Gabriel Brebenar s-a retras la ţară, unde dă cu coasa, face baie în Criş şi citeşte. Restul e, oricum, inutil. Şi-a publicat „Jurnalul“ şi l-a cucerit pe Gabriel Liiceanu, care vorbeşte despre el ca despre un Cioran care dă Parisul pe Coasta Boacii. Rândurile următoare îi spun povestea.
Este penultima zi a Târgului de Carte Gaudeamus, ultima sâmbătă de noiembrie, uite că s-a dus naibii şi toamna asta. Urmează 2012, cine poate garanta că nu e ultima, şi... Şi cititorii, şi scriitorii, şi aceşti gură-cască şi studenţii mondeni caută, fără noroc, oxigen în hala mare de la Romexpo. Suntem şapte miliarde de oameni pe planetă. Mulţi! Se simte până şi aici, la Târg. Cuvintele zboară în toate direcţiile, leii se predau, când şi când, în mâinile casierelor.
Se tace prea puţin. Se aduc elogii, se polemizează, se fac, greu, dar se fac, şi armistiţii. Iată un om al muncii cu cravată care tocmai îi spune unui autor că este indiscutabil atins de aripa geniului, iar el, atinsul, tresaltă încântat. Uite-l şi pe poetul Florin Iaru alergând ca la Revoluţie, de la o lansare de carte la alta. Privire să fii şi oboseşti ţinându-te după el!
La standul Editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu îi face un laudatio unui tânăr necunoscut. Tânărul are gesturi dezordonate şi este, cu siguranţă, răvăşit. Gabriel Liiceanu povesteşte cum l-a sunat într-o seară să-l anunţe că îl publică în volum, dar tânărul, beat fiind, i-ar fi spus... mă rog. Aflăm că tânărul i-a adus - pe tren - filosofului o ţuică de pere. Ziaristul are deja dreptul să fie intrigat.
Liiceanu şi luxul de a fi încântat
Cine este acest tânăr căruia i se deschid, direct, porţile înalte ale culturii române, deşi a scris „doar" un jurnal, intitulat cu o scandaloasă lipsă de emfază „Jurnalul unui cititor"? Cine este tânărul la debutul căruia Gabriel Liiceanu a acceptat să scrie o prefaţă, în care şi-a permis, fără ruşine, luxul de a fi încântat? Liiceanu ne propune să ne gândim la el ca la un Cioran care schimbă Parisul pe Coasta Boacii. Iată-l, deci, pe cel pe care îl aşteptam?
Un cioran postmodern care n-a plecat la Paris
Afli de pe coperta cărţii, afli, dar nu mult, şi ai mai vrea: tânărul este Gabriel Brebenar. Are 32 de ani, cu o treaptă mai jos decât vârsta la care Iisus a murit şi a înviat. A absolvit filosofia la Timişoara, a predat un an logică, economie şi filosofie la Liceul „Avram Iancu" din Brad, a renunţat dezgustat şi s-a întors în satul bunicilor materni, la Basarabasa.
Aici şi-a câştigat zilele cosind şi îngrijind câteva vaci. Gabriel Brebenar a respins lumea modernă, refugiindu-se în lectură. O mie de cărţi, apoi încă una şi încă una şi tot aşa. A devenit - cuvintele sunt ale lui Gabriel Liiceanu şi sunt bine alese - „cititorul borgesian de la Basarabasa".
Cine este, deci, acest Brebenar căruia nu i-a lipsit curajul de a-şi trăi viaţa aşa cum vrea? Cine este impertinentul care vrea să descopere - tocmai la Basarabasa! - ce este omul? Deja, ziaristul este condamnat să cerceteze acest caz. Notă aproape de subsol din caietul său de însemnări: „Un Cioran postmodern care nici nu s-a mai obosit să plece de la Coasta Boacii? De văzut! Subiect?".
" Am venit la Bucureşti cu trenul «european». Am făcut opt ore plus încă o jumătate de oră în Gara Buftea. O mizerie, o ruşine! Nu-mi place Bucureştiul cu taxiurile şi semafoarele lui. De câte ori am plecat din Bucureşti m-am simţit bine. " Gabriel Brebenar cititor
Scurtă cronică a familiei Brebenar
Pentru a înţelege, faci, nu fără plăcere şi invidie, primul pas: îl citeşti pe Brebenar. Cartea sa nu este „Jurnalul de la Păltiniş", nu este nici măcar „Zbor în bătaia săgeţii", fără să fie, însă, mai puţin. Brebenar nu are un talent care îţi taie respiraţia, dar are metodă şi şi-a câştigat singur timpul. Gabriel Brebenar scrie de mână. „Jurnalul unui cititor" este zbuciumul unui om care vrea să fie scriitor, dar nu poate încă, aşa că se construieşte pe sine citind. Are proiecte vaste: vrea să devină enciclopedist sau măcar antrenor cultural.
