N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice Iaşi, 1999, p. 191
2 Pînă în prezent nu s-a scris nimic solid asupra totalităţii limbii române.
B.P.Hasdeu, Principie de lingvistică, 1881, p. 12
Aceste litere, pînă la un punct acelaşi sunet, sînt de o importanţă capitală pentru limba română, dar şi pentru lingvistica europeană care se găseşte încă într-o stare de confuzie. Împreună cu alte elemente determinante ale limbii române, ele sînt menite să contribuie la lămurirea unor aspecte nerezolvate din lingvistica europeană.
În primul rând, nu se ştie ce înseamnă limbă şi ce este un dialect. Apoi, după peste 200 de ani de cercetări infructuoase, mai ales de către savanţii occidentali, s-a rămas la nivel de concepte în ce priveşte indo-europeana, definită ca limbă mamă a graiurilor europene şi indo-persane, latina vulgară, limba barbară din Europa antică ş. a.
În ce priveşte diferenţa dintre limbă şi dialecte neclarităţile tronează. La Gh. Constantinescu-Dobridor, Mic dicţionar de terminologie lingvistică, 1980) definiţia pentru limbă este stufoasă şi, după ea, rezultă că latina clasică nu era limbă, iar cea pentru dialect este nesatisfăcătoare, greoaie şi neclară.
Eugen Coşeriu, considerat unul din reputaţii lingviştii actuali, afirmă că nu există diferenţă substanţială între limbă şi dialect…deci e vorba de nivelul considerării, nu de conţinut. Conţinutul, în dialect, este exact acelaşi ca şi în limbă…(“Deşteptarea”, nr.1/1997, p.3)
Exact acelaşi lucru spusese şi în Lingvistica integrală, interviu cu Nicolae Saramandu, EFCR, 1996.
Afirmaţia nu corespunde realităţii.
Diferenţa dintre limbă şi dialect este esenţială: limba trebuie să aibă organicitate interioară, să-şi formeze din resursele sale proprii cuvintele necesare pentru a-şi îndeplini funcţia primară, aceea de-a înlesni comunicarea între persoanele care o folosesc.
Pentru a putea îndeplini această funcţie originară, ea trebuie să aibă rădăcini proprii, ceea ce nu e cazul pentru dialecte.
Nu există limbă fără rădăcini proprii, după cum nu există copac fără rădăcini proprii. Crengile fac parte din copac, dar nu sînt ele însele copac, pentru că n-au existenţă de sine stătătoare. Nu pot exista decît în subsidiarul copacului care le asigură hrana, existenţa.
Întocmitorii Dex. (Dictionarul explicativ al limbii române) au fost lipsiţi de inspiraţie când au scris, de exemplu, la cuvîntulBancă – Din it. banca, fr. banque, ca şi la derivatele lui Bancă.
În realitate, aceste “crengi” n-au putut forma acest cuvînt (şi derivatele sale) decît din rădăcina română ban = monedă,vorbă existentă numai în română, pentru care Dex. scrie Et. nec.
Bătătură (1 ograda ţărănească; 2 îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor….) obţinut din răd. românească bat, este dat din lat.batitura = lovitură de ciocan, atît! Ceea ce, trebuie să se recunoască, nu-i acelaşi lucru.
Franceza nu poate să formeze derivate din propriile ei cuvinte şi este obligată să apeleze frecvent la cuvinte româneşti.
Etimologii români dau pe rom. panaş din fr. panache, dar franceza nu are pană, ci plume, de la care nu-l poate justifica pepanache. Nici din lat. nu-l pot aduce, pentru că rom. pana = lat. pinna, or panaş = mănunchi de pene (colorate), folosit ca podoabă cu care se împodobeau coifurile militarilor.
Deci fr. panache nu s-a putut forma decît de la rom. pană/panaş.
De asemenea, fr. are sub/jug/er ( nu sous/joug/uer!), fără să aibă ca atare nici pe sub, nici pe jug, ambele româneşti, arevisqueux fără să aibă pe vîsc. Din gui nu poate forma un adjectiv de felul lui visqueux.
Putem da zeci de astfel de exemple, dar ne oprim aici. Am voit numai să sugerăm ce înseamnă limbă (cu rădăcini proprii, din care-şi obţine cuvintele care o compun), şi ce înseamnă dialect.
Pentru alte exemple a se vedea studiul introductiv.
Ce am ilustrat pentru franceză este valabil şi pentru alte idiomuri europene.
Max Müller ( La science du langage, Paris, 1867, p. 269) arată că les Aryens parlaient un langage qui n’était encore ni le sanscrit, ni le grec, ni l’allemand, mais qui contenait les germes de tous ces dialectes (subl. ns. G.G.). Aceasta este denumirea corectă pentru aceste mijloace de comunicare.
Şi Salomon Reinach (Les origines des Aryens, Paris, 1892, p. 11) scrie: sanscrita nu-i o limbă primitivă, e soră cu zenda,a căror mamă a dispărut (subl. ns.)
