Interviu cu Jorge Edwards: “Dacă scriitorul pretinde că scrisul său va face societatea mai bună, atunci se înşală amarnic”

America de Sud este colțul de Pământ despre care se spune că te aduce mai aproape de cer; este locul în care secretele bătrânilor sunt cel mai bine păstrate și în care uriașii patagonezi își odihnesc oasele bătrâne. La marginea acestei lumi a pasiunilor și a obsesiilor, pe coasta unde toate drumurile se sfârșesc stă, în tihnă, Chile. Țara poeziilor lui Neruda și a Gabrielei Mistral, țara inventată a Isabelei Allende; dar și țara dictaturilor extreme, acum trecute. Jorge Edwards este, în acest peisaj, omul care le-a văzut pe toate; a fost declarat persona non grata de către Fidel Castro, pe când se afla în misiune diplomatică în Cuba, din pricina unui roman neastâmpărat; a prezidat Comisia pentru drepturile omului, în calitate de ambasador al UNESCO; a predat la universități europene și americane; a fost ambasador al Chile la Paris ș.a.m.d. Cel mai important, însă, a scris. A scris mult și cu haz despre vremurile bune și despre vremurile rele prin care a trecut țara sa, despre poeți damnați și intelectuali deziluzionați, a recuperat „modul acela de a fi sud-american – în cazul în care există așa ceva –” oriunde s-ar fi aflat în lume și a încercat să ducă mai departe lecția pe care a învățat-o de la Pablo Neruda.

Romanul Originea lumii este o poveste despre obsesii şi pasiuni – oricât de dificil ar fi să trasăm o diferenţă între cele două. Credeţi că cele mai frumoase poveşti izvorăsc din pasiuni sau din obsesii?
Uneori, pasiunile sunt în realitate obsesii. Iar în cazul cărţii mele, toată povestea se roteşte în jurul obsesiei vârstei. Este un moment în care Felipe Diaz, omul frivol şi mereu bucuros, care scria, ieşea cu femei, bea, realizează că nu mai poate continua în felul ăsta, aşa că sfârşeşte luându-şi viaţa. Exact în perioada în care lucram la această carte aveam, la Paris, un prieten care m-a inspirat, cumva, în crearea personajului Felipe Diaz. Într-o zi vine la mine şi îmi zice: „sunt îngrijorat”. „De ce”, intreb eu. „Pentru că toată viaţa mi-au plăcut whiskey-ul şi femeile, iar acum nu le mai fac faţă amândurora. Trebuie să aleg între whiskey şi femei”. Pentru el era o reală tragedie! Ei bine, ăsta a fost unul dintre primele lucruri care m-au inspirat în scrierea acestui roman. Este un roman despre dragoste, dar şi despre subiectul deja clasic al geloziei. Este, probabil, una dintre cele mai vechi teme literare. O găsim la Homer, în Iliada, la Shakespeare, pretutindeni. Cervantes are, de pildă, o poveste pe care o ador, întitulată  El Viejo Celoso.

„Seneca spune «nu eşti nicăieri atunci când vrei să fii peste tot.» Mi-a rămas în adânc înfiptă în minte ideea asta”

În realitate, când m-am apucat să scriu Originea lumii lucram la un roman foarte lung. Am zis „cum ar fi să îmi iau o vacanţă în care să fac lucruri noi, complet diferite?” Eram foarte obosit , aşa că am decis să mă duc în Catalunia, în Spania. M-am cufundat în cu totul alte lecturi decât cele obişnuite pentru mine. Am renunţat la romancierii moderni pentru Epistolele catre Lucilius ale lui Seneca şi am început să ascult compoziţiile pentru pian ale lui Rahmaninov. Nu aveam deloc dispoziţia pentru lucruri moderne. A fost o întrerupere, o paranteză mare de două sute de pagini. M-au inspirat toate lucrurile care au de-a face cu vârsta, cu trecerea timpului, dar şi cu obligaţia de a face mai multe lucruri în acelaşi timp. De altfel, era o realitate care mă chinuia în viaţa reală. Senca spune „nu eşti nicăieri atunci când vrei să fii peste tot.” Mi-a rămas adânc înfiptă în minte ideea asta. Ei bine, din toate episoadele astea s-a născut Originea lumii. Şi a mai fost ceva: pictura lui Courbet, L’Origine du monde, doar ce fusese expusă la Paris, la Musée d’Orsay. Când am fost eu să o văd erau extrem de mulţi turişti spanioli. Mi-a rămas în memorie imaginea unui cetăţean care s-a aşezat zâmbitor lângă tablou, soţia lui a făcut o poză, după care au ieşit din muzeu într-o mare veselie. Am zis „scena asta e perfectă pentru începutul unui roman.” Am avut senzaţia asta, pur şi simplu. Mi se întâmplă mereu aşa, să am o frază, un personaj, două, o atmosferă, dar să nu am o idee foarte clară despre cum va evolua povestea. Şi, ca să fiu sincer, e mai interesant să nu ai o idee clară, e mai palpitant. Acum, de pildă, tocmai am terminat de scris un scurt roman. E nepublicat. Nici măcar nu i l-am dat vreunui editor. Este un roman despre vocaţia picturii. Totul a pornit de la o veche poveste despre un pictor chilian. Iniţial, scrisesem o povestioară, după care am zis „povestea asta merită extinsă”. Acum e un roman de două sute şi ceva de pagini.

