Am citit cu delicii acest încântător, ataşant, cvasi-proustian „striptease autobiografic“, dar şi cu regretul că a fost prea scurt: vreo sută cincizeci de pagini, cărora li se adaugă, drept bonus-uri, trei interviuri „reprezentative“ mai vechi sau mai noi (cu Saul Bellow, Iris Murdoch şi, respectiv, Amos Oz) unde A.R. se află în ipostaza de intervievatoare; o secţiune de referinţe „critice“; o cronologie a textelor traduse (romane & piese de teatru); şi, last but not least, o consistentă secţiune cu fotografii din arhiva personală. Multe dintre prezentele „mărturisiri“ au mai fost făcute, cu alte cuvinte şi prilejuri, în numeroase interviuri şi fragmente confesive din ultimii ani; Radu Paraschivescu reia cvasiintegral, la un moment dat, o confesiune publicată de Antoaneta Ralian în Dilema Veche. Însă nu atât „revelaţiile“ anecdotice şi documentare primează aici – deşi există, din belşug, şi asemenea condimente –, cât spectacolul de vervă, inteligenţă mobilă şi autenticitate al acestui spirit liber şi viu, care-şi asumă cu dezinvoltură paradoxurile, scapă mereu printre degete şi evadează din plasa tuturor clişeelor zilei: „Cred că mă ajută mult simţul umorului. Sesizez partea nostimă, ilară a lucrurilor. Mă amuz, deşi nu sunt un om vesel. Râd rar şi nu sunt o optimistă. (…) Am cutezat odată să-l contrazic pe domnul Andrei Pleşu care le recomandă bătrânilor contemplaţia, recapitulările, concentrarea curiozităţii doar pe esenţe.
Dimpotrivă, eu cred că motorul supravieţuirii e vitalitatea, dinamismul în limita puterilor, setea de nou, curiozitatea pentru tot ce se întâmplă în jur, senzaţia impusă că eşti încă în circuit. Nu recapitularea, cu inerentele-i regrete şi remuşcări pentru fapte ireversibile, nu fuga în trecut, ci ancorarea în prezent (oricât ar fi el de urât), adaptarea la acel prezent. În afară de vârstă, eu trebuie să lupt cu singurătatea totală, cu deteriorarea crescândă a sănătăţii, cu invaliditatea, cu diverse dureri fizice. (…) Ştiu că timpul mi se comprimă văzând cu ochii. Îl văd grafic cum se îngustează în faţa mea. Dar refuz să-mi plâng de milă. Mă agăţ de orice plăcere. (…) Da, supravieţuiesc. Che sarà, sarà. Whatever will be, will be“.
Bagheta magică a dialogului, într-un continuu du-te-vino printre vârste şi epoci, o reînvie pe fetiţa interbelică de familie bună, provenită din marea burghezie liberală evreiască (fratele mai mare, Richard Stein, este cel care a compus muzica la Sanie cu zurgălăi) şi crescută în „patriarhalul“ Roman al lui Cezar Petrescu şi Blecher; apoi pe adolescenta romantică şi studioasă, prinsă în menghina istoriei între anii prigoanei antisemite (a purtat steaua galbenă) şi cei ai exproprierilor staliniste (care-i dau lovitura de graţie propriei mame, deja fragilizate), pe studenta anglistă a lui Tudor Vianu şi Dragoş Protopopescu, pe absolventa constrânsă, în anii ’50, să lucreze (oroare!) la epurarea bibliotecilor, în Ministerul Culturii, pe soţia iubitoare a ziaristului Marius Ralian (dispărut acum trei ani, după o căsnicie de peste şase decenii), pe traducătoarea de performanţă şi călătoarea evazionistă... Pentru ca prezentul să ne ofere imaginea unei „trufandale geriatrice“, observatoare lucidă a tarelor actualităţii noastre „tabloidizate“.
Există şi câteva amintiri „romaneşti“: secvenţa eliberării familiei Stein dintr-un adăpost, pe 23 august 1944, de către un soldat rus, cea a salvării de la moarte a tatălui de către un ofiţer hitlerist care-i dă penicilină sau pasiunea adolescentină a Antoinettei pentru un tânăr care, devenit student la Filosofie în Bucureşti, o înşală cu o „năistă“, apoi, convertit la stalinism şi intrat în diplomaţie, îi devine definitiv străin. Iată fraza – teribilă - prin care cinicul iubit o părăseşte pe domnişoara idealistă: „Sunt homo sapiens, homo ludens, dar şi homo cacuens, homo futuens şi trebuie să-mi trăiesc viaţa, vreau să cunosc toate atracţiile vieţii“. Urmată de replica, nu mai puţin elocventă, a intervievatorului: „Înţeleg că, dac-ar fi rămas la Roman, n-ar fi depăşit perimetrul lui homo sapiens şi homo ludens. Avantajele târgurilor patriarhale“. Mai târziu, Marius Ralian se îndrăgosteşte de ea după ce o cunoaşte în două ipostaze vestimentare („crezuse că suntem două“)...
Ceea ce seduce în aceste confesiuni şi autodefiniri dezinvolte, pe lângă irezistibila (auto)ironie benignă ce nu cruţă nimic, dublată de un simţ al umorului care ar fi strălucit inclusiv în saloanele franceze de altădată, este combinaţia de sensibilitate clasică şi disponibilitate avangardistă, de cuminţenie „de modă veche“ şi „libertinaj“ interior, stimulat de traducerile din Henry Miller, Durell & Co. Bref: aristocraţia autentică – definită de firesc şi naturaleţe, nu de poză şi parapon - a unei octogenare ce sfidează mizeriile existenţei şi ale istoriei.
Antoaneta Ralian îşi asumă până la capăt, fără cosmetizări, slăbiciunile, înfrângerile, cedările. Între bovarismele adolescenţei, când se imagina una dintre doamnele de Guermantes, şi bătrâneţea când conchide că „n-ar putea trăi în America, dar în Anglia da“, distanţa este, oricum, considerabilă. Îi plac pisicile, dar „mai mult în literatură“, în viaţă preferându-i, ca animale de companie, pe mai „masculinii“ câini. Crede, fără înconjur, în „universalul şi eternul uman“ („Mi-ar fi plăcut să mă nasc în altă epocă, pe vremea lui Proust sau în saloane rococo – ştiu, sunt o incorigibilă romanţioasă bătrână. Deşi sunt convinsă că, pe sub peruci, fracuri şi crinoline, oamenii erau aceiaşi: duplicitari, ipocriţi, viciaţi... Or, fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n era ta“) şi nu-şi concepe evreitatea în absenţa legăturii „organice“ cu o Românie de care nu s-a putut niciodată desprinde. Celebrează toate sărbătorile, evreieşti şi creştine, „legate de mese îmbelşugate şi mai ales de prăjituri specifice“. Stimulative sunt şi insight-urile despre modul „ectoplasmatic“ prin care intră în pielea textelor traduse, ca şi despre arta „actoricească“ a traducătorului, judecăţile despre oameni şi cărţi, evocările epice ale prieteniei cu Murdoch şi Bellow (dar şi cu scriitoare românce de azi), consideraţiile despre piaţa editorială şi statutul breslei, despre puritanism şi political correctness... Traducătoarea nu cunoaşte odihna şi îşi persiflează cu haz virtuala dispariţie. Are şi noi proiecte: tocmai e pe cale de a retălmăci două volume de Joyce, „neaoşizate“ anterior de Frida Papadache...
Radu Paraschivescu a ştiut să developeze aproape romanesc, într-un dialog cuceritor, profilul biografic al unei personalităţi neobişnuite pe care o admiri spontan, fără rezerve.
// RADU PARASCHIVESCU
// Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian
// Editura Humanitas, Colecţia „Convorbiri/Corespondenţă/Portrete“
// Bucureşti, 2011.
de Paul Cernat
sursa