Mario De Mezzo
condamnă „cartea cu ziarul” şi doreşte mai multă unitate în sectorul
editorial. Trage câteva semnale de alarmă, pentru că România „se luptă”
cu Bulgaria pentru ultimul loc din Europa la cifra de carte. Şi spune că
la noi nici măcar nu există piaţa de manuale.
- Sunteţi preşedintele Uniunii Editorilor din România din mai 2012. Cum se vede piaţa editorială din funcţia aceasta?
- Deocamdată, sunt încă în procesul de cunoaştere a membrilor. Totuşi, pot să vă spun că ne confruntăm cu diverse probleme cărora începem să le găsim soluţii. Pe de altă parte, încercăm să creştem atât vizibilitatea Uniunii cât şi a cărţii prin tot soiul de proiecte în care fie venim ca parteneri sau pe care le iniţiem. În acelaşi timp, trebuie să ne amintim că, în România, există două asociaţii mari pe piaţa de carte, care cuprind 75 la sută din editori: Uniunea Editorilor din România (UER) şi Asociaţia Editorilor din România (AER). Cele două asociaţii s-au unit în urmă cu aproximativ un an în Federaţia Editorilor din România. Ne-am dat seama târziu că uniţi putem să facem mai multe decât separaţi. Iar Federaţia Editorilor din România este membră a Federaţiei Editorilor din Europa, locul unde trebuie şi contează să fii. E important ca lumea să afle de tine, e important ca Europa să afle că noi existăm şi că facem paşi spre ea. Distanţa dintre noi şi Europa din punct de vedere al cărţii este comparabilă cu distanţa dintre noi şi Europa din toate celelalte puncte de vedere. De pildă, dacă vorbim în cifre, nici nu are rost să ne uităm spre Germania, care are jumătate din cifra de carte a Europei, cu 7 miliarde de euro anual ca cifră de afacere.
- Avem cele mai slabe cifre din Europa?
- Cele mai slabe, da. Suntem la o concurenţă acerbă cu Bulgaria, însă reuşim să îi batem în performanţe proaste. Suntem pe primul loc la cele mai slabe cifre de carte din Europa. Avem o piaţă de carte de aproximativ 100 de milioane de euro. Comparativ, Polonia, care are o populaţie de 38 de milioane de locuitori, are o cifră de carte de zece ori mai mare. Un miliard de euro. Ungaria are o cifră de cinci ori mai mare ş.a.m.d.
- Aveţi explicaţii pentru decalajul acesta?
- Da. O componentă mare a pieţei de carte din toate ţările civilizate o reprezintă piaţa de manuale, iar la noi nici nu există piaţă de manuale. Ea ar trebui să vină cu încă cel puţin 30-40 la sută din cifra de afaceri pe carte. În fond, cred că am intrat într-un cerc vicios din care nu ştiu cum vom ieşi… Oamenii au început să fie din ce în ce mai preocupaţi de serviciu, de viaţa de zi cu zi, şi găsesc timp din ce în ce mai puţin să citească.
Pe de altă parte, anumite librării au rămas închistate într-o mentalitate învechită. Aud de la colegul de vânzări al editurii aceeaşi explicaţie de fiecare dată. Librarii îi spun: dacă nu intră oamenii la noi în librărie, ce să facem? Uite, stăm noi aici de vorbă şi să vedeţi că nu intră oamenii în librărie. Mentalitatea asta este păguboasă pentru librării. Uite, hai să ne uităm la alte librării-concept, în care oamenii intră şi care sunt profitabile. Şi să ne întrebăm de ce se întâmplă asta. N-am să vorbesc neapărat de librăriile mari, pe care le ştim. Hai să luăm o librărie… de pildă, Şt.O. Iosif, din Braşov. Este o librărie de familie, iar doamna Ana Oniţă, care conduce librăria, ştie tot ce se-ntâmplă acolo. Ştie unde este fiecare carte, fiecare CD cu muzică. Are permanent şi constant acţiuni care implică foarte mult comunitatea. Pentru că ăsta e un lucru foarte important. A, nu vine lumea în librărie, mă duc eu spre ea! Chiar dacă vizitatorii nu cumpără nimic din prima, nu e nicio problemă. Vin o dată nu cumpără, vin a doua oară, nu cumpără, dar se obişnuiesc cu drumul spre librărie, cu conceptul de librărie, cu cartea, trăiesc printre cărţi. E o chestiune de timp până vor cumpăra.
- Aşadar, avem o problemă a librarilor şi una a societăţii marcate de criză…
- Criza a lovit puternic piaţa de carte şi s-a văzut imediat. Înainte de criză erau două măsuri care încurajau foarte mult consumul de carte. Fiecare profesor beneficia de 100 de euro din partea statului. În momentul în care statul a tăiat suta de euro, vânzările noastre s-au dus în jos. Direct, au picat dramatic. Nu ne venea să credem. A doua măsură care a afectat foarte tare consumul de carte a fost, evident, tăierea de 25 la sută din salarii. Şi asta s-a văzut imediat în vânzări. Acum, la doi-trei ani după, oamenii şi-au ajustat bugetele, cheltuielile, şi-au restabilit priorităţile şi cred că, financiar, în momentul acesta, oamenii nu mai sunt la fel de panicaţi sau încorsetaţi. Însă, au devenit, la rândul lor, precauţi cu modul în care-şi cheltuiesc banii. Au devenit mai atenţi şi mai sceptici cu privire la ce şi când cumpără. Preferă să facă o economie, că nu se ştie ce se mai întâmplă, decât să se arunce în cumpărături, aşa cum făceau înainte.
- Şi-au revenit vânzările?
- Nu… Vestea bună este că s-au stabilizat, vestea proastă este că s-au stabilizat la 45 la sută din cifra de afaceri din 2008-2009.
- Spre ce conduce acest lucru în strategia unei edituri?
- Ducem o luptă crâncenă… Oricum, era o luptă pentru titluri bune, că nimeni nu se bate pe titluri proaste. Dar astăzi trebuie să fii extrem de atent cu ce cărţi scoţi. Este foarte puţin loc pentru cărţi de nişă sau pentru cărţi care se adresează unui anumit segment, foarte puţin loc.
- Mai este loc şi pentru un pariu literar?
- Unul-două pariuri poţi să faci, dar nu-ţi mai permiţi ce-ţi permiteai înainte. La beletristică, 50-60 la sută din titluri sunt eşecuri. Dacă ai 30 la sută rată de succes este bine, dacă ai 40 la sută rată de succes la beletristică, eşti foarte bun în selecţia titlurilor. Dar editurile au devenit tot mai atente şi şi-au tăiat planul editorial. Acesta este un lucru foarte important care afectează editurile, pentru că planul editorial îţi dă măsura în piaţă. Când ai 300-500 de titluri anual, te aşezi în piaţă într-un fel. Când ai 100 de titluri, forţa ta scade şi asta se simte imediat în librării. E ca o minge care sare dintr-o parte-n alta şi, unde loveşte, face câte-o pagubă mică.