Atenţie, manageri surmenaţi! Brebenar v-ar putea arăta calea. Nu este uşor, căci ar trebui să începeţi cu clasicii şi, greu, greu sau poate deloc, aţi ajunge la autorii secolului XXI. „Da, cred că aş putea convinge orice manager din ăsta că viaţa lui de până acum a fost un căcat" e oferta lui Gabriel către oamenii multinaţionalelor.
Povara Brebenarilor
Pentru că nu mai există, probabil, nicio altă şansă să se facă vreodată o cronică a familiei Brebenar, iat-o aici pentru posteritate. Tatăl lui Gabriel a fost preot în Văliug, nu departe de Timişoara, într-o zonă splendidă, bună şi pentru înot, şi pentru schiat. A fost preot, dar nu avea harul. O spune chiar fiul său: „Tata a fost un popă bun, dar nu a fost un mistic, pentru el preoţia era o meserie. Mai exact a fost a noua sa meserie". A murit la începutul lui aprilie, în 2005, cu o zi înaintea Papei Ioan Paul al II-lea.
Preotul Brebenar a avut doi băieţi - Gabriel este mezinul; Mihai are cu patru ani mai mult şi este profesor de istorie. Preotul Brebenar, care a slujit o vreme şi în Deta, localitate cunoscută mai recent pentru interlopii ei, a divorţat de mama lui Gabriel pe când acesta avea doar un an. Mezinul a crescut mai mult la familia mamei, la Basarabasa. Acest sat este singurul din România în al cărui nume şi-a făcut loc de cinci ori prima literă, litera „a". Locuitorii din Basarabasa spun despre ei că sunt basarabeni, forţând limitele istoriei, logicii şi lingvisticii. Este, fireşte, doar o neînţelegere sau poate un alint.
Gabriel, în braţele tatălui său, preotul Brebenar
De la tată, Gabriel a moştenit multe calităţi, o impresionantă bibliotecă de patristică, dar şi calviţia prematură. Duc ei, Brebenarii, din cele mai vechi timpuri, această povară: le cade părul. Sunt o dinastie de chelioşi - deştepţi, dar chelioşi. Nu râdeţi, căci nu este de râs. În mediul rural, îndeobşte mai permisiv cu aceste aspecte, chelia poate fi un complex fatal, admite Gabriel. Un complex care poate duce până la suicid. El a primit-o cu resemnare: „Da, ştiam că va fi aşa". Preotul Brebenar cânta folk, stăpânea chitara, compunea. Fratele preotului, unchiul lui Gabriel, cânta şi el, dar la acordeon. Unchiul a fost o viaţă sudor. Bunica a citit, şi ea, o mie de cărţi
De la mamă, cititorul devenit scriitor a dobândit zâmbetul, logoreea, atât de atipică ardelenilor, dar şi umorul subtil. Un singur exemplu - scurt, dar decisiv: „Sunt mândră de Gabi, aşa cum cioara e mândră de puii ei. Aţi văzut cât de urâţi sunt puii de cioară? No". Acum se poate râde, şi râdem toţi, râde până şi Bobiţă, câinele familiei pe care Gabi l-a făcut personaj în „Jurnal", lângă filosofi mari, lângă Kierkegaard. No. O idee: dacă am putea stăpâni timpul, ca Márquez, şi dacă n-am avea de ales şi am fi bătrâni şi bolnavi, nu ar fi rău ca mama Viorica să aibă grijă de noi.
Jurnalul publicat de Humanitas cuprinde texte scrise între august 2006 şi iunie 2008
Totuşi, de unde pasiunea devoratoare pentru cărţi? Răspunsul este devastator: „De la bunica, de la mama tatălui meu". Pe bunică o cheamă Letiţia, trăieşte, este octogenară şi a citit şi ea cam o mie de cărţi. „900 cel puţin", zâmbeşte Gabriel. Bunica, Letiţia, are judecăţi literare ferme şi oarecum justificate: „Anna Karenina a fost o proastă, să te omori tu? Doamna Bovary a fost o curvă, i-a trebuit ei alt bărbat!".Bunica din partea mamei - mama Salvina - a citit mai puţin, dar nici nu era nevoie. A văzut ea destule. Sunt suficiente câteva schimburi de gânduri ca să îţi dai seama că a înţeles, oricum, mai mult şi mai bine decât noi ce este viaţa.