Vorbind despre intelectuali îmi vine în minte o altă întrebare. Multe dintre personajele dumneavostră sunt intelectuali. Mă întrebam, aşadar, care credeţi că ar trebui să fie, în ziua de azi, poziţia intelectualului în lume? Care credeţi că este atenţia pe care el ar trebui să o acorde faptelor sociale, politice? Este, în realitate, o polemică veche şi o întrebare care dăinuie.

„Dacă scriitorul pretinde că scrisul său va face societatea mai bună, atunci se înşală amarnic. Nici cititul şi nici scrisul nu vor schimba societatea în care trăim”

Acum vreo treizeci de ani întrebarea asta referitoare la „responsabilitatea socială” a intelectualului era o întrebare clasică. Îmi amintesc un episod când m-am dus cu soţia mea la o lectură publică unde era şi Mario Vargas Llosa cu soţia lui. Cineva ne-a întrebat, la un moment dat, lucrul ăsta, clipă în care soţia mea zice „vrei să răspund eu? Ştiu pe de rost ce trebuie să zic.” Acum, însă, nu ştiu ce ar trebui să răspund. Dacă scriitorul pretinde că scrisul său va face societatea mai bună, atunci se înşală amarnic. Nici cititul şi nici scrisul nu vor schimba societatea în care trăim. Sau, dacă vor produce anumite schimbări, asta se va întâmpla foarte lent. Pot apărea anumite schimbări, o oarecare maturizare intelectuală a conştiinţei celor care citesc, însă nimic mai mult de atât. Nu poţi să faci o revoluţie cu un roman. Cred, deci, că unica responsabilitate a unui intelectual este să îşi facă treaba cât mai bine posibil şi cu multă sinceritate. În ziua de azi, mulţi scriitori scriu pe fugă, doar ca să obţină un premiu. Mi-a placut, apropo de asta, ce a zis deunăzi un eseist francez care a primit un mic premiu: „mă bucur mai mult de acest premiu decât de Nobel, pentru că este un premiu oferit de personaje remarcabile, pe care le cunosc şi pe care le respect. Pe membri juriului Nobel nu îi cunosc. Şi apoi, premiul Nobel încearcă mereu să fie corect din punct de vedere politic. În schimb, premiului ăsta nu îi pasă dacă este sau nu corect din punct de vedere politic. Pe scurt, cred că intelectualului din ziua de azi nu ar trebui să îi peste prea tare de corectitudinea politică, dar cred cu tărie că ar trebui să fie sincer şi să judece într-un mod cât mai onest. Doar aşa poate să ofere o lecţie societăţii. Nu ştiu dacă este neapărat un lucru bun, însă am crezut mereu orbește în ideea de libertate. Intelectualul trebuie să fie un om liber. Desigur, în măsura posibilităţilor, căci nimeni nu e complet liber. Eu acum, de pildă, sunt diplomat, iar un diplomat nu este niciodată complet liber, însă încerc, mă străduiesc. În anumite momente ale vieţii am renunţat la diplomaţie şi am optat pentru meserii ca cele de jurnalist sau de profesor universitar, tocmai ca să pot fi liber.

Poveştile dumneavoastră, personajele dumneavoastră, modul în care simt şi acţionează au ceva etern, ceva care nu ţine nici de locul, nici de timpul în care se petrece acţiunea. Cu toate astea, romanele dumneavoastră pot trece şi ca fresce, cronici ale unei generaţii. Credeţi că literatura ar trebui să se preocupe mai degrabă de fragmente de istorie sau de eternitate?

În primul rând, orice scriitor visează ca toate cărţile sale să dureze cât mai mult cu putinţă. Dar să crezi că ele vor dăinui pentru eternitate este, desigur, o utopie. Eu am fost un cronicar al generaţiei mele, dar există şi extrem de multă ficţiune în ceea ce scriu. Cel mai mult mă inspiră propria mea experienţă şi cea a apropiaţilor mei. Tocmai de aceea ultima mea carte publicată este despre Montaigne. În prefaţa de la Eseurile sale, publicate la începutul secolului al XVI-lea, Montaigne scrie, la un moment dat: „eu însumi sunt subiectul acestor eseuri aşa că, dragă cititorule, dacă nu-ti convine, atunci poţi să laşi cartea din mână.” Aceste eseuri pot fi foarte bine citite şi astăzi tocmai pentru că poartă cu sine punctul de vedere al unui om care fiind capabil să povestească ceea ce i se întâmplă cu foarte mult stil şi într-un limbaj extraordinar de elegant, te ajută să înveţi imens despre natura umană. Vorbeşte direct despre el însuşi şi indirect despre umanitate. Asta este ceea ce îmi place cel mai mult.

În ochii multor europeni, literatura sud-americană conservă o doză serioasă de magie, oferă un soi de senzaţie de imponderabilitate. Această lejeritate a fiinţei izvorăşte din Real sau mai curând din ochii privitorului?

