Ca orice vinovat fără vină a dorit să se facă lumină asupra intenţiilor sale generoase. Câştigase enorm de pe urma descoperirii sale şi, cum nu avea moştenitori direcţi, a hotărât ca întreaga sa avere să fie transformată în substanţiale premii anuale decernate celor ce prin descoperiri novatoare urmau să aducă servicii umanităţii. Astfel că, din anul 1901, conform dorinţei testamentare a lui Alfred Nobel, prestigioasa distincţie ce îi poartă numele este acordată de către Academia Regală din Suedia celor mai importanţi scriitori, cercetători în domeniile chimie, fizică, economie, medicină precum şi fericiţilor făcători de pace.
În testamentul lui Nobel erau stipulate două criterii fundamentale pentru acordarea premiului literar: valoarea creaţiei şi valoarea morală, proiectate împreună, una în conţinutul celeilalte. Aceasta era proiecţia ideală: valoarea literară înşurubată perfect în moralitate. În timp însă, lent, dar din ce în ce mai accentuat, a devenit tot mai vizibilă intruziunea criteriilor etnice şi geopolitice. Încă din 1940, poetul Alexandru Philippide aşează un semn de întrebare asupra unor autori premiaţi, încercând totuşi să explice: ,,O mică parte de nesiguranţă va exista în orice apreciere asupra valorii literare a unui scriitor, făcută de un contemporan al acestuia”.
În 1988, prestigiosul şi regretatul critic literar Laurenţiu Ulici a publicat lucrarea monumentală ,,Nobel contra Nobel”. Antologia domniei sale reuneşte o sută de scriitori care ar fi meritat premiul, fără să îl fi obţinut.
Alătură numelui fiecărui laureat, din 1901 până în 1987, o altă propunere, un alt scriitor plauzibil. La capătul acestei munci uriaşe şi pătimaşe, scrie în postfaţa lucrării: ,,Punând cap la cap numele laureaţilor Premiului Nobel şi numele celor prezenţi în această antologie am realizat cu adevărat marea dificultate obiectivă a atribuirii premiului, altfel zis, fatalitatea nedreptăţilor”. Lângă primul laureat, Sully Prudhomme, din 1901, îl aşează pe Lev Tolstoi. Lângă Henryk Sienkiewicz (1905) îl aşează pe Jules Verne. Pentru anul 1935, când Nobelul pentru Literatură nu s-a acordat, îl propune pe Federico Garcia Lorca. Iar dintre autorii români, Laurenţiu Ulici îi include între propunerile sale (,,ele reprezintă, inevitabil, un gust personal şi nu mai puţin subiectivă angajare axiologică”) în 1950, pe Tudor Arghezi, în 1960, pe Lucian Blaga şi în 1980, pe Nichita Stănescu.
În orice caz, este limpede că scriitorii publică pentru că vor ca volumele lor să ajungă la cât mai mulţi cititori şi să fie pe placul acestora, orice autor îşi doreşte popularitate şi preţuire. Bineînţeles că şi cititorii sunt, fiecare în parte, o instanţă care are un singur criteriu, judecată de gust. Jurnalul Naţional face un dar imens cititorilor săi, oferindu-le delicii spirituale prin această colecţie de primă mărime, girată de juriul Academiei Regale din Suedia, dar şi de rezistenţa în timp a operelor literare.
S-a spus că Premiul Nobel aduce în prim plan subiectiv valori omologate de o singură instanţă, academicienii suedezi. Aşa este, dar a rămas instanţa care decide cea mai râvnită şi mai substanţială distincţie de pe mapamond.
Alfred Nobel, iniţiatorul premiilor de recunoaştere universală a valorilor, l-a surclasat pe ,,inventatorul mântuit al dinamitei”, vestind omenirii constant, în fiecare an, peste veacuri, că binele învinge!
Autor: CLARA MARGINEANU
sursa
sursa foto