Texte din caietele lui Gabriel
- Luni, 28 august 2006. Dacă n-o să reuşesc să scriu măcar o carte ca Narcis şi Goldmund înseamnă c-am trăit degeaba.
- Joi, 14 septembrie 2006, 13:02. Trebuie să încep cu adevărat să mă pregătesc, în felul meu pentru UE: să cercetez sistematic cultura greco-latină, poate şi limbile (în definitiv asta ne-a făcut ce suntem, dar am început să uităm).
- Vineri, 22 septembrie 2006, 12:22, pe terasă. A murit baci Iuăn. De mai mulţi ani a fost numai un cadavru viu. Trebuie să am curajul să mă sinucid la timp.
- Miercuri, 23 mai 2007, 12:20, Alba. Ţara asta a fost şi este condusă de nişte deşeuri umane, printre care s-au strecurat, din greşeală - cine ştie cum - şi câţiva, puţini, competenţi.
- Luni, 3 decembrie 2007. Noaptea. Omul e, de bună seamă, o fiinţă misterioasă. Capabil de faptele cele mai atroce, de crime abominabile, de cruzimi cutremurătoare, dar şi creator de inepuizabile frumuseţi. (...) Uneori acelaşi om trece de la crimă şi bestialitate direct la smerenie şi sfinţenie. Cum se poate? (...) Ce este omul, domnule Immanuel Kant?
CV
- Filosoful rural
- Numele : Gabriel Brebenar
- Data şi locul naşterii: 4 septembrie 1979, Satchinez (judeţul Ti miş)
- Starea civilă: într-o relaţie cu Diana Gruia
- Studiile şi cariera:
- A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii de Vest din Timişoara.
- Timp de un an a predat logică, economie şi filosofie la Liceul Teoretic „Avram Iancu" din Brad
- Locuieşte: vara, în Basarabasa, judeţul Hunedoara şi, iarna, în Alba Iulia, judeţul Alba.
Bubu geograful se aruncă în braţele filosofiei
Din copilărie, de la început, lui Gabriel Brebenar i s-a spus Bubu. De ce? Nu se mai ştie, dar ce importanţă are? În copilărie, „cititorul borgesian de la Basarabasa" prefera să audieze poveşti în lectura fratelui său mai mare. La 11 ani, abia, a citit singur o carte. Era, previzibil, un roman de aventuri - minunatul „Robin Hood". Au urmat 200 de romane de acelaşi gen. Le citea păzind vacile. Alteori - erau anii '90, tranziţia, vă mai aduceţi aminte? - le citea lângă sobă, la lumânare, toamna, pe ploaie.
Gabriel Brebenar şi o mică parte din biblioteca din „camera galbenă“, camera lecturilor de vară Fotografii: Andrei Crăciun
Plăcerea de a nu înţelege nimic
Pe atunci, cum era şi firesc, Bubu voia să se facă geograf. Este sigur că a fost, la categoria sa de vârstă, dar nu numai, „cel mai bun geograf din sud-estul Europei". Au trecut însă ani, iar viaţa, şi la Basarabasa, s-a schimbat. Bubu şi-a lăsat o barbă adolescentină şi s-a aruncat ca un nebun în braţele Cassandrei filosofice: „La 15 ani citeam Kant din plăcerea de a nu înţelege nimic. Mi se părea fascinant să citeşti o pagină din care să nu înţelegi absolut nimic. Acum mai înţeleg câte ceva. Kant a fost o minte cum nu se mai poate naşte în secolul nostru".
În liceu, la „Avram Iancu", în Brad, era cunoscut şi respectat printre adolescenţi pentru felul său neconvenţional de a fi. Juca poker în ora de filosofie şi chiar a scris la o lucrare aceste cuvinte ale unui mare gânditor: „Filosofia nu te ajută nici să fierbi o varză". Profesoara i-a dat 4, dar a păstrat lucrarea să le-o arate celor ce urmau să vină după Brebenar. Deşi e atât de aproape de Ţebea, acolo la Avram Iancu, la „Crăişor", a fost o singură dată, tot în liceu, şi atunci mai mult beat.
