Papirusul era o plantă palustră cultivată în Delta Nilului, din a cărei măduvă tăiată felii se obţine, prin lipirea între ele, o textură care, presată şi uscată la soare, apoi frecată cu piatră ponce şi unsă cu ulei de cedru, devenea suplă şi aptă pentru a fi scrisă. Apariţia papirusului şi comercializarea lui din Egipt în Grecia în secolul al VII-lea î.Hr. au înlocuit imediat vechile materiale de scris, tăbliţele de lemn şi de plumb pe care Hesiod şi Archiloch, spre exemplu, şi-au scris versurile. Ca trivia filologic, cel mai vechi papirus grecesc păstrat din anul 311 î.Hr., neliterar şi incomplet, reprezintă un contract matrimonial care stabileşte condiţiile de încheiere a căsătoriei dintre Heracleides şi Demetria din Cos. Dintre papirusurile literare păstrate se disting piesa Dyscolo a lui Menandru, Constituţia atenienilor a lui Aristotel, Mimii lui Herondas şi o epodă de 80 de versuri a lui Archiloch. Se pare că pergamentul a apărut ca urmare a unei invidii bibliofile. Pentru a-l împiedica pe regele Eumenes II (197-159 î.Hr.) să construiască o bibliotecă care tindea să rivalizeze cu cea din Alexandria, ptolemeii au interzis exportul de papirus spre Pergam. Soluţia cu care au venit cei din Pergam s-a dovedit superioară: preparat din piele de oaie, de capră, de viţel sau chiar din antilopă, pergamentul putea fi utilizat pe ambele feţe şi, fiind mult mai rezistent, căci cerneala neagră putea fi ştearsă mai uşor (prin spălare sau răzuire), era ideal pentru a fi rescris, adică pentru a deveni un palimpsest. Ignorate de filologi pînă la începutul secolului al XIX-lea, palimpsestele s-au dovedit esenţiale pentru critica de text ca forme intermediare ale cópiilor: „Procedeul era aplicat fără discernămînt; un sinod bisericesc din 691 interzice, fără succes, să se mai şteargă textele Părinţilor bisericii; un manuscris al Iliadei, de pildă, este rescris peste Epistolele către corinteni ale Sfîntului Pavel, manuscrisul de la Florenţa al lui Sofocle, peste un text din Septuaginta“. Precum invenţia pergamentului, şi răspîndirea hîrtiei a avut la bază tot un act al „trădării“: în 751 d.Hr., la Samarcand, nişte chinezi prizonieri de război au divulgat arabilor secretul de fabricare în schimbul răscumpărării, arabii aducînd apoi hîrtia în lumea bizantină şi în Occident.
Revenind la papirus şi la perisabilitatea lui, nu a supravieţuit şi nu a ajuns pînă la noi nici măcar o singură bucată sau fragment autograf al autorilor clasici, greci sau latini, sau măcar vreo primă copie după vreun original. Toată literatura antică pe care o cunoaştem astăzi a fost reconstituită după un lung şir de cópii reproduse de scribii Antichităţii sau ai Evului Mediu, această alternare şi multiplicare manuală a cópiilor producînd, în cele din urmă, manuscrisele incomplete, imperfecte, corupte, deosebite între ele, ale aceleiaşi opere. Toată detectivistica, începută deja de bibliotecarii din Alexandria (sec. II î.Hr.), de a reconstitui textele în cea mai fidelă posibilă formă a originalului – inventîndu-se astfel filologia – este descrisă în amănunt. Pe suportul papirusului, punctuaţia, dacă exista, era rudimentară, lipsea despărţirea în cuvinte, sistemul de accentuare nu era comun, alternarea interlocutorilor în textele dramatice nu era indicată, erau omise numele personajelor, versurile lirice nu erau marcate, ci transcrise ca în proză, existau prescurtări. În plus, cópiile unui text ajungeau să conţină (din varii motive, de la lipsa uniformizării alfabetului şi a punctuaţiei, la erorile umane de genul neglijenţei, omisiunii, intervenţiilor) numeroase divergenţe. Spune Ioana Costa: „Efortul impus de nevoia de a sistematiza textul a condus la un uriaş progres în cultura şi metodele filologice. Nu a fost o coincidenţă faptul că cinci dintre primii şase bibliotecari (Zenodotos, Apollonios din Rodos, Eratostene, Aristofan şi Aristarch) au fost printre cei mai faimoşi literaţi ai vremii lor: li se datorează cu precădere faptul că au ajuns la noi atît de multe opere ale clasicilor greci, într-o formă în mare parte curăţată de corupte“. Spre exemplu, Aristofan din Bizanţ este cel care a inventat colometria pieselor lirice, despărţind poezia de aspectul prozei, iar textele homerice (ale căror prime manuscrise le datorăm ordinului unui tiran: Pisistrate) au fost reconstituite şi stabilite în formele standard după compararea nenumăratelor cópii diferite între ele, tot de către bibliotecarii din Alexandria.
Dar nu toată literatura produsă atunci şi copiată, sub influenţa hazardului şi a accidentelor, a şi ajuns pînă la noi. Din literatura greacă a secolului al V-lea î.Hr. nu s-au păstrat decît operele a trei scriitori (Homer, Hesiod, Theognis) dintr-un toal de 29 de scriitori, menţionaţi în diverse contexte. Nici cu literatura latină lucrurile nu stau altfel: din 26 de scriitori n-au ajuns pînă la noi decît trei autori – Plaut, Terenţiu şi Cato. Se pare că numărul total de autori tragici greci se ridica la 150, din care au rămas doar trei: Euripide, Eschil şi Sofocle, din a căror operă s-a păstrat oricum o mică parte. De pildă, din cele 99 de piese scrise de Euripide mai existau, în secolul I î.Hr., doar 74, din care au ajuns la noi doar 19, iar Sofocle ar fi scris 123 de piese, iar astăzi se cunosc doar şapte. Din lirica greacă, foarte apreciată în Antichitate, cu excepţia lui Theognis şi Pindar, s-au păstrat doar cîteva strofe şi versuri. Opera lui Platon s-a păstrat în întregime, dar din opera de dimensiuni comparabile a lui Democrit la noi n-a mai ajuns nici măcar o singură scriere întreagă. Cărui fapt se datorează păstrarea unor texte, nu şi a altora? Un posibil răspuns ar putea fi ceea ce astăzi numim canon: „Strict numeric, s-ar putea spune că s-a păstrat cam a zecea parte. Cu cîteva excepţii întîmplătoare, a supravieţuit ceea ce merita: acele opere literare pe care lumea le considera vrednice de a fi recopiate. Gusturile literare şi valorile au cunoscut însă de-a lungul timpului schimbări, uneori radicale“. Dar nu doar calitatea în sine a operei pare să fi asigurat posteritatea unor texte sau a unor autori. Simple accidente de transmitere pot fi şi ele cauza, aşa cum o dovedeşte cazul tragediei Medeea a lui Ovidiu, considerată de contemporani cea mai bună tragedie scrisă vreodată: „Preţuirea de care s-a bucurat nu a avut însă nici o greutate în destinul textului – tragedia s-a pierdut. S-a păstrat în schimb cartea de bucate a lui Apicius, utilă în multe gospodării, nu neapărat în biblioteci“. Care biblioteci (private, nu arhive) au început să apară abia la sfîrşitul secolului al V-lea cînd s-a dezvoltat şi comerţul de carte. O anecdotă spune că un rege egiptean a renunţat la garanţia de cincisprezece talanţi pe care o plătise în schimbul împrumutului de la atenieni a textului precis al tragediilor antice şi a păstrat copia oficială pentru el.
Cartea Ioanei Costa este un ghid util şi o introducere exactă (chiar dacă didactică şi scrisă într-un limbaj tehnic) în istoria antică a cărţii. N-o recomand doar studenţilor filologi, dar mai ales celor care nu (mai) găsesc plăcere şi interes în ideea cărţii pe alt format decît cel electronic. Adevărata poveste a cărţii, plină de mister şi semnificaţie, aici se află.
scrisă de Marius Chivu