Că nu putea să dispară, asta-i altceva. Oricum se recunoaşte că avem a face cu dialecte, nu cu limbi, chiar dacă distincţia pe care noi am făcut-o mai sus nu a fost proclamată ca atare.
Prof. Jean-Claude Bouvier, de la Universitatea din Aix en Provence, scrie în acelaşi sens (“Dacoromania”, Jahrbuch für östliche Latinität, nr. 3/1975-1976, Freiburg/ München, p. 226): Cela peut apparaître comme une boutade, mais c‘est pourtant une vérité scientifique, les écarts par rapport au “modčle” roman sont souvent pour le roumain un moyen d’affirmer sa profonde romanité et, męme, osons le dire, son hyper-romanité (Poate apărea ca o glumă, dar este totuşi un adevăr ştiinţific, deosebirile faţă de “modelul” roman sînt adesea pentru română un mijloc de a-şi afirma profunda ei romanitate şi, chiar, îndrăznim s-o spunem, supra-romanitatea sa), subl.ns.
Cum spuneam, fundmentale pentru stabilirea originarităţii limbii române sînt şi sunetele pe care le grafiem (bine?, rău?):
â, î, ă, ş, ţ,
Sînt sunete ale limbii naturale. Unele din acestea s-au păstrat în graiurile occidentale în grafii specifice. Pe â şi î le-au pierdut toate acele graiuri.
De regulă pe â l-au convertit în a, iar pe î l-au trecut la i.
Trebuie să ne manifestăm părerea de rău că în privinţa literelor â, î n-am putut folosi regulile Academiei Române. În opinia noastră aceste reguli reprezintă o eroare, nu un act de restituire naţională, cum s-a afirmat, ci un act antiistoric şi antiştiinţific ordonat din neştiinţă, în pofida realităţii, pentru care nu există acoperire logică şi ştiinţifică.
Să ne explicăm.
Din păcate pentru Limba Română, ca şi pentru vorbitorul ei, Poporul Român, ultimile trei reforme ale ortografiei Limbii Române au fost ordonate, în necunoştinţă de istoria reală a Limbii Române, pe criterii sentimentale, care nu se vădesc totdeauna un sfetnic bun.
Nimeni nu şi-a pus întrebarea de ce Contele d‘Hauterive (sec. XVIII), Felix Colson, Timotei Cipariu, Petru Maior ş.a. consideră că Limba Română este mama Latinei, de ce Walter Hoffmann (1842) scrie că Limba Română este atît de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor pe Pământ, de ce Jacques Goudet afirmă că Româna este piatra unghiulară a întregii lingvistici Romanice, de ce Jean-Claude Bouvier arată că Româna este mai Romană decît Latina etc.
În altă ordine de idei, Ferdinand de Saussure (Cours de Linguistique générale, p. 19) susţine că problemele fundamentale ale lingvisticii îşi aşteaptă încă soluţia şi atrage atenţia că limba nu este o entitate în sine şi că nu există decît în subiecţii vorbitori iar, mai departe, limba este o instituţie socială, care numai într-un regim de dictatură poate fi acaparată ca proprietate a unui grup restrîns de indivizi: nici astăzi poporul nu spune eu, ci io, nu sunt, ci sînt, nu fricţie(o aberaţie academică), ci frecţie etc.
Cum am demonstrat în revista “GETICA”, Româna este o limbă arhaică, singura limbă naturală din Europa, de fapt aşa-zisa indo-europeană comună pe care savanţii o caută, în zadar, de peste 200 de ani. Toate celelalte idiomuri sînt artificiale, creaţii recente ale unor savanţi mai mult sau mai puţin inspiraţi (v. privitor la franceză şi studiul introductiv).
Orice decizie privitoare la scrierea Limbii Române trebuie să nu dăuneze recunoaşterii caracterului său străvechi.
Louis de la Vallée Poussin (Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens. L‘Inde jusque vers 300 av. J.C., Paris, E. de Boccard, 1936, p. 9) scrie: Vom presupune deci, împreună cu F. de Saussure (Mémoire sur le systčme primitif des voyelles dans les langues indo-européennes, 1878-1879), lucrare care reprezintă punctul de plecare pentru lingvistica actuală, că l‘indo-européen possédait une certaine voyelle mal déterminée, susceptible de se confondre avec a et avec i (indo-europeana poseda o anumită vocală, insuficient determinată, succeptibilă să fie confundată cu a şi cu i.)
Ei bine, numai Limba Română posedă o astfel de vocală: este vorba de â (î).
Aşa-zisa indo-europeană la care se referă savantul francez ar fi trebuit să existe cu circa cinci- şase milenii în urmă, înainte de începutul roirilor popoarelor zise indo-europene din Spaţiul Primordial, cel Carpatic.
După părerea noastră, păstrarea unei mărci de o atare vechime, de care numai Limba Română dispune, ca limbă primordială a Europei, este esenţială pentru adevăr, pentru istoria ştiinţei, dar şi ca act de recunoaştere a caracterului originar al Limbii Române. O logică elementară spune că nu se poate renunţa la acest însemn de vechime sub nici un cuvînt.