Gabriel liceeanul
Există oameni pentru care Mark Zuckerberg nu înseamnă nimic. Gabriel Brebenar arată dovada: albumul de la sfârşitul clasei a XII-a E, Filologia de la „Avram Iancu". Acolo, colegii i-au scris gândurile lor de viitor. Fetele, ah, fetele de la sfârşitul anilor '90!, ţin să sublineze fizicul plăcut al imberbului Bubu. Remarci, fără să vrei, gramatica impecabilă a absolvenţilor, tineri în pragul examenului de maturitate. Şi ne despart doar 13 ani de acea generaţie!
Erau oameni întregi la minte şi la suflet fără socializare online, oameni cu telefoane fixe şi adrese la care locuiau şi părinţii. Se trăia şi pe atunci în păcat, amintiţi-vă doar cum se trăia!, dar exista şi o splendidă inocenţă - o domnişoară îl evocă pe elevul Bubu dintr-a noua care a glumit cât a ţinut festivitatea de deschidere a anului şcolar pe seama agrafelor ei colorate.
Profetul
Dintre însemnări, se remarcă cea a lui Cătălin Petruţ: „Pe când mă muta dirigu' cu tine în bancă, credeam c-o să-ţi plătesc tribut datorită masivităţii tale. Când merserăm pe munte, dusăi eu tăt' drumul cortul ăla de şase persoane, că tu spuseşi că dormi cu vecina de cort. Eu cu Ancheş turbam, în câte un colţ fiecare, de frig, iar la cortul vostru mai că îi săreau cuiele".
Adolescentul Cătălin îmbracă apoi haina lui Nostradamus: „Am auzit că eşti pasionat de filosofie. Dacă intri (n.r. - la facultatea de Filosofie), sper să scrii o carte «Jurnalul de la Basarabasa», iar eu trecând peste câţiva ani printr-o librărie, am să o cumpăr, am să o citesc şi bineînţeles nu o să înţeleg nimic". Vizionarul Petruţ lucrează acum la o firmă de transporturi, după ce a părăsit şi el sistemul de învăţământ unde a activat ca profesor de istorie. Trece uneori prin librării, nu prea des. Găseşte acolo, cine-ar fi crezut?, „Jurnalul" lui Bubu Brebenar.
Bărbile
Un an, după liceu, Bubu a fost „şomer", căci nu a intrat din prima la Filosofie, la Timişoara; a luat 2 la examenul de logică. A terminat totuşi această facultate, deşi ar fi preferat să o facă la Cluj. S-a întors profesor la Brad, în fostul său liceu. După două săptămâni şi-a dat seama că nu o să suporte niciodată sistemul.
Spre sfârşitul anului şcolar, în mai, a chiulit cu toţi elevii să se plimbe şi să le arate cerul. În luna mai, când înnebuneşte primăvara, şi într-a doişpea dacă eşti nu îţi mai arde de filosofie! Bubu e genul de om care se îmbată când înfloresc cireşii. Şi ce prof de treabă a fost, uite-l cum zâmbeşte din fotografii vechi, în blugi şi cu barbă! Atunci au avut şi adolescenţii din Brad această dilemă: să ne lăsăm, oare, bărbi? Brebenar i-a lăsat să apeleze la liberul lor arbitru, după ce le-a citat latinescul „Filosofum non facit barba". Bubu Brebenar are şi azi o etică utilitaristă: barba e bună iarna. Ţine de cald.
Gabriel a scos cel puţin doi filosofi din promoţia aceea. Unul, de loc din Bucurescii Bradului - o localitate pe care GPS-ul se încăpăţânează s-o pună, egal, lângă Capitala noastră plină de iluzii - e masterand la Paris. Munceşte noaptea ca recepţioner într-un hotel de la periferie. Când are timp, şi are, citeşte.
L-a chemat acolo şi pe Bubu - măcar paznic de noapte să se angajeze undeva! Brebenar nu ar putea. Unu: nu mai vrea să muncească în formă organizată niciodată (i-ar răpi din timpul de studiu). Doi: paznicii de noapte au obiceiul de a deveni alcoolici şi el nu vrea să devină alcoolic, nici măcar anonim. Ce relaţie are Bubu cu alcoolul? Răspunsul este „amicală". Dar cu alcovul? Răspunsul este „acum, mai puţin".