Un alt efect al crizei a fost scăderea tirajelor. Înainte era o medie de 3.500-4.000, iar acum un tiraj mediu este între 1.500 şi 2.000 de cărţi. Editorii preferă să fie un pic mai precauţi şi să tragă încă un tiraj în loc să facă de la început un tiraj mare pe care să nu-l vândă. La început, testează un pic piaţa, indiferent despre ce autor e vorba. Noi, la Grupul ALL, am scos o carte de Horaţiu Mălăele despre care n-am avut niciun dubiu că n-o să se vândă bine. Dar primul tiraj a fost de numai 2.500 de exemplare pentru că am vrut să testăm piaţa. Am fost precauţi.
- Sunt scumpe cărţile în România?
- Acesta este un mit pe care o să ne fie foarte greu să-l distrugem. Şi vor fi colegi editori care nu vor fi de acord cu mine, însă eu susţin, din punct de vedere al editorului, nu neapărat al preşedintelui UER, că una dintre cele mai mari rele care s-au putut întâmpla cărţii în România a fost „cartea cu ziarul”.
- De ce?
- Spun unii că, prin proiectul acesta, oamenii au avut acces la cărţi bune şi ieftine. Ceea ce este absolut adevărat. Însă două lucruri rele cred că a făcut „cartea cu ziarul”. Unu: a scăzut calitatea cărţii. Şi noi facem tot cărţi şi ştim la preţul ăsta ce hârtie se pune, ce calitate are traducerea şi ce găseşti acolo. Iei cărţi care sunt ieşite din copyright, n-ai cost pe traducere, că o iei pe cea execrabilă, şi scoţi cărţi pe bandă. Ştim că multe lucruri făcute pe bandă sunt bune, dar cărţile făcute aşa nu prea au cum să fie bune. Al doilea lucru rău: a învăţat publicul cu o mentalitate greşită – cartea trebuie să fie 10 lei. Dacă este peste 10 lei cartea, înseamnă că editorul e hoţ, ne fură. Totuşi, cartea este 10 lei când nu ai drepturi de autor de plătit, când nu ai traduceri de plătit, nu ai redacţie de plătit, când faci carte proastă ş.a.m.d. Când ai toate lucrurile astea de plătit, tu trebuie să-ţi acoperi cheltuielile din primele 2.000 de exemplare. Şi-atunci, preţul trebuie să fie un pic mai sus.
- Cum le explicaţi aceste lucruri potenţialilor cititori?
- Nu poţi. E greu. Eu am încercat să le explic în interviuri şi în discuţii directe, dar am întâlnit o opoziţie puternică. Pe de-o parte, îi înţeleg, pentru că oamenii văd clar faptul că primesc o carte la 10 lei. Nu sunt foarte mulţi pasionaţi de carte la nivelul la care să înţeleagă diferenţa dintre traduceri, nu sunt foarte mulţi care pot să compare traducerile. De multe ori, nu ştiu ce cumpără, pentru că nu au elementul comparaţiei. Atunci, e foarte greu să-l convingi pe un om care crede că a făcut o afacere bună de faptul că a făcut o afacere păguboasă pe termen lung. Cărţile ajung în biblioteci. Şi ce fac acolo? Aş fi curios să aflu câte din „cărţile cu ziarul” au fost citite. Ce e mai periculos e că editurile intră în jocul acesta, pentru că li se forţează mâna. Din cauză că preţurile au fost atât de jos la „cartea cu ziarul”, oamenii aşteaptă chilipiruri. Nu mai vor să cumpere cărţi de 20-30 de lei. Atunci editurile trebuie să intre în jocul ăsta ca să-şi vândă cărţile. Am fost la târgul de carte şi am găsit edituri la care nu am descoperit nicio carte peste 12 lei. La un moment dat, ceva trebuie să se întâmple. Deja, piaţa de carte cu ziarul a cam intrat în colaps. Nu se mai fac tiraje de 100.000, ci de 15-20.000 de exemplare, iar din acestea rămân stocuri uriaşe. Am găsit în hipermarket cărţi bune la 3 lei. Dacă luăm un rabat mediu pe care un editor îl dă unei librării, 40 la sută, iar o carte costă 3 lei, înseamnă că editorul primeşte înapoi 1,8 lei. Restul îi rămâne retailer-ului. Deci, un editor îşi dă cartea din depozit cu 1,8 lei. Unde să ajungem, să dăm bani ca să ne vindem cărţile?
- Vă gândiţi la nişte măsuri în sensul acesta?
- Încercăm… Avem câteva proiecte concrete în ce priveşte politica de rabat, de exemplu, că şi asta e o problemă. Sunt retailer-i care fac vânzări foarte mari, au negociat rabaturi foarte mari cu editurile şi vin cu un rabat constant mediu de 35 la sută. O librărie mică, de cartier, care-şi face treaba ei şi care aduce cartea către oameni, nu-şi poate permite un rabat de 35 la sută pe fiecare carte pentru că are cheltuieli de regie, are salarii, are o mulţime de lucruri de acoperit, e îngropată.
- Mi se pare trist destinul librăriilor din localităţile mici… Seamănă cu ce s-a întâmplat în cazul cinematografelor.
- Sigur, comparaţia este absolut valabilă. Colegul meu de la vânzări vine la fiecare două săptămâni şi-mi spune că încă două-trei librării s-au închis în ţară. Sunt oraşe care nu au librărie deloc. Cred că la Giurgiu s-a închis recent ultima librărie.
- În Germania, există un fel de caravane prin care cartea ajunge şi în localităţile mici. Cum recent a procedat un cotidian central de la noi… Vă gândiţi la un astfel de proiect prin UER?
