall, prin vecini, pe la prieteni, prin pădure, pe lângă un lac din jurul blocului. Astăzi îţi poţi lua sanctuarul de creaţie peste tot. De fapt, ce poate fi aşa greu să îţi faci condiţii cînd ai peste tot un obiect pe care poţi să scrii. Alteori ascult multă muzică înainte să încep să scriu, muzică psiho, japoneză etc. Cred că dacă ar fi să îţi dau un cuvânt potrivit pentru starea necesară de a scrie acela ar fi “viaţa”.
Indiferent că suntem în stări mohorâte sau de lumină, viaţa este aceea care ne pune în faţa marilor teme existenţiale. De aici vine întraga literatură. Ştii ce reuşeşte să facă poezia? Pe surdomuţi să asculte ritmul unei melodii, să îi determine să se mişte impecabil în acel ritm, să danseze, să râdă, să fluiere chiar. Poezia are o viteză care nu te obligă să îţi pui centura de siguranţă (şi nici pe aceea de castitate) ci, dimpotrivă, îţi dezleagă simţurile, te umple, într-un fel, cu o eciclopedie despre celălalt.
Poezia te învaţă să trăieşti cu celălalt, nu te izolează, în ciuda aparenţelor. Ea nu are sex, nu e nici Femeie, nici Bărbat. Ea este. Ea apare când nu te aştepţi. Şi tu o scrii. O asculţi atent. Eu sunt un fel de interpret al ei. Se foloseşte de mine ca să ajungă în afara mea şi, mai ales, în afara ei. Poezia ne copilăreşte, ne face să iubim, să vedem joaca perfectă a iluzioniştilor. E starea cea mai curată a ludensului. Singura ei “bucătărie” trebuie să fie viaţa. Corpul meu e atât de rotund, încât toate coapsele pe care le-am adunat sunt ale Poeziei. La un difuzor cineva mă salută. E interfonul. Uite cum ţâşneşte poezia …
Care consideri că e rostul poeziei astăzi, când lumea nu prea mai citeşte ? Am observat că unele librării chiar au exilat cărţile de poezie la subsol, trebuie să faci eforturi să le găseşti. Ce părere ai şi despre chestia asta?
Poezia are un singur rol. Acela de a ne determina să fim. Să fim sinceri, să fim împreună, să fim liberi, să fim în căutarea unui sens, să fim îndrăgostiţi, să fim pregătiţi faţă de moarte, să fim pregătiţi să gustăm din orice, să fim înnebuniţi de carnaval etc. Nu cred că lumea nu (prea mai) citeşte poezie. Aş putea să te contrazic. Eu ştiu câteva cenacluri virtuale şi clasice la care participă mulţi tineri, mulţi iubitori de poezie. Ei discută pe text. Ei pun în faţa, ca într-o sală de operaţie, textele poetice. Lectura lor e un act chirurgical. Asta arată că sunt atenţi, că le pasă de viaţa poeziei. Librarii sunt în faţa poeziei, cei mai mulţi, ca nişte administratori de cimitir.
În cimitire mai în faţă sunt aşezaţi “morţii cei valoroşi”. Cu cât intri mai adânc în geometria locului vei constata că vei găsi morminte aproape “uitate”. Acolo e poezia. Ea este liberă. Nu o calcă nimeni în picioare. Peste ea cresc buruienile domnului. Pe trupul ei de lemn urcă furnicile, părările se aşază şi cântă. Şi te întreb dacă nu locul acela e mai frumos decât cel din primul rând. În librărie cărţile de poeme sunt ascunse ori puse pe rafturi aproape invizibile tocmai pentru a se lăsa căutate. Poezia te chemă la ea. Ea nu e un soi de curtezană, care să te ademenească de la distanţă cu veşmintele şi aromele ei. Poezia trebuie să fie căutată. Cred că e normal să pui un minim de efort în cautarea unui volum de versuri.
Cum ţi se pare literatura română de astăzi?