Trei sticle de vin cu Eminescu, la coasă cu Paler
După ce s-a lămurit cu învăţământul românesc, Bubu s-a întors la Basarabasa, a citit şi a scris în jurnal. Aici, la Basarabasa, a visat el cu ochiii deschişi că va ajunge să facă ghiduri de lectură pentru tineri, a continuat să îi divinizeze pe Noica şi pe Eliade şi l-a descoperit pe Sábato, „cel mai tulburător scriitor din a doua jumătate a secolului XX". A făcut apostolat cultural prin judeţul Alba, mergea din şcoală în şcoală să le spună elevilor ce cărţi să nu evite, uneori îl primeau, alteori îl dădeau pe uşă afară. Atunci, Bubu îi mai dădea la dracu' şi le arunca din poartă: „Bine, mă, faceţi voi!".
Cu legionarismul de tinereţe al unora dintre modelele sale culturale se poate împăca: „Au fost tineri şi au fost naivi. Nu le caut nicio justificare. Credeau că există o soluţie pentru România şi pentru oameni, în general, dar nu există". Este şi Brebenar de părerea lui Adorno: „După Auschwitz, toată cultura, cu toată critica ei, este gunoi".
Eminul său drag
Lui Bubu Brebenar i-ar plăcea să poată scrie literatură ca Hesse sau eseuri ca Borges. Nu a plecat niciodată din România, dar are nostalgia Buenos Aires-ului din cărţile lui Sábato.
Gabriel Brebenar rezistă prin cultură, dar nu ar putea fără vaca sa, Steluţa
Dacă ar putea să învie un singur scriitor mort, l-ar învia pe Eminescu, l-ar asculta toată noaptea şi ar goli împreună trei sticle de vin. „Vin sau votcă?", e indiscretă întrebarea. „Vin, că lui vinul îi plăcea. Când avea bani, Eminescu bea vin". Şi, hai, poate şi pe Octavian Paler, gânditorul de la Lisa. Emil Boc!, rândurile care urmează mănâncă cerneala special pentru tine, cel ce ştii, vai!, să dai cu coasa: „Visez să fac un concurs de coasă cu Octavian Paler. Să avem amândoi 20 de ani şi să cosim până unul se prăbuşeşte la pământ. Probabil l-aş învinge!".
La Urgenţe
Dacă ar avea bani, Brebenar ar călători, ar vedea toată lumea şi s-ar întoarce în Basarabasa, unde a fost totuşi, ca peste tot, o bulă imobiliară. Bani nu are, poate doar când dă vaca lapte mai mult, dar şi ea, Steluţa, e pe o pantă descendentă a vârstei. Are peste 10 ani, „în anii vacilor înseamnă că e cam de-o seamă cu Neagu Djuvara" glumeşte Brebenar.
Unde s-ar duce prima dată „cititorul borgesian"? În Rusia, unde?! „Nu, nu acolo, căci nu mai există Rusia lui Gogol. M-aş duce în Spania." Obsesii cioraniene. Dar Bubu nu a plecat niciodată din România, nu a trecut prin Vama Albiţa, ce să mai spunem de Rotterdam? L-a citit şi recitit însă pe Erasmus, filosoful care în patru zile a scris un eseu despre nebunie. Un eseu care spune cam tot ce se poate spune despre rasa umană.
Bubu nu are, fireşte, nici medic de familie, nici asigurare medicală. Iată: „Trebuie să ajung în stare critică, pentru că la Urgenţe sunt obligaţi prin lege să mă ţină trei zile. În trei zile mă pun pe picioare sau mor". Dar Bubu nu vrea să moară, vrea să trăiască 99 de ani şi 8 luni, cât Sábato. Copii? „Cine ştie?" Cândva a vrut să-şi facă vasectomie, dar, aflând că e reversibilă, a renunţat. Oricum, era doar un substitut pentru gândul sinuciderii, cu care a cochetat public în jurnal. Dacă îşi face singur moarte de om, Brebenar o va face în stil clasic, bărbăteşte, cu cuţitul. Ca anticii. „În Antichitate, relaţia omului cu moartea era mai cordială, era mai bine aşa".