- Noi avem un proiect, ProEdit, care este pentru formarea angajaţilor din sectorul editorial. Însă evaluăm posibilitatea de a cumpăra autobuze pe care să le transformăm în librării mobile care să meargă în ţară şi să vândă cărţi. Nu ştiu dacă ne va reuşi proiectul ăsta… O altă problemă pe care mi-aş dori foarte mult să o schimb între editorii din România este aceea a competiţiei dincolo de orice limită. Cred în competiţie şi concurenţă, că de asta e piaţă capitalistă, de asta suntem în business şi vrem să facem profit, însă mi-aş dori mai mult ca editorii, dar nu numai editorii, să lucreze în parteneriat. Aşa, se poate obţine profit mai mare decât separat. Sunt studii care arată lucrul acesta. De ce sunt toate magazinele de mâncare din malluri la acelaşi etaj? N-ar fi avut o firmă bani să-şi ia la un etaj mai jos? Nu, sunt la acelaşi etaj pentru că studiile arată că oamenii consumă mai mult dacă firmele sunt în parteneriat şi sunt toate în acelaşi loc. Acelaşi lucru trebuie să-l înţelegem şi noi. Să lucrăm mai mult în parteneriat şi mai puţin în competiţie. Concurenţa e bună, competiţia nu ştiu cât este de bună în domeniul cărţii. Îmi doresc să aduc mai multă unitate în sectorul editorial. Să începem cu transparenţa, de exemplu. Nu există cifre de carte oficiale în România. Nu avem o analiză oficială, acreditată. Am încercat, în proiectul acesta de la UER, dar ne-au ieşit nişte date total aiurea, pentru că editurile încă au reticenţă în a comunica cifrele. Deşi faptul de a comunica cifrele nu înseamnă că-ţi dai secretele, ci că vezi care e situaţia reală, ca să ştii unde eşti şi ce poţi să faci. În cadrul ProEdit, am avut un lector din Danemarca, care a spus că a încercat din răsputeri să afle o cifră de carte oficială din România şi n-a reuşit. Exact din acest motiv. Afară, editurile înţeleg de ce e important să dea cifrele corecte. Bine, şi la noi poţi afla cifra de carte… Mergi la Registrul Comerţului, iei firma şi afli cifra de afaceri. Dar asta nu e întotdeauna cifra reală. Pentru că sunt lucruri care influenţează. O editură care să zicem că anul acesta şi-a vândut o clădire cu şase milioane de euro, pune suma respectivă în cifra de afaceri şi, atunci, ce găseşti tu nu reflectă cifra de carte din România. Acelea nu sunt cifre reale, sunt artificiale.
- Să ne orientăm şi către piaţa de e-book-uri. Sunt e-book-urile o ameninţare pentru edituri?
- Nu cred. Dimpotrivă. Editurile vor beneficia de e-book-uri, pentru că astfel se deschide o nouă eră, aceea a aplicaţiilor. Poţi să iei o carte, să faci aplicaţii şi să ai avantaje pe care nu le aveai prin cartea fizică. Poate tipografii percep această ameninţare, foarte posibil… Cred, de asemenea, că acesta este viitorul. Peste 100 de ani, nu vor mai exista cărţi nou-apărute în format clasic, iar peste 500 de ani ele vor fi obiect de muzeu. Probabil şi e-book-ul e o etapă intermediară, dar cred că evoluţia aceasta se va stabiliza într-o formă care va rezista o perioadă mai lungă de timp. Va fi interesantă istoria din punctul acesta de vedere. Am un exemplu, pe care-l mai folosesc în discuţiile cu prietenii. Mă gândesc cum a fost când a apărut tiparul. Şi sunt convins că momentul acela a născut o segregare în opinii, au fost cei care vedeau beneficiul tiparului, dar şi cei care spuneau că dacă nu simţi mirosul de piele, dacă nu scrii de mână, e o porcărie. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi. Sunt nostalgici care spun că dacă nu simt parfumul cărţii şi forma cărţii, nu e carte… Nu condamn nostalgia aceasta, ci spun doar că există două curente.
- Este de apreciat că oamenii citesc indiferent de forma cărţii…
- Exact. Important e să citească. Există şi cei care văd avantajele e-book-urilor. Pe de altă parte, e normal să existe o categorie de oameni nostalgici în legătură cu cartea. Suntem cei care am crescut cu cărţile în mână, cu Jules Verne, cu „Cireşarii”… Întrebarea mea este: băiatul meu, care are şapte ani, iar de doi ani se joacă pe tabletă, va mai avea vreo bucurie să ţină cartea în mână? Nu spun nici că da, nici că nu. Eu nu cred, dar poate va avea… De asta spun că şi manualele din şcoli sunt depăşite. Când copilul meu colorează pe tabletă de la cinci ani sau face tot felul de joculeţe educative şi se duce la şcoală unde găseşte un abecedar pe care noi îl foloseam şi acum 35 de ani, cum o să se simtă? Manualele trebuie să ţină pasul. Îmi spunea un prieten că cine vrea să înveţe învaţă de pe orice manual şi că manualele dinainte erau mai bune. Atunci, dacă erau mai bune înainte, hai să ne întoarcem la manualele lui Creangă! De ce am evoluat? Sunt copii născuţi în 1998 care învaţă după manuale din 1996, când nu exista nimic din tehnologia de astăzi. Trebuie să ţinem pasul cu timpul.
- Aţi avut tot felul de meserii. Recuperator de debite, operator calculator, realizator de programe radio, ziarist, plus activitate importantă în diverse ONG-uri. E mai bine în lumea cărţilor?
- Cred că recuperator de debite este o meserie profitabilă în zilele noastre… Am început să muncesc de tânăr şi de jos. Oricine îşi dă seama că a fi recuperator de debite nu e o poziţie după care să tânjeşti. Însă am făcut fiecare lucru cu pasiune şi, când nu am mai simţit că aparţin acelui domeniu, am trecut mai departe. Asta încă nu s-a întâmplat cu ONG-urile.
În lumea cărţii am intrat pentru că proprietarul Editurii ALL, Mihai Penescu, cu care sunt prieten foarte apropiat de cinci ani şi mai bine, mi-a propus aventura asta. A fost un risc pe care ni l-am asumat amândoi. Când mi-a propus slujba, domnul Penescu mi-a zis că era în lumea cărţii de 20 de ani şi a bătut cărările ei în tot timpul acesta. Poate că e cazul să vină cineva care să o ia pe alte cărări. Am văzut amândoi atât oportunitatea cât şi ameninţarea. O altă problemă pe care am ridicat-o la început a fost cea a relaţiei dintre noi, pentru că ştim că relaţiile de business le strică pe cele de prietenie. A fost cea mai mare temere, pentru că îl preţuiesc foarte mult… Am convenit amândoi să facem tot ce se poate ca să nu existe probleme. Până acum, am contrazis statisticile care arată că prieteniile se destramă în relaţiile de afaceri. Mă simţeam foarte bine la fundaţia Principesa Margareta a României, eram într-o poziţie foarte bună, de director executiv al uneia dintre cele mai prestigioase fundaţii din România, iar poziţia de acolo nu îmi era în niciun fel ameninţată. A fost o alegere care a venit în urma unei prietenii. Ţin legătura în continuare şi cu fundaţia Principesa Margareta şi cu Habitat for Humanity, locul unde am pus foarte mult suflet şi în care am avut mari succese profesionale. Acolo am fost director de strângere de fonduri şi acolo m-am afirmat profesional prima dată. Dacă ne referim la meseriile pe care le-am avut de-a lungul timpului, din punctul de vedere al bucuriei de a mă duce la serviciu, absolut nicio meserie nu a egalat, în niciun fel, timpul petrecut la radio. A fost meseria pe care aş face-o oricând, după care tânjesc şi care mi-a adus cea mai mare satisfacţie.
