Citesc într-o revistă săptămânală o recenzie a unei mai vechi cărţi de Umberto Eco, Opera deschisă, „apărută de curând în traducere românească”. Autorul recenziei, tânăr pesemne, pare a nu şti că traducerea lui Cornel Mihai Ionescu datează de câteva decenii şi că această apariţie nu este decât o re-editare. Sigur, pentru domnia sa, re-apariţia este însăşi apariţia, din moment ce istoria culturală începe cu el. Ştiu că lumea începe şi se sfârşeşte cu fiecare dintre noi. Dar cultura are, totuşi, un alt pas. Aici, cărţile apar şi re-apar, se editează şi se reeditează, se traduc şi se retraduc. Nu e ca-n viaţă, unde nu ai decât o singură ediţie; în cultură, la o nouă ediţie mai poţi să-ţi şi îmbunătăţeşti performanţa („Ediţie revăzută şi adăugită”, îşi mai aminteşte cineva?)... În anii dinaintea celui de-al doilea război, exista bunul obicei de a se marca reeditarea prin numerotarea ediţiei: a doua, a treia, a patra. În anii noştri, acest obicei bun s-a pierdut. Întâi pentru că, apărând o puzderie de edituri, acestea ţin să apară ca vânzătoare de lucruri proaspete. Dar ce orizont mărginit ar trebui să fi avut critica românească dacă Opera deschisă a lui Umberto Eco ar fi apărut prima oară în româneşte abia în anul 2008! Or, termenul de operă deschisă a fost ultra-utilizat, de la apariţia cărţii în prima sa ediţie românească.
Există o sumedenie de edituri care trăiesc din reeditări. De curând a reapărut, şi chiar la aceeaşi editură unde fusese publicată prima dată, lucrarea fundamentală a lui Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag. Credeţi că au pus pe pagina de gardă „Ediţia a II-a”? Vă înşelaţi. Tot tam-tam-ul făcut în jurul acestei reeditări, împreună cu un ziar, avea aerul că e pentru prima dată. Sigur, ediţia recentă e mai accesibilă decât cea din anii 90. De ce li s-o fi părând tuturor acestor afacerişti ai cărţii, destul de puţin instruiţi în ştiinţa bibliografiei, că menţiunea ediţiei le-ar scădea din câştiguri, nu înţeleg. Unii, admit, pur şi simplu habar nu au ce e aia ediţie princeps (mai ales în cazul operelor originale) şi ce e aia ediţia a doua sau a treia. Dar alţii, care poate ştiu, se tem să nu le scadă profitul sau pur şi simplu doresc să pară primii. Şi asta de fiecare dată. (Ca şi cum te-ai căsători cu o femeie divorţată şi ai susţine că la nuntă era fată mare. Şi lumea te-ar mai şi crede. Comparaţie greşită: virginitatea nu mai face doi bani şi, poate, pe bună dreptate, nici la primul şi nici la al doilea (sic) mariaj.)
Văd acum, într-un alt săptămânal de prestigiu, un interviu cu dna Gombrowicz, cu ocazia reapariţiei operei marelui scriitor polonez exilat, la o altă editură decât prima. Nicio referire la prima apariţie, ba mai stârneşte râsul oricui cât de cât informat afirmaţia abilului intervievator că dna Gombrowicz îşi făcea, când l-a cunoscut pe marele polonez exilat, doctoratul despre „un scriitor francez numit Colette”. „Scriitorul numit Colette” este o celebră, cândva, scriitoare franceză, azi aproape uitată. (În Le Petit Larousse se poate citi: „Colette (Sidonie Gabrielle), femme de lettres franÎaise (Saint Sauveur-en-Puisaye 1873 – Paris 1954), peintre de l’âme féminine (la Vagabonde, le Blé en Herbe) et de la nature familière (Claudine, Sido).”) A ignora e primul pas spre a uita. Individul ignoră, iar societatea uită. Şi se crede fericită, îşi închipuie ca sunt fericiţi: şi el şi ea.
Dar cred că e vorba şi de altceva: de o nepăsare adâncă faţă de tot ce a fost înaintea celui care vorbeşte sau scrie, caracteristică a oamenilor foarte tineri, unii, mai ales poeţi, proclamând-o sus şi tare, ca pe o virtute. Un nou proletcultism? O nouă formă de libertate? Dacă o luăm aşa, omul primitiv era cel mai liber exemplar în două picioare din istoria acestei lumi. Iar patrupedul era şi mai liber decât el.
Nu cumva e acesta un alt fel de sfârşit al istoriei? Căci dacă nu poţi cuprinde nici istoria unei cărţi, cum ai s-o cuprinzi pe aceea a unei întregi culturi ori a ţării sau lumii tale. În lunea de după alegeri, un cititor de ştiri spunea dispreţuitor despre liberali că nu comentează încă rezultatele pentru că „cică e ziua naţională”. Nu sunt atât de prost încât să cred că acela nu ştia de ziua naţională, dar argumentul de bun simţ îi apărea cel mult ca un moft, preţul zilei naţionale fiind mult mai mic în ochii săi decât „importanţa” tratativelor pentru un nou guvern!
Francis Fukuyama concedea, totuşi, că istoria nu s-a oprit ca desfăşurare a evenimentelor şi consemnare a lor, dar iată că tocmai aşa este ea lipsă pentru o mulţime de oameni de azi, pe care H.-R. Patapievici i-a numit „recenţi”.
Ceea ce nu mă mira în ziare, unde o carte sau un concert se consemnează/comentează după ureche, la prima mână, fără nici un fel de, vorba lor, back-ground, pare, totuşi, inadmisibil într-o revistă culturală. Pare am spus. Nu este, din moment ce vezi tot mai des o lipsă de referinţe la cariera anterioară a cărţii respective şi, nu o dată, chiar a autorului comentat. Totul începe acum, pe loc. Şi tot acum, pe loc, se şi termină, spre a face loc altui început şi sfârşit instantaneu.
Am trăit, în primii ani 90, un refuz al rememorării necazurilor şi crimelor din comunism. Unii refuzau ştiindu-se cu musca pe căciulă, alţii de scârbă şi pentru a-şi încropi o iluzorie poftă de viaţă. S-au vehiculat atunci citate din clasici, cunoscuţi sau folclorici, „cine uită nu merită” sau „cine uită istoria riscă să o retrăiască”. Un fel de blestem al lui Sisif... Dacă ne întoarcem la cultură, teamă mi-e că o să fie foarte greu pentru fiecare nouă generaţie să refacă tot ce s-a gândit şi scris până la ea.
Fiecare crede că este primul om, că până la el nu a fost nimic, nu s-a creat nimic, nu s-a tradus nimic de la alţii şi cartea pe care pune el mâna este prima carte din lume. Din lumea lui. Iluzie şi vis nebun, care nu poate duce la mai nimic bun. Pe de altă parte, libertatea, dacă nu obligativitatea civilizaţiilor trecute de a reproduce idei şi titluri în dispreţul proprietăţii intelectuale pare a fi, tacit şi fără referiri la original, reînviată.
Dar întorcându-ne la edituri şi editori, nu e deloc sigur că sunt atâţia editori câte edituri. Profesia de editor care trudeşte asupra cărţii s-a pierdut şi, dacă publicăm în revista noastră amintirile dlui G. Pienescu, un bătrân editor al lui Tudor Arghezi, nu este decât pentru a păstra în actualitate acest tip de agent cultural extrem de important pentru orice literatură. O discuţie despre editarea de carte în România ar dezvălui o teribilă realitate. Afacerile se fac, în general, cu cărţi fuşerite, prost traduse şi deloc supravegheate de vreun profesionist al editării. Goana nebună după câştig alterează şi acest domeniu, atât de sensibil şi de subtil, în ultimă instanţă.
Privit de sus, acest peisaj fără trecut şi, implicit, fără viitor, apare ca o suprafaţă lucioasă, extrem de subţire, o gheaţă gata oricând să crape lăsând locul unui fel de gură a neantului care nu este, în nici un caz, Nirvana. Totul luceşte, ia ochii, precum revistele glossy, dar baza nu există, e văzduh pe dos, văzduh de jos. Or, spaima instinctivă („c-atât ne-a mai rămas”, apud G. Coşbuc) de prăbuşirea iremediabilă naşte pesemne o mobilitate febrilă, maladivă, greu de explicat altfel. Să fug de aici, „să o tai” din acest subiect până mai e timp, la următorul şi la următorul.
Pe de altă parte, poate că stă, cumva, în spatele refuzului informaţiei culturale ample şi o secretă lehamite faţă de aglomerarea extremă de „bunuri culturale”, multe dintre ele „pe stoc”, din care minţi nepregătite nu sunt capabile (sau „nu au capabilitatea”?) să selecteze esenţialul. Şi, în acelaşi timp: şi esenţialul s-a schimbat. Or, aceste lucruri pot furniza un adevărat sfârşit al istoriei, la care dl Fukuyama nici nu s-a gândit. „Şi te-ai gândit tu!”, o să-mi ripostaţi. Aveţi dreptate: nu m-am gândit, mi-a venit, aşa, cine ştie de unde...
Scrisă de Nicolae Prelipceanu
sursa: http://www.viataromaneasca.eu/arhiva/57_viata-romaneasca-1-2-2009/21_editorial/210_blestemul-lui-sisif.html