„Poate că acest mod de a fi sud-american – presupunând că aşa ceva ar exista cu adevărat – decurge dintr-o anumită relaţie cu trecutul”

Literatura sud-americană nu este mereu aşa. Să ne gândim, de pildă, la scriitorul uruguaian Juan Carlos Onetti. Poveştile lui sunt foarte triste. Dar da, asta este o întrebare bună, pentru că, întotdeauna, scrierea artistică vine din mintea scriitorului, din felul său de a privi lucrurile, din modul în care imaginaţia sa structurează poveştile. Te poţi agăţa cât pofteşti de evenimentele istorice, însă, dacă imaginaţia nu se descurcă cu organizarea acestor evenimente într-un anumit mod, atunci lucrurile nu funcţionează cum ar trebui. Aşadar, poate că acest mod de a fi sud-american – presupunând că aşa ceva ar exista cu adevărat – decurge dintr-o anumită relaţie cu trecutul. Nu e obligatoriu să fie optimist sau vesel. Oricum, scriitorii latino-americani sunt foarte diferiţi între ei, însă europenii au acestă tendinţă de a fixa un model. Există pe de-o parte Borges şi pe de altă parte Neruda. Şi chiar Neruda însuşi are atât de multe moduri de a fi! În anii 50 a produs o literatură puternic angajată politic, stalinistă, scrie Las Uvas y el Viento, după care s-a schimbat complet. Şi nu e vorba despre o schimbare oportunistă. Nu, a fost ceva cât se poate de firesc, pentru că a înţeles că a greşit. Scrie, aşa, Extravagario, o colecţie de extravaganţe, o poziţie extrem de personală a individului aflat în faţa repetiţiei timpului.

Apropo de Pablo Neruda, care este cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat de la el?

Neruda era poet. Şi, când spun asta, mă refer la faptul că era poet tot timpul, fără încetare. Iar asta decurgea din faptul că îi plăcea să se joace, avea umor şi privea mereu lumea cu ochii unui copil. Aşa că, dacă am învăţat ceva de la el, nu este vorba de ceva intelectual, ci de un soi de înţelepciune pe care el o afişa în faţa timpului şi mai ales a naturii.

Proveniţi dintr-o ţară care a trecut prin schimbări majore de regim şi prin multe ape tulburi, dar care acum s-a liniştit. A înfruntat crizele profunde, iar acum este, poate, ţara din America Latină în care se trăieşte cel mai bine. România a trecut, şi ea, prin multe schimbări de regim, însă spre deosebire de Chile, nu  pare să îşi fi găsit„calea”. Mă întreb, aşadar, cum a reuşit Chile să înfrunte toate aceste dificultăţi şi să iasă cu mândrie din momentele de disperare?

„Chilienii au avut mereu un bun simţ al realităţii şi al echilibrului. Asta ne-a ajutat să dobândim, în timp, o maturitate politică şi să ştim să alegem”

Chile este o ţară care, pe toată durata secolului al XIX-lea, dar şi la începutul secolului XX, a fost foarte stabilă. Şi asta pentru că, zic eu, chilienii au avut mereu un bun simţ al realităţii şi al echilibrului. Asta ne-a ajutat să dobândim, în timp, o maturitate politică şi să ştim să alegem. De aceea, personal nu am fost deloc îngrijorat atunci când, la sfârşitul dictaturii lui Pinochet, chilienii au trebuit să se prezinte la urne şi să voteze. Comuniştii nu au crezut în soluţia asta, însă eu am avut încredere. Aveam încrederea că chilienii nu au uitat să voteze şi că vor alege libertatea,  nu dictatura. Şi iată că nu m-am înşelat. Aşadar, experienţa politică a poporului chilian este veche, nu ţine de prezentul imediat. Ce-i drept, Chile este o ţară cu foarte multe resurse. Pescuitul, agricultura, mineritul ne-au ajutat să avem o economie prosperă, însă asta nu garantează niciodată stabilitatea. Pentru că atunci când oamenii încep să o ducă bine, cum este acum cazul Chile, unde venitul pe cap de locuitor este cel mai mare din America Latină, vor vrea întotdeauna mai mult şi mai mult. Chilienii vor să fie ca europenii acum, iar asta generează nelinişte şi instabilitate.

Ca, de pildă, mişcările studenţilor din vara anului 2011.

Da, exact. Frământările studenţilor au o explicaţie foarte clară. Uneori poate fi foarte costisitor să fi student. Când eu eram tânăr, procentul celor aflaţi în facultăţi era undeva în jur de şapte-opt procente. Şi era gratis. Acum, 70% dintre tineri sunt înscrişi la o facultate. Gândiţi-vă, deci, cât de mari sunt costurile pentru statul chilian. Desigur, costuile ar trebui să fie diferenţiate, mai mici pentru tinerii care provin din familii sărace şi ceva mai ridicate pentru cei care provin din familii cu posibilităţi financiare. Varianta universităţii complet subvenţionate de stat rămâne, însă, o utopie.

scrisă de Ioana Paverman
sursa