Sunt o persoană activă seara. Detest să mă trezesc dimineaţa şi făceam matinalul la Radio ProFM Slatina. La 7 fără un sfert trebuia să fiu în cabină, altfel… Fiecare zi în care mă duceam la radio era o bucurie pentru mine. O dată nu m-am gândit că a doua zi trebuie să mă trezesc să merg la serviciu din nou. Stăteam duminica seara şi mă gândeam că e incorect faţă de alţi oameni să simt atâta bucurie pentru că merg la serviciu. Am savurat fiecare clipă în care am lucrat acolo. Radioul îţi dă o energie diferită.
- Citeaţi mai mult sau mai puţin înainte de a veni la ALL?
- Citeam mai mult cărţile altor edituri. Acum citesc cu precădere cărţile noastre… Când vorbesc despre o carte se cunoaşte imediat dacă mi-a plăcut sau nu. Acum încerc să mă ţin la curent cu tot ce apare la editurile concurente, încerc să mă ţin la curent cu noutăţile lor, dar cred că citesc la fel de mult.
- Face vâlvă de ceva vreme un premiu de 10.000 de euro, care i se acordă celui mai bun roman din anul anterior şi ştiu că sunteţi implicat. A cui a fost iniţiativa?
- Casa de Cultură este o asociaţie pe care am gândit-o împreună cu domnul Mihai Penescu bazându-ne pe experienţa mea de opt ani de ONG şi strângere de fonduri. Casa de Cultură este o cârjă, o cârjă pe care încercăm să o aducem în sprijinul literaturii din România care şchioapătă. Am vrut să facem o asociaţie care în mod autentic să ridice literatura din România. N-am vrut o asociaţie prin care să obţinem nişte fonduri pe care să le deturnăm către ALL. Ca să fim absolut transparenţi în legătură cu acest aspect, editura e minoritară în board-ul asociaţiei. Sunt eu, domnul Mihai Penescu, criticul literar Alex. Ştefănescu, domnul Andrei Gheorghe, realizatorul radio-TV, plus încă o persoană pe care o vom atrage în curând.
Premiul literar Augustin Frăţilă este un premiu care am dorit să creeze o miză în România. Să nu fie numai un premiu simbolic, numai o diplomă semnată de cei mai mari intelectuali ai României. Nu, să fie un premiu care să-i asigure unui scriitor cel puţin nouă luni de trai decent în care să mai poată scrie un roman. Nimeni nu se poate îmbogăţi dintr-un roman. Poate numai din Biblie, dacă ar avea drepturi de autor… Însă, dacă ai scos o carte care a luat acest premiu, acea carte, datorită mediatizării se va vinde, spunem noi, în 10.000 de exemplare, care-ţi mai aduc nişte bani din drepturi de autor. Dacă mai scrii un roman şi încă un roman, în câţiva ani ai şansa să trăieşti din scris. A fost o discuţie dacă să facem premiul pe roman publicat sau pe manuscris. Decizia a fost să-l facem pe roman publicat exact din acelaşi motiv, ca să nu zică nimeni că a făcut cineva o şmecherie ca să-şi mai tragă nişte autori.
- Interesant este că la ALL nu aveţi colecţie de autori români.
- Aşa e, pentru anul acesta, singurul de la noi care poate intra în competiţie este Adrian Voicu, cu „Nepovestitele trăiri ale templierilor români”. Nu e un premiu făcut pentru noi. Ne dorim ca literatura să se ridice. Acest premiu să creeze un curent literar care să emane energie, să atragă oameni. Dacă reuşim să facem asta, atunci literatura ar avea de câştigat. Câştigul nostru este pe termen lung.
- Vă gândiţi la o colecţie de autori români la ALL?
- Îl avem deja pe Horaţiu Mălăele, cu Alexandru Arşinel avem un contract semnat şi mai avem câţiva autori în discuţii. Am vrea mult să lansăm o serie, dar nu de roman, ci de autobiografii, de aceea nu s-ar califica pentru premiul acesta. Modul în care am gândit premiul a fost în aşa fel încât el să fie dincolo de orice suspiciune. Hai să fim serioşi! Avem, trei dintre cei mai buni critici literari din România. Nu cred să existe cineva care să-i conteste pe Alex. Ştefănescu, Daniel Cristea-Enache şi Dan C. Mihăilescu. Ei fac selecţia titlurilor şi aleg cinci finaliste. Asta dă garanţia că titlurile alese sunt cele mai bune din cele alese. Şi apoi, avem 20 de bloggeri, de asemenea dintre cei mai prestigioşi din România. A, că sunt unii contestaţi, întotdeauna se vor găsi contestatari. Dacă ai numai fani, e ceva în neregulă cu tine. Dar nu există discuţie, respectivii sunt printre cei mai buni bloggeri din România. Toţi cei 23 din proiectul acesta sunt absolut voluntari, nimeni nu primeşte niciun leu. Fac asta din dăruire şi pentru că le-a plăcut proiectul.
- De unde vin cei 10.000 de euro?
- Din sponsorizări. green-future.ro, un magazin online, producător de saltele şi accesorii, şi Class Living, doamna Camelia Şucu, despre care se ştie că e un susţinător al culturii din România de foarte multă vreme. Mai avem discuţii şi cu alţi sponsori.
- S-ar putea majora suma? Sau să premiaţi mai mulţi autori?
- Uitaţi, de pildă, postul Europa FM s-a arătat foarte interesat de proiect. Deşi e partener media în proiect, ne-a propus, în plus, ca romanele finaliste să fie nominalizate pe site, iar ascultătorii să voteze. Cea mai votată carte urmează să primească 2.000 de euro din partea postului de radio. Acesta este un lucru extraordinar care-mi arată că proiectul este foarte bun.
Mario De Mezzo s-a născut la 22 martie 1977 în Slatina. A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu. La începutul carierei profesionale, a fost recuperator de debite, operator calculator, realizator de programe radio şi ziarist. Ulterior, a lucrat în cadrul Asociaţiei Habitat for Humanity România, a Fundaţiei Principesa Margareta a României (manager dezvoltare resurse) şi a Grupului Editorial ALL (director executiv, 2008-2010, CEO, din 2010 până în prezent). Din mai 2012, este preşedintele Uniunii Editorilor din România.