Aici împărtăşesc şi ideea lui Liviu Antonesei, anume aceea că trăim astăzi cea mai bună perioadă din istoria literaturii române. În ultimii ani am citit mulţi debutanţi buni în poezie şi proză. Mai nou, văd că în domeniul criticii literare începe să se mişte ceva. Tineri cercetători, de la Cluj, Bucureşti şi Iaşi îşi aduc contribuţiile substanţiale. Se fixase aproape ideea că a murit critica literara. Priveşte spre cărţile semnate de Şerban Axinte, Antonio Partaş, Emanuela Ilie, Bogdan Creţu, Paul Cernat, Alex Goldiş, Claudiu Turcuş, Daniela Sitar-Tăut ş.a. Pe mine mă bucură că putem vorbi acum de o nouă grupare literară care se coagulează în jurul acreditării academice. Era nevoie de aşa ceva. Creşte cota la bursa literară J. Cât despre poezie şi proză, constat pe zi ce trece că e din ce în ce mai bună, mai liberă, mai autentică. Autorii nu poartă cu ei frustrări politice, frustrări de grup. Şi cred că aşa e normal să se întâmple în literatură.
În proză, după un experiment de (re)memorare, sub zodia ironicului, a perioadei comuniste acum vedem şi alte teme. Editurile tinere de pe piaţă o dovedesc. Există şi o explozie, dacă vrei, a imaginarului poetic, ceea ce arată un curs de normalitate. Biograficul la îndemâna oricui nu mai foloseşte suportului poetic atât de mult cum folosea, de exemplu, generaţiei `80. Prozatorii şi poeţii de astăzi înţeleg că dincolo de literatura concretului există şi una a interiorului, a meditaţiei, a imaginii, a personalului, a inimii … Literatura română îşi câştigă, cu paşi înceţi, dar siguri, calitatea ei de primă accesibilitate culturală. Cu toate acestea suntem în urmă faţă de literatura de afară. Şi e normal să fie aşa de vreme ce câteva decenii bune am fost blocaţi de regimul comunist într-un culoar cultural, al imposturii, al ipocriziei, al limitării …
Vorbeşte-mi despre revista Zon@ Literară, o revistă făcută cu multă pasiune şi apreciată de multă lume.
Revista Zon@ Literară împlineşte peste două luni un an de la debut. Ea a apărut ca un concept inedit în regiunea de Nord-Est a României şi încet şi-a câştigat notorietatea în întreaga ţară, participând, în ultimele luni, la diferite festivaluri literare dinţară, unde a acordat premii pentru poezie, proză şi reportaj literar. Se doreşte a fi, cu adevărat, revista tinerilor scriitori. În paginile revistei, rubricile (care şi ele au denumiri internautice gen: avatar, click libris, mouse liric, laptopiseţul literar etc.) găzduiesc materiale inedite, îndrăzneţe atât din punct de vedere ideatic, cât mai ales de prezentare. Zon@ Literară este conceputul inaugurat împreună cu câţiva doctori (doctoranzi şi masteranzi) în filozofie, arte şi litere din Iaşi. Aş aminti aici pe Ciprian Iulian Şoptică, Marius Sidoriuc, Radu Vasile Chialda, Şerban Axinte, Bogdan Federeac, Matei Hutopilă şi Ioana Petcu.
Între timp în echipa redacţională ni s-au alăturat tineri poeţi, prozatori şi critici din ţară: Felix Nicolau, Florin Caragiu, Călin Sămărghiţan, Adrian Suciu, Robert Şerban, Aida Hancer, Daniel D. Marin, Cătălin-Mihai Ştefan, Igor Ursenco, Emanuela Ilie, Dan-Liviu Boeriu, Răzvan Ţupa şi, mai nou, Claudiu Komartin. De la început revista a fost concepută să fie distribuită în mod deosebit în varianta on-line, prin formatul PDF, dar în paralel şi în formatul tradiţional, pe hârtie, tipărită. În momentul de faţă, partenerii oficiali ai revistei, Editura Herg Benet din Bucureşti realizează platforma interactivă a revistei electronice.
Speram ca până la 8 septembrie, ca semn de sărbătoare, să putem da drumul acestei platforme şi astfel să facem revista şi mai vizibilă. În acest moment în varianta electronică ea poate fi descărcată fie de pe pagina de Facebook, fie de pe diferite bloguri prin motorul de căutare Google. Aşteptăm în continuare să împlinim conceptul revistei prin colaborări îndrăzneţe, autentice şi novatoare. Sperăm ca în peisajul revuistic românesc Zon@ Literară să impună puncte de valorificare cu privire la noile generaţii literare. Altfel spus Zon@ Literară este de fapt buletinul de identitate al noilor literaturi, ceea ce ne spune că avem de fapt o literatură spre maturitate.
