Premiile literare sunt, fără doar şi poate, o extraordinară maşină de vânzări. Motoarele lor au desigur capacitate cilindrică diferită şi antrenează efecte cuantificabile. Există premii care vând o carte (cele care recompensează o operă individuală, de tip Booker sau Goncourt), sau care vând un autor (de tip Nobel), premii ce vând peste hotarele ţării în care sunt acordate sau doar înlăuntrul lor. Potrivit unei anchete publicate în "Le Figaro littéraire" cu vreo doi ani în urmă, în Franţa, premiul care vinde cele mai multe exemplare dintr-o carte este Goncourt - 400.000 de bucăţi. E vorba de absorbţia naţională a cărţii, fără să punem la socoteală traducerile ulterioare. Eticheta roşie cu Goncourt îngăduie cărţii premiate să pătrundă în hypermarketuri şi să aibă o difuzare glorioasă în toate marile lanţuri de librării. E un alt fel de a spune că francezii au încredere, aproape totală, în competenţa juriilor literare profesioniste, dar şi în probitatea şi preocuparea pentru valoare a juriilor de cititori neprofesionişti, ca în cazul Elle, Inter şi Goncourt des lycéens.
Renaudot vinde de două ori mai puţin decât Goncourt, adică aproximativ 220.000 de exemplare. Pe locul trei e Femina, cu 155.000 de unităţi. Urmează, în ordine, Le Goncourt des lycéens, 125.000 de exemplare, Premiul cititoarelor revistei Elle, cu 120.000, Interallié, 95.000, Premiul cărţii Inter, 60.000, Premiul librarilor, 55.000, Premiul FNAC, 50.000, şi Médicis, cu 42.000 de exemplare.
La noi, premiile autohtone conferă prestigiu în breaslă, impun ierarhii, dau bine la CV, uneori aduc, pe lângă coroniţa de lauri, şi bani autorului, dar nu produc niciodată vânzări spectaculoase. Tirajele pomenite mai sus sunt, pentru noi (public, autori şi editori laolaltă) absolut halucinante.
Pe vremuri, existau premii care aduceau bani gârlă. Premiul de Stat pentru literatură, îmi mărturisea marele scamator Dan Deşliu, pe vremea când făceam înregistrările pentru o carte de interviuri-confesiuni, i-a oferit tihnă financiară aproape un deceniu. Potrivit unui decret din 1949 (anul apariţiei leului comunist) ajungea la 500.000 de lei. În 1961 se situa, în funcţie de greutatea (aici, comentariile sunt de prisos) operei premiate, între 20.000 şi 50.000 de lei, în condiţiile în care un salariu mediu se învârtea pe la 400-500 de lei. O paranteză: deşi, legal, nu se acorda decât o singură dată, DD, acest Usain Bolt al literaturii anilor 50, imposibil de depăşit indoor, a înhăţat, cu titlu de excepţie, premiul de trei ori (1949, 1950, 1951). Premiul Uniunii Scriitorilor ajungea, prin anii '80, la generoasa valoare de 10.000 de lei (adică vreo patru salarii decente) şi cam tot atât atârna şi premiul pentru debut literar al UTC.
După Revoluţie, premiile literare s-au înmulţit ca ciupercile dar, în marea lor majoritate, rămân un soi de locală şi simpatică aflare în treabă, cu parfum de provincie & libaţii, şi recompense materiale minore. Tot ca o excepţie, merită menţionate premiile Prometheus (pentru Opera Omnia şi Opera Prima), cu valoare de 100.000 şi, respectiv, 10.000 de lei, în care laurii se decernează de către un juriu prestigios, dar care nu vizează exclusiv domeniul literar. Un premiu atractiv (10.000 de euro), dar îndreptat spre oaspeţi de peste hotare, a fost (mai este?) Ovidius (alături de marele premiu al Festivalului), decernat unor somităţi care au onorat Festivalul "Zile şi nopţi de literatură" de la Neptun (printre laureaţi îi menţionăm pe Jorge Semprun, Antonio Lobo Antunes, Amos Oz, Mario Vargas Llosa, Orhan Pamuk, Peter Esterhazy, Jean D'Ormesson, Milan Kundera, Alain Robbe-Grillet, Ismail Kadare, Yevgeny Yevtushenko, Irina Denezhkina, George Szirtes, Joey Goebel, Madeleine Thien, Ognjen Spahic). Amintim, cu titlu informativ, că un premiu similar (dar exclusiv pentru poezie) se acordă în Ungaria, "Janus Pannonius poetry prize" (acordat de către PEN club-ul maghiar), a cărui valoare este de 50.000 euro.
În aceste condiţii, de limpede jenă financiară şi de opacă privire managerială românească, discuţiile iscate de acordarea premiului pentru roman (aflat acum la prima sa ediţie) "Augustin Frăţilă" mi se par când nu malvolente, măcar oţioase. Că Augustin Frăţilă era poet, iar nu romancier, zău dacă e un motiv de disensiuni. Numele premiului este pur simbolic şi vrea să amintească de faptul că Augustin a lucrat până în ultima clipă a vieţii la editura al cărei director, Mario De Mezzo, a avut ideea instituirii premiului. Laureatul va primi (dacă nu cumva, până în momentul publicării acestor rânduri, nu i-a şi primit), suma de 10.000 de euro şi, atenţie, va beneficia de o reeditare a romanului, într-un tiraj de 1.000 de exemplare. Va avea deci prilejul să vâre la chimir o sumă generoasă (ba chiar foarte generoasă dacă e să ne gândim la drepturile de autor care se primesc în România mileniului III), să devină mai citit şi mai căutat de editori. Altfel spus, cam tot ce-şi poate dori un autor (în viaţă şi în lucrare). Să ne împiedicăm, în aceste condiţii, de faptul că dincolo de juriul profesionist (Alex. Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache, de o probitate şi competenţă dincolo de orice suspiciuni), mai există şi un juriu final, cel care hotărăşte numele laureatului din cei cinci finalişti, compus din douăzeci de bloggeri de succes? Nu cred că are rost.
Chiar dacă unora un astfel de premiu le poate părea doar oglinda pusă la gura unui muribund, formula mi se pare onestă, iar priceperea literară a bloggerilor nu are de ce să ni se pară mai subţire decât cea liceenilor de la Goncourt sau a cititoarelor de la "Elle". Adică două premii care funcţionează de ani buni, într-o continuă creştere de prestigiu.