Blândeţea acestei ierni
De votat, a votat, la alegerile prezidenţiale, o singură dată. În 2000, în primul tur. L-a votat pe Isărescu sau pe Stolojan, nu mai ţine minte. De atunci - nimic. Oricum îi exclude din grila sa de lecturi şi pe Marx, şi pe Lenin, şi pe Stalin. „Nu l-am terminat pe Confucius, cei trei pot să mai aştepte." Poate că vreţi să întrebaţi, poate că v-aţi gândit la asta de la primul cuvânt al articolului: eşti fericit, Gabriel Brebenar? Nu, nu este. „Fericirea nu e pentru lumea aceasta."
E deja târziu. Fumul unei ţigări se pierde în blândeţea acestei ierni. Sunt câteva grade peste zero, noaptea la Basarabasa e de o linişte tulburătoare, iar Gabriel Brebenar bea un nes. Îl ţine treaz până la cinci dimineaţa. Şi-l face la miezul întunericului, când oamenii de obicei merg la culcare. Atunci, el, Brebenar, întinde mâna spre bibliotecă după încă o carte. Şi mâine e o zi, şi la Basarabasa, şi la Buenos Aires.
"„Ce fac? Am citit câteva rafturi. Le-am citit pentru că mi-au plăcut. Îmi plac cărţile. N-o să scriu niciodată ca Dostoievski, nici mii de pagini ca Cioran. Fac ce pot, cât pot, puţin.'' - Gabriel Brebenar cititor
Jurnal de călătorie la Basarabasa
Aceste cuvinte rezumă un drum, poate nu iniţiatic, dar oricum un drum decisiv. Mâna stângă a poliţistului se ridică pentru a mă trage pe dreapta. Am o presimţire sumbră. „Dracu' m-a pus să-mi mănânc weekendul liber la Basarabasa", mă gândesc în timp ce trei oameni ai legii se chinuie, îndesaţi într-o maşină, să-mi scrie procesul verbal. Am depăşit viteza legală şi sunt furios. Furios pe drumurile infecte ale României, pe distanţa dintre Bucureşti şi dealurile stropite de ploaie şi soarele de decembrie ale Hunedoarei, pe caii-putere ai maşinii, pe Gabriel Brebenar.
Înainte ca el să întrebe de ce am venit - toţi oamenii întreabă asta, jucând cabotin cartea propriei neimportanţe -, o fac eu, înarmat cu toate argumentele derizoriului. Sâmbătă, ora prânzului, suntem deja pe drum de câteva ore bune şi nu mai avem niciun chef de Basarabasa. Ziariştii au dreptul să le fie lehamite ?
Uriaşul şi maşina mică
„Vă aştept chiar la intrarea în Alba Iulia, sunt într-o maşină albastră", fixează reperele Gabriel, într-o discuţie telefonică purtată imediat după intrarea în Sebeş. Are o voce groasă şi puţin repezită, ce ardelean ciudat!, care te face să crezi că n-are niciodată timp suficient decât pentru citit. În cei zece kilometri care despart Sebeşul de oraşul Unirii mă gândesc la alura lui. Îl văzusem, cu doar două săptămâni înainte, la Gaudeamus, fâstâcindu-se încurcat la propria lansare, în timp ce Gabriel Liiceanu îl înfăşura în laude, aşa cum legi cu leucoplast rachetele pe care îţi imaginezi, copil fiind, că le vei trimite pe Lună.
Chiar la intrarea în Alba Iulia, Brebenar îmi apare în vizor ca un uriaş. Se învârte cu nerăbdare în jurul unui Ford Ka albastru, prăfuit şi minuscul. Cititorul din Basarabasa e un tip înalt, cu început de chelie şi o strângere fermă de mână. Abia reuşim, într-un minut, să ne salutăm. Suntem stingheri. Se întreabă, probabil, ce vrem de la el şi de ce am bătut 500 de kilometri până aici. Stă, aşa, sub peisajul dezolant de la intrarea marilor oraşe, cu trei bagaje în mână, studiindu-ne.
Marginea ascuţită a lumii
Lui Gabriel Brebenar îi place viteza. Cred că îl enervez cu stilul excesiv de prudent de condus. Am luat deja o amendă astăzi, nu mai vreau una, dar nu-i spun asta. Când îi relatăm, pe scurt, motivul călătoriei, se produce declicul. Începe să vorbească furtunos despre el, filosofie şi cărţi, despre tatăl preot şi divorţul părinţilor, despre adolescenta din Basarabasa şi maturitatea din Brad, despre foşti elevi, camarazi şi iluzii, despre sinucidere şi viaţă, despre autorii lui şi ai noştri, despre «Jurnalul» lui de la Humanitas şi alte cine-mai-ştie-câte caiete uitate prin sertare, despre heavy-metal şi manele amestecate cu beţii crunte, despre deznădejde şi speranţă.