Trebuie să mai precizez că revista se dezice de orice gaşcă sau grupare de interes, promovând, fără prejudecăţi, autorii „deschişi la minte”. Pe de altă parte, ea propune, constant (ca o formă de dialog şi recunoaştere), o legătură cu generaţiile literare „deja clasicizate”. Dincolo de pasiunea pe care o avem majoritatea din echipa redacţională, îţi mai spun Iulian, majoritatea au acumulat până aici experienţă în domeniul editorial, al presei şi universitar. Poate de aici ni se trage recunoaşterea din partea celorlalţi. Pe această cale le mulţumim şi îi anunţăm că nu vom renunţa să rămânem la fel de pasionaţi şi mai departe.
Ce iţi place să citeşti? Care scriitori îţi plac şi care nu îţi plac?
Bătrâne, citesc atât de mult că îmi este greu să îţi fac aici o clasificare de autori, în funcţie de preferinţe. Citesc zilnic poezie. E un ritual în casa mea, ca împreună cu soţia să zbârlim pagini întregi de versuri. Nu concep să treacă o zi fără să citesc un poem.
Citesc şi proză, dar mai apropiat mă simt de eseu, teorie şi critică literară. Totuşi dacă ar fi să fac o clasificare de poeţi preferaţi aş numi printre străini pe J.L. Borges, R.M. Rilke, P. Celan, G. Ungaretti, P. Ruffilli, M. Luzi, V. Hlebnikov, S. Quasimodo, R. Char, C. Bukowski ş.a., iar dintre români am foarte mulţi care îmi plac de la scriitori consacraţi la debutanţi. Printre eseişti prefer: U. Eco, H.G. Gadamer, M. Foucault. G. Vattimo, M. Heidegger, N. Berdiaev, B. McHale, Ş. Afloroaei, M. Mincu, L. Antonesei s.a.
Cu siguranţă am scriitori care nu îmi plac. Dar, eu am o teorie. Nu scriu şi nici nu pomenesc despre cei care nu îmi plac. Nu are rost să-mi încarc inima cu energii care nu îmi fac plăcere. Nu ştiu alţii cum pot să scrie numai despre rău când e vorba despre un autor (la un moment dat ratat). Eu cred că fiecare autor are momente de graţie şi altele fără inspiraţie. Acum fiecare e responsabil de momentul pe care doreşte să îl arate.
Ce mâncare îţi place ? Ce îţi place să bei ?
Deşi gătesc foarte mult să ştii că nu am preferinţe speciale. Prefer mâncărurile uşoare, cele fără multă carne. Sunt un iubitor al lactatelor şi pastelor făinoase. Nu îmi plac fructele de mare. Mereu am senzaţia când le mănânc că urmează să mă înec. Poate şi datorită acelui miros de mare, miros de adâncime, care în mintea mea se apropie de prima mea ieşire în larg (pe când eram elev în clasa a treia). În privinţa băuturilor prefer vinul natural. Vinul roşu. Dar mă bucur atunci când am ocazia şi de un coniac sau un ceai de calitate.
Ce planuri literare ai?
Nu îmi fac planuri literare, ar însemna să îmi cumpăr un cort şi să mă plimb cu el ca un nomad (deşi nu ar fi rău, poate chiar incitant), dar ştiu sigur că îmi doresc să aprofundez cunoaşterea limbajului poetic în diferite perioade istorico-literare. Îmi doresc să nu mă părăsească poezia. Să nu îşi găsească devreme alt amant. Îmi doresc să fiu sănătos să pot citi, să pot scrie, să pot recita. Ştii, îmi aminteşti de primele ore de şcoală, când învăţătorul te întreabă ce vrei să te faci când vei fi mare. Eu răspundeam: preot. Şi uite că nu mă făcu-şi popă. Deci, socoteala nu se potriveşte niciodată.
Anul acesta ai publicat volumul de versuri « Caii din Perugia », la Editura Paralela 45. Ce ne poţi spune despre ea?
Cartea a fost lansată până acum la Botoşani şi Iaşi. În această vară pregătesc o ieşire cu herghelia mea de poeme prin văile Sucevei, prin câmpul Timişoarei, pe la hanul din Sibiu şi cel din Cluj, apoi spre toamnă voi duce caii la Bucureşti, în cadrul târgului de carte Gaudeamus. Până atunci nu fac decît să vă invit să faceţi echitaţie cu poezie, iar trupurile vostre de marmură să le acoperiţi cu frumuseţea ei incontestabilă.
autor: