Totul a pornit de la un scandal de adulter în care a fost implicat autorul francez. La primăvară, Uniunea Scriitorilor va organiza un simpozion pe tema „Cum se scrie un roman". Sub impersonala formulă, se ascunde o întrebare cât se poate de personală, adresată romancierilor, referitoare la experienţa fiecăruia în materie. Ca moderator al discuţiei, am de gând să spun povestea scrierii de către Victor Hugo a romanului „Mizerabilii". Poveste pe care n-am inventat-o eu, fireşte, şi pe care o ştiam doar în linii mari.
Începutul unui lung drum
Toate începuturile sunt mici, remarca Titu Maiorescu. Începutul scrierii „Mizerabililor" confirmă remarca. El are aerul unei anecdote. În 1845, Hugo, în vârstă de 43 de ani şi destul de celebru ca să fie pair al Franţei (distincţie nobiliară), e surprins în plin delict de adulter de poliţia pe care o alertase un soţ bănuitor. Partenera e arestată, conform legii, pairul scapă basma curată graţie titlului nobiliar, dar, ca să evite oprobriul public, se ascunde în apartamentul lui parizian din Place Royale, Place des Vosges de azi, şi se pune pe scris un roman. Poate fi considerat ca al doilea dintre cele importante.
Autorul n-are deocamdată niciun plan, nicio cronologie clară a evenimentelor, întinse totuşi pe patru decenii, niciun subiect bine definit. Doar un titlu care arată că nici numele personajelor nu sunt definitivate: „Jean Tréjean". Când te gândeşti că romanul va avea 1.500 de pagini, sute de personaje, o intrigă complexă, mai nu-ţi vine a crede că Hugo putea porni la drum cu atât de puţine elemente.
Nu ajunge să povestească revoluţia din 1832, cu care acţiunea se va încheia în versiunea ultimă, şi se întrerupe din cauza revoluţiei din 1848, care îi absoarbe interesul. Urmează conflictul cu Napoleon al III-lea şi exilul. Reia lucrul la Guernesey (insulă aflată sub conducerea Coroanei britanice), în decembrie 1860. Un an şi jumătate mai târziu, apare primul volum.
Improvizatori sau constructori
E absolut uimitor cum s-a putut închega imensul material uman, social, politic, istoric, într-un timp atât de scurt, mai ales dacă avem în vedere felul în care Hugo începuse lucrul la roman. Până şi titlul are povestea lui, rod al unei bizare întâmplări: a fost fixat ca urmare a unei şedinţe de spiritism, la care Hugo se deda deseori după moartea Leopoldinei, fiica lui, când ciocăniturile în masă îi vor spune: „Mare om, termină Mizerabilii!".
Sigur, critica îi va reproşa „burţile", parantezele inutile şi alte defecte de construcţie, dar nimeni nu-i va contesta caracterul monumental. Dintre contemporani, Flaubert, George Sand şi Barbey d'Aurevilly i-au fost, e drept, defavorabili, dar în posteritate valoarea romanului nu va mai fi niciodată pusă la îndoială. Nu încape vorbă că felul de a scrie al lui Hugo nu constituie o reţetă pentru alţi romancieri. N-am de gând să-l recomand participanţilor la simpozion. Când îşi vâră coada geniul, s-ar spune că nu contează nici cum, nici cât lucrezi. Pe de altă parte, romancierii înşişi pot fi mari constructori, precum Thomas Mann, Proust sau Joyce, sau improvizatori extraordinari, precum, iată, Hugo.
Sadoveanu îşi scria romanele „în cap", la pescuit, de pildă, şi le trecea apoi pe hârtie fără nicio corectură, ceea ce face din el un improvizator mai degrabă decât un constructor, la antipodul lui Rebreanu, care le rescria de câteva ori, până când reuşea să asambleze părţile şi să găsească ritmul potrivit. Marin Preda construia meticulos şi oarecum nesigur pe prima formă, dovadă versiunile succesive şi foarte diferite ale romanului „Risipitorii". M-am întrebat adesea cât ar fi câştigat în arhitectură „Cel mai iubit dintre pământeni", dacă Preda apuca să scrie o a doua versiune, cum avea, se pare, intenţia.
Autor: Nicolae Manolescu
sursa