„Nu mai vreau să muncesc niciodată" sunt nişte cuvinte ordonate ciudat când vin din partea unui tânăr de 32 de ani. Încerc să-l înţeleg pe Gabriel Brebenar: a fost profesor timp de un an, renunţând scârbit la meserie, a mai lucrat când şi când că zilier, iar acum îşi împarte lunile între Basarabasa şi Alba Iulia, căutând periferiile netulburate de visele celorlalţi. Visele lor sunt aşa: o facultate, un loc stabil de muncă, siguranţa zilei de mâine, casă şi maşină, cumpărături în supermarket la final de weekend, seri încheiate în faţa televizorului, poziţie socială, ignoranţă şi moarte.
Visele lui sunt altele
Gabriel Brebenar caută, între filele cărţilor, condiţia umană. Mai privesc o dată în oglinda retrovizoare şi mă gândesc: cititorul din Basarabasa trăieşte, cu inconştienţă, pe marginea ascuţită a lumii. A început să plouă şi pentru câteva minute e linişte în maşină.
Poetul şi banii
Sunt 60 de kilometri între Sebeş şi Basarabasa, pe un drum peticit obligat să facă slalom printre dealuri. Un ecran de telefon pâlpâie cu intermitenţă. Primim un mesaj de la un poet bun prins din urmă de vremurile proaste pe care le trăim. „Ce se aude cu banii? Voi aţi primit ceva?", încearcă să-şi calmeze incertitudinile. „Nu prea", i se răspunde crud. Poetul a devenit, nu demult, din nou tată. Brebenar se amuză la gândul că „mai fac şi poeţii copii." El, Brebenar, citeşte pe gratis şi oricum nu-l apasă prea tare situaţia presei noastre, aşa cum e, în anticamera morţii. Mai lectura pe vremuri revistele „Idei în dialog" şi „Dilema veche".
Astăzi nu mai are bani pentru ultima, iar prima a dispărut de pe piaţa românească de idei. Mai observ ceva la Gabriel Brebenar: este unul dintre cei mai organizaţi oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Citeşte cu metodă - clasicii, înainte de toate -, îşi organizează atent timpul - cititul, înainte de orice -, nu se epuizează în lucrurile pe care le consideră ca nefiind de interes sau, pur şi simplu, inutile. Şi-a calculat fiecare pas şi fiecare carte. Ar fi un bancher de succes. A ales, însă, să nu-i pese de bani, într-o lume care trăieşte şi moare pentru ei.
Singurătatea
Decor compus din flori de plastic la cârciuma „Mario" din Brad. Am oprit să bem o cafea. Ziariştii scriu, dintr-un reflex prost, pe Facebook. Gabriel Brebenar îşi potriveşte cafeaua din zahăr. Se discută, inegal, despre Hemingway şi cercul prietenilor lui Saramago. Se visează la o piaţetă din Buenos Aires pe care n-a văzut-o, de altfel, niciunul dintre noi. Gabriel îşi aminteşte că la „Mario" a tras o beţie de pomină la întrunirea de zece ani de la terminarea liceului. Provincialismul povestirilor sale e fermecător. Pe Brebenar, însă, îl apăsă. Ar vrea de multe ori să vorbească despre pasiunile şi lecturile sale cu un prieten. Cu cine însă la Basarabasa?! Cu cine la Alba Iulia? Jurnalul unui cititor ar putea fi, la fel de bine, aici, „Jurnalul unui singuratic". Ceştile s-au golit.
Întârzii la maşină, pentru a lăsa în portbagaj laptopul şi camera foto. Păşesc grăbit spre toaletă, traversând spre lateralul barului o terasă îmbătrânită de ploile toamnei. În baia rece, cele două grupuri sanitare sunt ocupate. În dreapta, Gabriel Brebenar. În stânga, celălalt ziarist. Uşile dărăpănate sunt întredeschise.
Se poartă o discuţie năvalnică despre Emil Cioran (i se spune cu o impertinenţă oarbă Mielu Cioran!) şi nihilism. Aşteptând nerăbdător între cele două cavităţi săpate în burta unei crâşme anonime, îl văd pe Gabriel stând cu spatele. Cine dracu' să-şi imagineze că fericirea poate fi şi aşa, într-o budă infectă din Hunedoara, fericirea strecurându-se lângă această concluzie lipsită de sens şi, tocmai de aceea, atât de importantă: „orice neînţeles se schimbă într-un neînţeles mai mare".
Acest articol a fost scris în colaborare cu site-ul www.delaO.ro. Platforma „România de la zero" şi-a început existenţa în toamna acestui an şi îşi propune să nu părăsească niciodată orbita presei de calitate. Site-ul www.delaO.ro a fost iniţiat de jurnaliştii independenţi Oana Dan şi Vlad Stoicescu, prieteni ai publicaţiei noastre, „Weekend Adevărul".
Anotimpurile unui cititor
La Basarabasa, pe o uliţă neasfaltată, care atârnă de o costişă, e casa bunicilor lui Gabriel. Ne refugiem în „camera verde", unde Brebenar îşi petrece iernile de lectură. Imediat lângă e încăperea galbenă, care găzduieşte biblioteca. Neavând sobă, aceasta e frecventată doar vara. Mâncam într-un vestibul. Cititorul cu jurnal la Humanitas îşi aminteşte de mesele de la Păltiniş, povestite de Liiceanu în cărţile sale. Plăcinta cu brânză se serveşte aici doar cu smântână.
Detalii neimportante, veţi spune, deşi nu e aşa, mai ales când după masă urmează ore întregi de discuţii despre condiţia umană. Brebenar e în elementul său aici. Îi simt revolta faţă de felul în care e construită lumea de astăzi, cu fuga sa continuă spre nicăieri. Într-un fel, e cel mai norocos om de care m-am ciocnit. A avut puterea să renunţe la tot - s-a retras într-un loc neştiut de nimeni şi-şi dedică tot timpul lecturii. Vara coseşte şi face baie în Criş. Iarna se trezeşte devreme şi visează să crească viermi de mătase pe care să-i hrănească cu frunze de dud.
Destinul caracalean al omenirii
Trec verile, şi trec şi iernile, Gabriel Brebenar se gândeşte des la propria Acum e într-o perioadă în care renunţă să-şi mai proiecteze dispariţia. Iubeşte. Pe pagina a doua a volumului „Întâlnire cu un necunoscut", Gabriel Liiceanu i-a lăsat următoarele cuvinte: „În amintirea zilei în care ne-am întâlnit pentru a pune la cale câte ceva din frumuseţea jocului pe care-l avem de jucat". Ziua în care s-au întâlnit a fost la începutul lunii martie, anul Domnului 2010.
Căruţa
Duminică, 11 decembrie 2011. Ploile s-au oprit deasupra Basarabasei. Ne revedem la o cafea cu Gabriel. Ar trebui să tragem nişte concluzii, dar e zadarnic să mai crezi că aşa ceva e posibil. Discutăm aiurea despre Karl May şi Karl Marx, facem planuri pentru primăvară, pierdem timpul. La un moment dat iese un soare înşelător şi ne minţim că mergem la o plimbare în pădure.
E prea târziu însă, drumul până la Bucureşti revine ca un coşmar şi, dintr-o dată, lumile noastre se despart. Nu poţi avea pretenţia că l-ai înţeles pe Gabriel Brebenar, pentru că de fapt nu-l înţelegi. Nu-i cuprinzi nebunia de a citi zilnic. Nu-i înţelegi retragerea din calea lumii. Nu-i dai dreptate deplină decât cu ipocrizie.
Ştii că n-ai putea să faci asta, să stai aici la Basarabasa, să te caci în curte şi să mori de frig în dimineţile de iarnă. Ne înţelegem, totuşi, asupra unei concluzii mici, când într-o clipă de inspiraţie comună decidem că despre condiţia umană se poate spune, la rigoare, doar atât: „destinul caracalean al omenirii nu mai poate fi evitat". Suntem toţi într-o căruţă cu proşti care se va răsturna curând. Sfârşit.
România de la zero
Acest articol a fost scris în colaborare cu site-ul www.dela0.ro. Platforma „România de la zero" şi-a început existenţa în toamna acestui an şi îşi propune să nu părăsească niciodată orbita presei de calitate. Site-ul www.dela.0.ro a fost iniţiat de jurnaliştii independenţi Oana Dan şi Vlad Stoicescu, colaboratori ai „Weekend Adevărul".
Autor: