- Ingrid Beatrice Coman, te-ai născut în România, ţi-ai definitivat studiile în Italia, unde te-ai stabilit, acum locuieşti în Malta. Ai publicat mai multe nuvele şi mai multe romane, înţeleg că şi traduci, nicăieri n-am găsit cu ce anume faci în acest moment, pe lângă faptul că îţi creşti băieţelul. Cu ce te ocupi, de fapt? Vrei să spui pe scurt "Ziarului de duminică" povestea ta, mai ales că este una de succes?
- Aceasta este o întrebare care ar putea rezuma soarta unei generaţii întregi de scriitori. Fără să vrei ai atins un punct foarte dureros în povestea unui scriitor. De multe ori m-am izbit, ca să spun aşa, de acest paradox: dacă un tâmplar vine să-ţi repare o uşă sau un dulap, îi arăţi ce are de făcut, îl plăteşti, şi la revedere. La fel se întâmplă şi cu multe alte meserii "clare", şi nimeni nu şi-ar permite, cred, să cheme un instalator, un electrician, un taximetrist - toate meseriile acestea preţioase de care ne folosim în orice moment al cotidianităţii - fără să-l plătească sau punându-i la îndoială meseria. Nu am auzit niciodată pe nimeni întrebând un măcelar cu ce se ocupă, de fapt, în viaţă.
Acesta este paradoxul: foarte rar am întâlnit un scriitor care să nu fie întrebat: bine bine, scrii, dar cu te ce ocupi de fapt în viaţă? Adică, în traducere liberă, din ce mănânci? Pentru că ştim cu toţii că scrisul este meseria muritorilor de foame, din păcate, şi că aura aceea de magie care însoţea figurile scriitorilor din alte vremuri s-a destrămat. Aşa că astăzi foarte rar un scriitor îşi poate permite să fie… scriitor.
Mulţi sunt profesori, traducători, funcţionari de tot felul. Şi numai cine a trecut prin acest gen de "viaţă dublă" care de fapt înseamnă "muncă dublă" poate să înţeleagă cât este de greu să rămâi în echilibru pe funia subţire şi tremurată dintre pasiune şi necesitate.
Poate că scriitorii nu mai sunt la modă, cine ştie, poate că le-a trecut vremea, sau încă nu le-a venit, cert este că rămâne o meserie delicată pentru zilele noastre. Mii de rânduri aşternute pe hârtie în numele unui crez ascuns care numai Dumnezeu ştie cum de mai rezistă şi din ce se mai hrăneşte…
Aşa că, uite, întrebarea ta nu mă ia prin surprindere. Mi-ar plăcea să răspund: scriu, scriu şi iarăşi scriu, asta fac în viaţă, mă trezesc cu o poveste nouă pe vârfurile degetelor şi ştiu că până la sfârşitul zilei trebuie să o aştern pe hârtie, altfel îmi rămâne un gol dureros şi insuportabil în zi…
Dar ştiu că nu ar fi întru totul adevărat. Aşa că îţi răspund: încerc să supravieţuiesc. Mă trezesc în fiecare dimineaţă înainte de răsărit (şi când ai norocul unei ferestre care priveşte spre mare, e un privilegiu) să scriu, de mână, ca un soi de posedată matinală. Dacă am noroc prind vreo doua-trei ore de muncă înainte de a se trezi băieţelul meu, care îmi împarte ziua cu ritmurile lui. Mă ocup de el, pâna la ora când trebuie să meargă la grădiniţă. Apoi alerg să deschid un birou care n-are nici o legătură cu scrisul, al unei firme care nu îşi are rădăcinile în cultură, şi mă străduiesc să o fac să meargă, lucrând la proiecte industriale cu aceeaşi sârguinţă cu care lucrez la o carte.
Apoi trec dintr-o piele într-alta, ca să spun aşa, alerg să trec "pe curat" ultimul capitol, ultima nuvelă, ultima idee pe care am scris-o de mână, cu ochii pe ceas, să nu pierd ora când va trebui să alerg să-mi aduc băieţelul acasă.
După amiaza aproape copie dimineaţa - alergătura la birou, apoi acasă la scris, citesc ca o dementă, printre picături, mă străduiesc în acelaşi timp să fiu şi prezentă în viaţa copilului meu, deşi mi se întâmplă câteodată să primesc reclamaţii gen "joaca-te cu mine, mami, mai lasă hârţoagele alea…".