Interviu publicat, în formă prescurtată, în “Observatorul militar” din 12 septembrie 2012.
autor: Constantin Piştea
sursa
- Sunteţi preşedintele Uniunii Editorilor din România din mai 2012. Cum se vede piaţa editorială din funcţia aceasta?- Deocamdată, sunt încă în procesul de cunoaştere a membrilor. Totuşi, pot să vă spun că ne confruntăm cu diverse probleme cărora începem să le găsim soluţii. Pe de altă parte, încercăm să creştem atât vizibilitatea Uniunii cât şi a cărţii prin tot soiul de proiecte în care fie venim ca parteneri sau pe care le iniţiem. În acelaşi timp, trebuie să ne amintim că, în România, există două asociaţii mari pe piaţa de carte, care cuprind 75 la sută din editori: Uniunea Editorilor din România (UER) şi Asociaţia Editorilor din România (AER). Cele două asociaţii s-au unit în urmă cu aproximativ un an în Federaţia Editorilor din România. Ne-am dat seama târziu că uniţi putem să facem mai multe decât separaţi. Iar Federaţia Editorilor din România este membră a Federaţiei Editorilor din Europa, locul unde trebuie şi contează să fii. E important ca lumea să afle de tine, e important ca Europa să afle că noi existăm şi că facem paşi spre ea. Distanţa dintre noi şi Europa din punct de vedere al cărţii este comparabilă cu distanţa dintre noi şi Europa din toate celelalte puncte de vedere. De pildă, dacă vorbim în cifre, nici nu are rost să ne uităm spre Germania, care are jumătate din cifra de carte a Europei, cu 7 miliarde de euro anual ca cifră de afacere.
- Avem cele mai slabe cifre din Europa?
- Cele mai slabe, da. Suntem la o concurenţă acerbă cu Bulgaria, însă reuşim să îi batem în performanţe proaste. Suntem pe primul loc la cele mai slabe cifre de carte din Europa. Avem o piaţă de carte de aproximativ 100 de milioane de euro. Comparativ, Polonia, care are o populaţie de 38 de milioane de locuitori, are o cifră de carte de zece ori mai mare. Un miliard de euro. Ungaria are o cifră de cinci ori mai mare ş.a.m.d.
- Aveţi explicaţii pentru decalajul acesta?
- Da. O componentă mare a pieţei de carte din toate ţările civilizate o reprezintă piaţa de manuale, iar la noi nici nu există piaţă de manuale. Ea ar trebui să vină cu încă cel puţin 30-40 la sută din cifra de afaceri pe carte. În fond, cred că am intrat într-un cerc vicios din care nu ştiu cum vom ieşi… Oamenii au început să fie din ce în ce mai preocupaţi de serviciu, de viaţa de zi cu zi, şi găsesc timp din ce în ce mai puţin să citească.
Pe de altă parte, anumite librării au rămas închistate într-o mentalitate învechită. Aud de la colegul de vânzări al editurii aceeaşi explicaţie de fiecare dată. Librarii îi spun: dacă nu intră oamenii la noi în librărie, ce să facem? Uite, stăm noi aici de vorbă şi să vedeţi că nu intră oamenii în librărie. Mentalitatea asta este păguboasă pentru librării. Uite, hai să ne uităm la alte librării-concept, în care oamenii intră şi care sunt profitabile. Şi să ne întrebăm de ce se întâmplă asta. N-am să vorbesc neapărat de librăriile mari, pe care le ştim. Hai să luăm o librărie… de pildă, Şt.O. Iosif, din Braşov. Este o librărie de familie, iar doamna Ana Oniţă, care conduce librăria, ştie tot ce se-ntâmplă acolo. Ştie unde este fiecare carte, fiecare CD cu muzică. Are permanent şi constant acţiuni care implică foarte mult comunitatea. Pentru că ăsta e un lucru foarte important. A, nu vine lumea în librărie, mă duc eu spre ea! Chiar dacă vizitatorii nu cumpără nimic din prima, nu e nicio problemă. Vin o dată nu cumpără, vin a doua oară, nu cumpără, dar se obişnuiesc cu drumul spre librărie, cu conceptul de librărie, cu cartea, trăiesc printre cărţi. E o chestiune de timp până vor cumpăra.
- Aşadar, avem o problemă a librarilor şi una a societăţii marcate de criză…
- Criza a lovit puternic piaţa de carte şi s-a văzut imediat. Înainte de criză erau două măsuri care încurajau foarte mult consumul de carte. Fiecare profesor beneficia de 100 de euro din partea statului. În momentul în care statul a tăiat suta de euro, vânzările noastre s-au dus în jos. Direct, au picat dramatic. Nu ne venea să credem. A doua măsură care a afectat foarte tare consumul de carte a fost, evident, tăierea de 25 la sută din salarii. Şi asta s-a văzut imediat în vânzări. Acum, la doi-trei ani după, oamenii şi-au ajustat bugetele, cheltuielile, şi-au restabilit priorităţile şi cred că, financiar, în momentul acesta, oamenii nu mai sunt la fel de panicaţi sau încorsetaţi. Însă, au devenit, la rândul lor, precauţi cu modul în care-şi cheltuiesc banii. Au devenit mai atenţi şi mai sceptici cu privire la ce şi când cumpără. Preferă să facă o economie, că nu se ştie ce se mai întâmplă, decât să se arunce în cumpărături, aşa cum făceau înainte.
- Şi-au revenit vânzările?
- Nu… Vestea bună este că s-au stabilizat, vestea proastă este că s-au stabilizat la 45 la sută din cifra de afaceri din 2008-2009.
- Spre ce conduce acest lucru în strategia unei edituri?
- Ducem o luptă crâncenă… Oricum, era o luptă pentru titluri bune, că nimeni nu se bate pe titluri proaste. Dar astăzi trebuie să fii extrem de atent cu ce cărţi scoţi. Este foarte puţin loc pentru cărţi de nişă sau pentru cărţi care se adresează unui anumit segment, foarte puţin loc.
- Mai este loc şi pentru un pariu literar?
- Unul-două pariuri poţi să faci, dar nu-ţi mai permiţi ce-ţi permiteai înainte. La beletristică, 50-60 la sută din titluri sunt eşecuri. Dacă ai 30 la sută rată de succes este bine, dacă ai 40 la sută rată de succes la beletristică, eşti foarte bun în selecţia titlurilor. Dar editurile au devenit tot mai atente şi şi-au tăiat planul editorial. Acesta este un lucru foarte important care afectează editurile, pentru că planul editorial îţi dă măsura în piaţă. Când ai 300-500 de titluri anual, te aşezi în piaţă într-un fel. Când ai 100 de titluri, forţa ta scade şi asta se simte imediat în librării. E ca o minge care sare dintr-o parte-n alta şi, unde loveşte, face câte-o pagubă mică.