Se pare că lingviştii n-au observat că numai Româna are â, că numai în Română acest semn se schimbă în timpul flexiunii cuvintelor:
â Ť a şi respectiv î Ť i
Nu ne referim la î iniţial care devine i (în/din, între/dintre, împotriva/dimpotriva, înadins/dinadins, întâi/dintâi etc) sau rămâne ca atare î, ci numai la ceea ce se-ntâmplă în interiorul cuvintelor.
În acest caz, limba concepută de ţăranii analfabeţi cu cca. cinci-şase milenii în urmă este foarte precisă.
Astfel găsim numai interschimbarea î Ť i
Exemple:
1) cuvînt / cuvinte, cuvinţel
2) sfînt / sfinţenie, a sfinţi, sfinte etc.
3) vînătă / vinete
4) a vinde / vînzare, vînzător
5) veşmînt / veşminte etc
sau numai interschimbarea â Ť a
Exemple:
1) a sta / stând, stână, stâncă (în Dex. ultimele două sînt date cu Et. nec. pentru că s-a scris stînă, stîncă, ceea ce maschează etimonul)
2) ţăran / ţărână
3) mână / manual, manuscris, manoperă
4) rămâne / rămas, remanent
5) crezare / crezând etc.
Realitatea indubitabilă că Limba Română este matca din care provin diferitele graiuri europene care au pierdut sunetul â(î)este şi ea atestată de această regulă.
Niciodată î din aşa-zisa indo-europeană, în realitate din Română străveche, nu a dat în alte limbi decît i.
Exemple:
| 1) Rom. vînt | Sued. vind Dan. vind Mhd. wint (germ. medie de sus) Engl. wind Sp. viento | |
| 2) Rom. vîsc | Isl.veche visk Ahd. wisc (germ. veche de sus) Engl. whisk Mhd. wisch | |
| 3) Rom. vîscos | Fr. visqueux It. viscoso Sp. viscoso | |
| 4) Rom. strîngere | Ital. stringere |
Totdeauna â din aşa-zisa i-e, în realitate din Româna străveche, a dat în alte limbi a.
Exemple:
| 1) Rom. a mânca | Fr. manger It. mangiare Sp. manducar |
| 2) Rom. mâncare | Fr. manger It. mangiare Sp. manjar |
| 3) Rom. mână | Fr. main It. mano Sp. mano |
| 4) Rom. mânecă | Fr. manche It. manica Sp. manga |
| 5) Rom. mâner | Fr. manche It. manico Sp. manija |
| 6) Rom. mâine | Fr. (de)main It. (do)mani Sp. mańana |
| 7) Rom. pântece | Fr. panse It. pancia Sp. panza |
Pentru a ilustra ce consecinţe poate antrena scrierea defectuoasă a Limbii Române, vom prezenta un caz care se poate înmulţi.
În lista sa de cuvinte curat albaneze în limba română (v. studiul 4) Hasdeu scria părîu în loc de pîrîu.
Dacă l-ar fi scris în spiritul limbii române, analitică şi sintetică, singura limbă cerebrală din Europa, concepută pe familii logice de cuvinte, confuzia nu s-ar fi putut face pentru că originea română a lui pî/rîu apare cu toată evidenţa: pi, pî (cu alternanţa menţionată i Ť î) poartă în limba română (nicicum în albaneză) înţelesul de micime.
Să-l ilustrăm în contextul limbii:
pic
picătură
picătoare
picuş
picura
pici
picoti
pigmeu
piguli
pisa
piscoi (om mic)
pistrui
piti
pitic
pitula
pitulice
piţigoi
piui
pîlc
pîlpîi
pîrgă
pîrgui
pîrleaz
pîs etc.
Din pi(pî) = mic + rîu = pîrîu (rîu mic).
Acest mod de construcţie analitică a cuvintelor este propriu limbii române şi nu l-am găsit în alte idiomuri. Albanezul përrua = rîu (v. Dex şi I.I. Rusu), nu figurează în Dicţionarul explicativ al graiului albanez, ediţia 1980. Dacă această formă ar fi reală, nu poate fi decît o relictă diformă a cuvîntului românesc.
Receptarea lui î în alte graiuri, s-a făcut după regula enunţată î Ť i (v. Dictionnaire des idiomes romans du midi de la France, vol. III, p. 365 şi 370: Prov. riu (riou, rieu), Cat. riu, It. rio, Port. rio, Sp. rio etc.
Pentru raţiunile prezentate foarte pe scurt mai sus nu se poate scrie sfânt, vânt, vânzător etc. ceea ce ar masca vechimea multimilenară a limbii Române şi ar face din Română, limba primordială, o limbă derivată, ceea ce în nici un fel, pe căile adevărului, nu se poate proba.
Ing. Gabriel Gheorghe
sursa: http://www.gandirea.ro/literele-a-si-i/