Cam asta sunt: un fel de salahor al literaturii, aş putea spune. Merg orbeşte înainte, fără să ştiu încotro, cu singura certitudine că, orice s-ar întâmpla, nu trebuie să mă opresc…
- Unul dintre romanele tale, cel apărut în 2010, "Pentru cine cresc trandafirii", descrie societatea românească cu puţin timp înaintea căderii lui Ceauşescu. Cât de mult ai cunoscut acea societate, dat fiind că, prin forţa împrejurărilor, erai foarte tânără?
- Aveam peste 17 ani când s-a întâmplat. Tânără sau nu, balaurul acela cu mii de capete se înfruptase deja din toată copilăria şi adolescenţa mea. Eram prea tânără să înţeleg? Poate, dar cu siguranţă nu eram prea tânără să simt muşcătura adâncă în carnea mea şi a celor din jurul meu - a dinţilor metalici ale unui mecanism monstruos şi nebănuit de puternic. Mi-au trebuit mulţi ani să mă împac cu acele amintiri, şi nu întâmplător cartea se naşte la 20 de ani distanţă (incredibil cât de mult le ia unor răni să se închidă!). Uneori trebuie să te îndepărtezi foarte mult - în spaţiu şi în timp - ca să înţelegi. Când am luat pentru prima oară în mână pixul cu gândul să scriu despre asta, am ştiut că drumul de întoarcere era deschis şi că a venit vremea să cobor în ungherele cele mai ascunse ale sufletului meu.
- Stabilirea în Italia, apoi în Malta, le-ai perceput ca pe nişte rupturi? Ţi-au influenţat cariera sau scrisul?
- Orice plecare este o ruptură, inevitabil. Şi, ca orice ruptură, doare. Pot să spun că bântui prin lume în căutarea acelui ceva fără nume care încă îmi scapă. Nu ştiu dacă voi rămâne in Malta, dar nici nu mă mai îngrijorează gândul. Am învăţat să merg acolo unde mă duce viaţa, fără să crâcnesc. Există un soi de înţelepciune a coincidenţelor, in care eu de fapt nu cred. Adică cineva, acolo sus, ne pune pietre de hotar în cale, un fel de călăuze ascunse, şi uneori e mai bine să te supui fără să pui prea multe întrebări. Există şi un avantaj imens în asta: şi anume faptul că, după o vreme, îţi iei ce ai mai bun cu tine în suflet, şi oriunde se întâmplă să te afli, eşti deja acasă. Aceasta este, consider eu, cea mai mare libertate.
- Vorbeşti perfect româneşte, e firesc, e limba maternă, dar vorbeşti la fel de bine italiana, în care ai şi scris un roman, la fel de bine şi engleza, în care înţeleg că scrii următorul roman. Cum se explică această uşurinţă? Cărei culturi socoteşti că îi aparţii?
- Tuturor, probabil. Si niciuneia. În sensul că suntem ceea ce suntem indiferent de limba în care ni se îngăduie să ne exprimăm. Au fost momente când mi-am dat seama că aş continua să scriu şi dacă n-ar mai rămâne nici o limbă vie pe pământul ăsta. Simt ceva în suflet care mă bântuie şi cere să se aştearnă pe hârtie. Dacă aş fi avut talent la pictură, sau la muzică, trecerea ar fi fost poate mai directă. Aşa, trebuie să îmbrac în cuvinte tot ce am de scos la lumină. Şi trecerea de la o limbă la alta este dificilă, pentru că fiecare din ele e o lume aparte. Dar, ca un fel de Alice în ţara minunilor, în fiecare dintre ele găsesc ceva nou, ceva unic. E adevărat că trec de la una la alta, şi de multe ori mă trezesc scriind un capitol în italiană, ca apoi să încerc să termin cutare nuvelă în română, ca să am timp să lucrez la ultimul fragment din romanul în engleză. Dar nu ştiu dacă aş putea să o chem "uşurinţă", dat fiind că presupune foarte multă muncă. Şi aici mă întorc la definiţia de salahor al literaturii…
- Acţiunile cărţilor tale se petrec în foarte multe ţări - Rusia, Afganistan, România. E o întâmplare? Vrei să demonstrezi că pretutindeni condiţia umană e aceeaşi? Despre ce vorbesc romanele tale?
- Nu vreau să demonstrez nimic, de fapt. Fiecare carte este o călătorie în necunoscut, merg alături de personajele mele o bucată de vreme şi ele au tot felul de lucruri să-mi povestească sau să-mi arate. Le urmez, recunoscătoare, există ceva magic în relaţia care se creează cu personajele, şi până să pun cuvântul sfârşit pe ultima pagină a cărţii, voi fi străbătut cale lungă într-un tărâm care cu câteva pagini înainte îmi era necunoscut. Rusia, Afganistan, România - sunt departe una de alta doar pe hartă. Oamenii - în esenţa lor, în puterea lor de a supravieţui, în neputinţa lor, uneori - sunt aceiaşi, mereu şi oriunde. Şi apoi eu consider că nu există război, dictatură, injustiţie pe lumea asta care să nu ne privească îndeaproape, pe fiecare dintre noi; fiecare bărbat răpus, femeie abuzată, copil flămând din oricare parte a lumii- sunt rude cu noi...
- Unul dintre cei mai importanţi scriitori italieni, Raul Montanari, spunea despre tine că "te-ai născut romancieră, că amploarea romanului îţi este naturală". Aşa simţi?
- Mă feresc întotdeauna de definiţii, ca de nişte închisori ambulante. Eu nu ştiu, de fapt, ce sunt. Încerc să aflu prin oglinda a ceea ce fac. Mă privesc, uneori, în ochii unui cititor căruia un roman, o nuvelă sau chiar şi un simplu cuvânt din ce scriu i-a lăsat un semn, o urmă în suflet. O pereche de ochi umeziţi de emoţie pot să dea sens unei vieţi întregi, pentru că ştii că cineva, undeva, a deschis o carte de a ta, a făcut-o parte din timpul şi sufletul său şi nu-i pare rău. Şi pot să spun că cea mai mare satisfacţie de până acum nu au fost cronicile, sau numărul de cărţi vândute (deşi, sigur, sunt binevenite) ci lacrimile unei doamne de la Emergency după o lectură din Oraşul lalelelor, spunându-mi că există cu adevărat, acolo, in Kabul, un băieţel care visa să zboare în timp ce-şi târa de colo colo genunchiul spulberat de o mină. Sau un domn din Novara după o prezentare a romanului Ceai la samovar care mi-a spus că şi bunicul lui s-a întors într-o cutie de lemn din Siberia, doar că nu a bănuit niciodată ce se ascunde dincolo de tăcerile primite moştenire de la părinţi. Ca să nu mai vorbesc de zecile de români care mi-au scris după ultima carte, Pentru cine cresc trandafirii, spunându-mi că da, îmi amintesc, chiar aşa simţeam şi eu, chiar asta mi s-a întâmplat, ce bine că n-ai uitat…
- Colaborezi cu mai multe reviste ale comunităţii române din Italia. Cum se manifestă, din punct de vedere cultural, această comunitate?
- Se străduieşte să-şi afirme identitatea. Să existe. E o muncă titanică, pentru că din păcate ultima ştire a unei găinării sau crime comise de un român spulberă ani întregi de lucruri bune, pentru că memoria occidentului este uneori aburită şi selectivă, şi oamenii uită cu uşurinţă mii de lucruri bune pe care le-ai adus şi te pun pe cruce pentru ultima ştire urâtă. E o luptă inegală, copleşitoare, crudă. Uneori mă bate gândul că cineva le alimentează ad arte acolo sus. Dar nu avem ce face. Ştim că trebuiesc ridicate zeci de piscuri de munte pentru a putea acoperi o râpă. Totuşi oamenii nu-şi pierd speranţa şi continuă să construiască. Aceasta este partea ascunsă a diasporei, cea pe care mulţi preferă să n-o vadă, ca să nu li se pună la îndoială convingerile crescute în mintea lor după ultimul telejurnal ca ciupercile după ultima ploaie…
- Ce crezi că nu se ştie despre literatura română în Italia şi ai vrea să fie cunoscut?
- Am constatat cu mare tristeţe că nu se ştie mai nimic. Nu numai nu se cunosc scriitorii contemporani, cu mici excepţii fericite, ci nu se ştie nimic despre clasici. Nu poţi să-ţi imaginezi de câte ori am auzit întrebarea aceasta dezarmantă, pusă cu nonşalanţă "da' ce, aveţi şi voi literatură?" iar şi iar, şi te apucă aşa o febră ciudată şi ai vrea să le vomiţi în faţă toţi Emineştii şi Petreştii si Călineştii şi să-i inviţi, pe unii dintre ei, să mai treacă pe la şcoală.
Dar nu te poţi apăra de ignoranţă cu arme convenţionale. De fapt nici nu cred că te poţi apăra, şi poate nici nu trebuie, pentru că ignoranţa e o povară doar pentru legitimii proprietari, şi până la urmă fiecare este urzitorul propriului destin.
Ce putem să facem este să devenim o punte între o lume şi alta, între o limbă şi alta, pentru toţi acei oameni - şi sunt mulţi - italieni care mai au urechi să audă şi ochi să vadă. Este motivul pentru care m-am hotărât să traduc mici bijuterii ale literaturii române în limba, astăzi puţin prăfuită, a lui Dante.