Un alt efect al crizei a fost scăderea tirajelor. Înainte era o medie de 3.500-4.000, iar acum un tiraj mediu este între 1.500 şi 2.000 de cărţi. Editorii preferă să fie un pic mai precauţi şi să tragă încă un tiraj în loc să facă de la început un tiraj mare pe care să nu-l vândă. La început, testează un pic piaţa, indiferent despre ce autor e vorba. Noi, la Grupul ALL, am scos o carte de Horaţiu Mălăele despre care n-am avut niciun dubiu că n-o să se vândă bine. Dar primul tiraj a fost de numai 2.500 de exemplare pentru că am vrut să testăm piaţa. Am fost precauţi.
- Sunt scumpe cărţile în România?
- Acesta este un mit pe care o să ne fie foarte greu să-l distrugem. Şi vor fi colegi editori care nu vor fi de acord cu mine, însă eu susţin, din punct de vedere al editorului, nu neapărat al preşedintelui UER, că una dintre cele mai mari rele care s-au putut întâmpla cărţii în România a fost „cartea cu ziarul”.
- De ce?
- Spun unii că, prin proiectul acesta, oamenii au avut acces la cărţi bune şi ieftine. Ceea ce este absolut adevărat. Însă două lucruri rele cred că a făcut „cartea cu ziarul”. Unu: a scăzut calitatea cărţii. Şi noi facem tot cărţi şi ştim la preţul ăsta ce hârtie se pune, ce calitate are traducerea şi ce găseşti acolo. Iei cărţi care sunt ieşite din copyright, n-ai cost pe traducere, că o iei pe cea execrabilă, şi scoţi cărţi pe bandă. Ştim că multe lucruri făcute pe bandă sunt bune, dar cărţile făcute aşa nu prea au cum să fie bune. Al doilea lucru rău: a învăţat publicul cu o mentalitate greşită – cartea trebuie să fie 10 lei. Dacă este peste 10 lei cartea, înseamnă că editorul e hoţ, ne fură. Totuşi, cartea este 10 lei când nu ai drepturi de autor de plătit, când nu ai traduceri de plătit, nu ai redacţie de plătit, când faci carte proastă ş.a.m.d. Când ai toate lucrurile astea de plătit, tu trebuie să-ţi acoperi cheltuielile din primele 2.000 de exemplare. Şi-atunci, preţul trebuie să fie un pic mai sus.
- Cum le explicaţi aceste lucruri potenţialilor cititori?
- Nu poţi. E greu. Eu am încercat să le explic în interviuri şi în discuţii directe, dar am întâlnit o opoziţie puternică. Pe de-o parte, îi înţeleg, pentru că oamenii văd clar faptul că primesc o carte la 10 lei. Nu sunt foarte mulţi pasionaţi de carte la nivelul la care să înţeleagă diferenţa dintre traduceri, nu sunt foarte mulţi care pot să compare traducerile. De multe ori, nu ştiu ce cumpără, pentru că nu au elementul comparaţiei. Atunci, e foarte greu să-l convingi pe un om care crede că a făcut o afacere bună de faptul că a făcut o afacere păguboasă pe termen lung. Cărţile ajung în biblioteci. Şi ce fac acolo? Aş fi curios să aflu câte din „cărţile cu ziarul” au fost citite. Ce e mai periculos e că editurile intră în jocul acesta, pentru că li se forţează mâna. Din cauză că preţurile au fost atât de jos la „cartea cu ziarul”, oamenii aşteaptă chilipiruri. Nu mai vor să cumpere cărţi de 20-30 de lei. Atunci editurile trebuie să intre în jocul ăsta ca să-şi vândă cărţile. Am fost la târgul de carte şi am găsit edituri la care nu am descoperit nicio carte peste 12 lei. La un moment dat, ceva trebuie să se întâmple. Deja, piaţa de carte cu ziarul a cam intrat în colaps. Nu se mai fac tiraje de 100.000, ci de 15-20.000 de exemplare, iar din acestea rămân stocuri uriaşe. Am găsit în hipermarket cărţi bune la 3 lei. Dacă luăm un rabat mediu pe care un editor îl dă unei librării, 40 la sută, iar o carte costă 3 lei, înseamnă că editorul primeşte înapoi 1,8 lei. Restul îi rămâne retailer-ului. Deci, un editor îşi dă cartea din depozit cu 1,8 lei. Unde să ajungem, să dăm bani ca să ne vindem cărţile?
- Vă gândiţi la nişte măsuri în sensul acesta?
- Încercăm… Avem câteva proiecte concrete în ce priveşte politica de rabat, de exemplu, că şi asta e o problemă. Sunt retailer-i care fac vânzări foarte mari, au negociat rabaturi foarte mari cu editurile şi vin cu un rabat constant mediu de 35 la sută. O librărie mică, de cartier, care-şi face treaba ei şi care aduce cartea către oameni, nu-şi poate permite un rabat de 35 la sută pe fiecare carte pentru că are cheltuieli de regie, are salarii, are o mulţime de lucruri de acoperit, e îngropată.
- Mi se pare trist destinul librăriilor din localităţile mici… Seamănă cu ce s-a întâmplat în cazul cinematografelor.
- Sigur, comparaţia este absolut valabilă. Colegul meu de la vânzări vine la fiecare două săptămâni şi-mi spune că încă două-trei librării s-au închis în ţară. Sunt oraşe care nu au librărie deloc. Cred că la Giurgiu s-a închis recent ultima librărie.
- În Germania, există un fel de caravane prin care cartea ajunge şi în localităţile mici. Cum recent a procedat un cotidian central de la noi… Vă gândiţi la un astfel de proiect prin UER?
- Noi avem un proiect, ProEdit, care este pentru formarea angajaţilor din sectorul editorial. Însă evaluăm posibilitatea de a cumpăra autobuze pe care să le transformăm în librării mobile care să meargă în ţară şi să vândă cărţi. Nu ştiu dacă ne va reuşi proiectul ăsta… O altă problemă pe care mi-aş dori foarte mult să o schimb între editorii din România este aceea a competiţiei dincolo de orice limită. Cred în competiţie şi concurenţă, că de asta e piaţă capitalistă, de asta suntem în business şi vrem să facem profit, însă mi-aş dori mai mult ca editorii, dar nu numai editorii, să lucreze în parteneriat. Aşa, se poate obţine profit mai mare decât separat. Sunt studii care arată lucrul acesta. De ce sunt toate magazinele de mâncare din malluri la acelaşi etaj? N-ar fi avut o firmă bani să-şi ia la un etaj mai jos? Nu, sunt la acelaşi etaj pentru că studiile arată că oamenii consumă mai mult dacă firmele sunt în parteneriat şi sunt toate în acelaşi loc. Acelaşi lucru trebuie să-l înţelegem şi noi. Să lucrăm mai mult în parteneriat şi mai puţin în competiţie. Concurenţa e bună, competiţia nu ştiu cât este de bună în domeniul cărţii. Îmi doresc să aduc mai multă unitate în sectorul editorial. Să începem cu transparenţa, de exemplu. Nu există cifre de carte oficiale în România. Nu avem o analiză oficială, acreditată. Am încercat, în proiectul acesta de la UER, dar ne-au ieşit nişte date total aiurea, pentru că editurile încă au reticenţă în a comunica cifrele. Deşi faptul de a comunica cifrele nu înseamnă că-ţi dai secretele, ci că vezi care e situaţia reală, ca să ştii unde eşti şi ce poţi să faci. În cadrul ProEdit, am avut un lector din Danemarca, care a spus că a încercat din răsputeri să afle o cifră de carte oficială din România şi n-a reuşit. Exact din acest motiv. Afară, editurile înţeleg de ce e important să dea cifrele corecte. Bine, şi la noi poţi afla cifra de carte… Mergi la Registrul Comerţului, iei firma şi afli cifra de afaceri. Dar asta nu e întotdeauna cifra reală. Pentru că sunt lucruri care influenţează. O editură care să zicem că anul acesta şi-a vândut o clădire cu şase milioane de euro, pune suma respectivă în cifra de afaceri şi, atunci, ce găseşti tu nu reflectă cifra de carte din România. Acelea nu sunt cifre reale, sunt artificiale.
- Să ne orientăm şi către piaţa de e-book-uri. Sunt e-book-urile o ameninţare pentru edituri?
- Nu cred. Dimpotrivă. Editurile vor beneficia de e-book-uri, pentru că astfel se deschide o nouă eră, aceea a aplicaţiilor. Poţi să iei o carte, să faci aplicaţii şi să ai avantaje pe care nu le aveai prin cartea fizică. Poate tipografii percep această ameninţare, foarte posibil… Cred, de asemenea, că acesta este viitorul. Peste 100 de ani, nu vor mai exista cărţi nou-apărute în format clasic, iar peste 500 de ani ele vor fi obiect de muzeu. Probabil şi e-book-ul e o etapă intermediară, dar cred că evoluţia aceasta se va stabiliza într-o formă care va rezista o perioadă mai lungă de timp. Va fi interesantă istoria din punctul acesta de vedere. Am un exemplu, pe care-l mai folosesc în discuţiile cu prietenii. Mă gândesc cum a fost când a apărut tiparul. Şi sunt convins că momentul acela a născut o segregare în opinii, au fost cei care vedeau beneficiul tiparului, dar şi cei care spuneau că dacă nu simţi mirosul de piele, dacă nu scrii de mână, e o porcărie. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi. Sunt nostalgici care spun că dacă nu simt parfumul cărţii şi forma cărţii, nu e carte… Nu condamn nostalgia aceasta, ci spun doar că există două curente.
- Este de apreciat că oamenii citesc indiferent de forma cărţii…
- Exact. Important e să citească. Există şi cei care văd avantajele e-book-urilor. Pe de altă parte, e normal să existe o categorie de oameni nostalgici în legătură cu cartea. Suntem cei care am crescut cu cărţile în mână, cu Jules Verne, cu „Cireşarii”… Întrebarea mea este: băiatul meu, care are şapte ani, iar de doi ani se joacă pe tabletă, va mai avea vreo bucurie să ţină cartea în mână? Nu spun nici că da, nici că nu. Eu nu cred, dar poate va avea… De asta spun că şi manualele din şcoli sunt depăşite. Când copilul meu colorează pe tabletă de la cinci ani sau face tot felul de joculeţe educative şi se duce la şcoală unde găseşte un abecedar pe care noi îl foloseam şi acum 35 de ani, cum o să se simtă? Manualele trebuie să ţină pasul. Îmi spunea un prieten că cine vrea să înveţe învaţă de pe orice manual şi că manualele dinainte erau mai bune. Atunci, dacă erau mai bune înainte, hai să ne întoarcem la manualele lui Creangă! De ce am evoluat? Sunt copii născuţi în 1998 care învaţă după manuale din 1996, când nu exista nimic din tehnologia de astăzi. Trebuie să ţinem pasul cu timpul.
- Aţi avut tot felul de meserii. Recuperator de debite, operator calculator, realizator de programe radio, ziarist, plus activitate importantă în diverse ONG-uri. E mai bine în lumea cărţilor?
- Cred că recuperator de debite este o meserie profitabilă în zilele noastre… Am început să muncesc de tânăr şi de jos. Oricine îşi dă seama că a fi recuperator de debite nu e o poziţie după care să tânjeşti. Însă am făcut fiecare lucru cu pasiune şi, când nu am mai simţit că aparţin acelui domeniu, am trecut mai departe. Asta încă nu s-a întâmplat cu ONG-urile.
În lumea cărţii am intrat pentru că proprietarul Editurii ALL, Mihai Penescu, cu care sunt prieten foarte apropiat de cinci ani şi mai bine, mi-a propus aventura asta. A fost un risc pe care ni l-am asumat amândoi. Când mi-a propus slujba, domnul Penescu mi-a zis că era în lumea cărţii de 20 de ani şi a bătut cărările ei în tot timpul acesta. Poate că e cazul să vină cineva care să o ia pe alte cărări. Am văzut amândoi atât oportunitatea cât şi ameninţarea. O altă problemă pe care am ridicat-o la început a fost cea a relaţiei dintre noi, pentru că ştim că relaţiile de business le strică pe cele de prietenie. A fost cea mai mare temere, pentru că îl preţuiesc foarte mult… Am convenit amândoi să facem tot ce se poate ca să nu existe probleme. Până acum, am contrazis statisticile care arată că prieteniile se destramă în relaţiile de afaceri. Mă simţeam foarte bine la fundaţia Principesa Margareta a României, eram într-o poziţie foarte bună, de director executiv al uneia dintre cele mai prestigioase fundaţii din România, iar poziţia de acolo nu îmi era în niciun fel ameninţată. A fost o alegere care a venit în urma unei prietenii. Ţin legătura în continuare şi cu fundaţia Principesa Margareta şi cu Habitat for Humanity, locul unde am pus foarte mult suflet şi în care am avut mari succese profesionale. Acolo am fost director de strângere de fonduri şi acolo m-am afirmat profesional prima dată. Dacă ne referim la meseriile pe care le-am avut de-a lungul timpului, din punctul de vedere al bucuriei de a mă duce la serviciu, absolut nicio meserie nu a egalat, în niciun fel, timpul petrecut la radio. A fost meseria pe care aş face-o oricând, după care tânjesc şi care mi-a adus cea mai mare satisfacţie.
Sunt o persoană activă seara. Detest să mă trezesc dimineaţa şi făceam matinalul la Radio ProFM Slatina. La 7 fără un sfert trebuia să fiu în cabină, altfel… Fiecare zi în care mă duceam la radio era o bucurie pentru mine. O dată nu m-am gândit că a doua zi trebuie să mă trezesc să merg la serviciu din nou. Stăteam duminica seara şi mă gândeam că e incorect faţă de alţi oameni să simt atâta bucurie pentru că merg la serviciu. Am savurat fiecare clipă în care am lucrat acolo. Radioul îţi dă o energie diferită.
- Citeaţi mai mult sau mai puţin înainte de a veni la ALL?
- Citeam mai mult cărţile altor edituri. Acum citesc cu precădere cărţile noastre… Când vorbesc despre o carte se cunoaşte imediat dacă mi-a plăcut sau nu. Acum încerc să mă ţin la curent cu tot ce apare la editurile concurente, încerc să mă ţin la curent cu noutăţile lor, dar cred că citesc la fel de mult.
- Face vâlvă de ceva vreme un premiu de 10.000 de euro, care i se acordă celui mai bun roman din anul anterior şi ştiu că sunteţi implicat. A cui a fost iniţiativa?
- Casa de Cultură este o asociaţie pe care am gândit-o împreună cu domnul Mihai Penescu bazându-ne pe experienţa mea de opt ani de ONG şi strângere de fonduri. Casa de Cultură este o cârjă, o cârjă pe care încercăm să o aducem în sprijinul literaturii din România care şchioapătă. Am vrut să facem o asociaţie care în mod autentic să ridice literatura din România. N-am vrut o asociaţie prin care să obţinem nişte fonduri pe care să le deturnăm către ALL. Ca să fim absolut transparenţi în legătură cu acest aspect, editura e minoritară în board-ul asociaţiei. Sunt eu, domnul Mihai Penescu, criticul literar Alex. Ştefănescu, domnul Andrei Gheorghe, realizatorul radio-TV, plus încă o persoană pe care o vom atrage în curând.
Premiul literar Augustin Frăţilă este un premiu care am dorit să creeze o miză în România. Să nu fie numai un premiu simbolic, numai o diplomă semnată de cei mai mari intelectuali ai României. Nu, să fie un premiu care să-i asigure unui scriitor cel puţin nouă luni de trai decent în care să mai poată scrie un roman. Nimeni nu se poate îmbogăţi dintr-un roman. Poate numai din Biblie, dacă ar avea drepturi de autor… Însă, dacă ai scos o carte care a luat acest premiu, acea carte, datorită mediatizării se va vinde, spunem noi, în 10.000 de exemplare, care-ţi mai aduc nişte bani din drepturi de autor. Dacă mai scrii un roman şi încă un roman, în câţiva ani ai şansa să trăieşti din scris. A fost o discuţie dacă să facem premiul pe roman publicat sau pe manuscris. Decizia a fost să-l facem pe roman publicat exact din acelaşi motiv, ca să nu zică nimeni că a făcut cineva o şmecherie ca să-şi mai tragă nişte autori.
- Interesant este că la ALL nu aveţi colecţie de autori români.
- Aşa e, pentru anul acesta, singurul de la noi care poate intra în competiţie este Adrian Voicu, cu „Nepovestitele trăiri ale templierilor români”. Nu e un premiu făcut pentru noi. Ne dorim ca literatura să se ridice. Acest premiu să creeze un curent literar care să emane energie, să atragă oameni. Dacă reuşim să facem asta, atunci literatura ar avea de câştigat. Câştigul nostru este pe termen lung.
- Vă gândiţi la o colecţie de autori români la ALL?
- Îl avem deja pe Horaţiu Mălăele, cu Alexandru Arşinel avem un contract semnat şi mai avem câţiva autori în discuţii. Am vrea mult să lansăm o serie, dar nu de roman, ci de autobiografii, de aceea nu s-ar califica pentru premiul acesta. Modul în care am gândit premiul a fost în aşa fel încât el să fie dincolo de orice suspiciune. Hai să fim serioşi! Avem, trei dintre cei mai buni critici literari din România. Nu cred să existe cineva care să-i conteste pe Alex. Ştefănescu, Daniel Cristea-Enache şi Dan C. Mihăilescu. Ei fac selecţia titlurilor şi aleg cinci finaliste. Asta dă garanţia că titlurile alese sunt cele mai bune din cele alese. Şi apoi, avem 20 de bloggeri, de asemenea dintre cei mai prestigioşi din România. A, că sunt unii contestaţi, întotdeauna se vor găsi contestatari. Dacă ai numai fani, e ceva în neregulă cu tine. Dar nu există discuţie, respectivii sunt printre cei mai buni bloggeri din România. Toţi cei 23 din proiectul acesta sunt absolut voluntari, nimeni nu primeşte niciun leu. Fac asta din dăruire şi pentru că le-a plăcut proiectul.
- De unde vin cei 10.000 de euro?
- Din sponsorizări. green-future.ro, un magazin online, producător de saltele şi accesorii, şi Class Living, doamna Camelia Şucu, despre care se ştie că e un susţinător al culturii din România de foarte multă vreme. Mai avem discuţii şi cu alţi sponsori.
- S-ar putea majora suma? Sau să premiaţi mai mulţi autori?
- Uitaţi, de pildă, postul Europa FM s-a arătat foarte interesat de proiect. Deşi e partener media în proiect, ne-a propus, în plus, ca romanele finaliste să fie nominalizate pe site, iar ascultătorii să voteze. Cea mai votată carte urmează să primească 2.000 de euro din partea postului de radio. Acesta este un lucru extraordinar care-mi arată că proiectul este foarte bun.
Mario De Mezzo s-a născut la 22 martie 1977 în Slatina. A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu. La începutul carierei profesionale, a fost recuperator de debite, operator calculator, realizator de programe radio şi ziarist. Ulterior, a lucrat în cadrul Asociaţiei Habitat for Humanity România, a Fundaţiei Principesa Margareta a României (manager dezvoltare resurse) şi a Grupului Editorial ALL (director executiv, 2008-2010, CEO, din 2010 până în prezent). Din mai 2012, este preşedintele Uniunii Editorilor din România.
Interviu publicat, în formă prescurtată, în “Observatorul militar” din 12 septembrie 2012.
autor: Constantin Piştea
sursa