Scrisă pe parcursul a mai bine de zece ani (1995-2005), proza vizionară a Magdei Cârneci din FEM (Cartea Românească, 2011) – prima carte de proză a cunoscutei poete optzeciste (a publicat volumele de poemeHipermateria, 1980, O tăcere asurzitoare, 1984, Haosmos, 1992, Poeme politice, 2000) – este o proză remarcabilă, cu atît mai mult cu cît reprezintă o raritate în peisajul literar actual de la noi. O prelungire a unor „fire“ mai vechi, a unor propensiuni către „hipermaterie“, iluminare, revelaţie vizibile deja în cărţile sale de poeme, FEM este, într-adevăr, aşa cum scrie Simona Sora în scurta prefaţă, „cartea cărţilor de pînă acum ale scriitoarei“. S-a întîmplat ca ea să fie o carte de proză şi, în mod fericit, o carte de proză foarte bună a unei poete – o „proză poetică, aşa cum e adevărata proză“ (Simona Sora).
Teoreticiană a postmodernismului în arta anilor ’80 şi poetă de prim-plan a aceleiaşi generaţii ’80 marcate de diseminarea, de intertextualitatea şi de ludicul postmodernismului – către care aspirau optzeciştii, sufocaţi de ceauşismul ultimilor ani –, Magda Cârneci se dovedeşte a fi, în poezia şi – iată – în proza sa, în răspăr cu toate acestea, întorcîndu-se în scrisul ei la vizionarismul romanticilor germani şi al unor Baudelaire, Rimbaud – dar fără narcoticele de rigoare (cum singură mărturiseşte vocea feminină a cărţii) –, coborînd pînă la filonul textelor iniţiatice, în particular al textului biblic însuşi, căci descoperirea unităţii profunde a lumii, viziunea extatică a totalităţii, a fuziunii sinelui cu lumea animată de principiul iubirii reprezintă, în fond, o revelaţie divină.
Pentru Magda Cârneci, a scrie e sinonim astfel cu „un act religios“, însă „în afara oricărei religii“ – şi am citat fraza lui Georges Perros aşezată de autoare printre motto-urile cărţii. Căci revelaţia Realităţii, a totalităţii şi unităţii lumii este, pentru scriitoare, totuna cu descoperirea sinelui, a fiinţei profunde închise întîmplător în carcasa unui trup feminin, supus biologiei lui specifice. Între eul naratoarei, care se caută pe sine, şi cosmos circulă o amplă şi iradiantă „colecţie“ de imagini interioare, de viziuni – care nu-i aparţin celui dintîi decît pe jumătate – şi care constituie o „trambulină“ sau o „punte“ de acces către „lumea cealaltă“, revelată. Şi pentru că „treaba unui vizionar este să vadă“ – aşa cum scrie Aldous Huxley (într-un alt motto al cărţii) –, vocea feminină a cărţii asta încearcă să facă: să-şi cultive şi să-şi redea anamnetic viziunile, încercînd să le înţeleagă şi să avanseze pas cu pas pe acest drum subtil şi aproape insesizabil al iniţierii, către iluminare, către cunoaştere de sine şi contopire cu universul (unul şi acelaşi lucru).
De aceea, textul de faţă este şi personal, şi generic, într-un mod aparte: „Dar imaginile astea stau ascunse în adîncul meu şi aşteaptă. De acolo ţîşnesc ele pe ecranul mental cînd se întîmplă anumite conecţii neuronale, cînd suferinţa sau bucuria, sau senzaţii de o intensitate neobişnuită rup anumite zăgazuri interne, forţează o valvă psihică înţepenită, deschid nişte canale pînă atunci blocate între minte şi inimă, şi aruncă un fel de pod vibrant peste logică şi raţiune, peste percepţii şi imaginaţie. Un pod, o trambulină, un gheizer înspreregnul imaginilor [s.a.], situat între cer şi pămînt, între înăuntru şi înafară, între lumea noastră materială şi cea subtilă, mentală şi cosmică, prin care poate că universul însuşi vrea să se exprime, să ne vorbească şi să fie ascultat şi iubit“ – îi spune naratoarea iubitului ei „adorat şi detestat“.
FEM se construieşte, de altfel, chiar sub forma unor scrisori/mărturii biografice – psihice şi spirituale, confesiuni în acelaşi timp feminin-personale şi universale, după cum se poate sesiza chiar din pasajul citat mai sus – adresate fostului iubit, scrisori-poveşti istorisite de o „mică Şeherezadă de apartament de bloc dintr-un cartier oarecare, dintr-un oraş de provincie, o Şeherezadă a ta, personală“. Discursul vocii feminine se creează, în felul acesta, undeva într-o zonă de mijloc, între condiţionarea corporală, biologică – naratoarea, prizonieră în trupul ei sexuat, feminin, îi povesteşte iubitului experienţele sale de „creştere întru feminitate“ (cum se spune pe coperta a patra) – şi momentele de extaz, de transcendere a corporalului, de lărgire a „conştienţei“ pînă la contopirea ei cu lumea „cosmică“. Pendularea aceasta între experienţa feminităţii şi experienţa, să-i spunem, spirituală, transfiguratoare, revelată – de dincolo de diferenţele biologice şi culturale de sex şi de limitările percepţiei şi ale raţiunii umane în genere – conferă şi particularitatea acestui text, ce nu se opreşte nici un moment, aşa cum ar putea lăsa impresia, la nivelul unei proze aşa-zis „feminine“, de explorare (narcisistă) a biologiei şi psihologiei feminine. Pe de altă parte, „FEM“ trimite cumva şi la „REM“ al lui Mircea Cărtărescu, autor cu care Magda Cârneci (colegă de generaţie, de altfel) are în comun propensiunea metafizică şi dimensiunea revelatorie a textului, dar şi cultivarea imaginaţiei şi a visului ca mijloc de acces – finalmente – la cunoaşterea lumii (cel de-al treilea motto al cărţii fiind afirmaţia lui André Breton: „Imaginaţia e ceea ce tinde să devină real“).
Naratoarea este, aşa cum recunoaşte, o colecţionară de imagini interioare, o pasionată a „regnului imaginilor“, a imaginilor revelatoare, care se deschid – din cînd în cînd, în stările de graţie – ca un trandafir opulent, ca o roză mistică în piept, în spatele sternului. Personajul feminin este, cu toată fiinţa ei, un receptacul al stărilor de graţie, pe care le aşteaptă, le conjură, le cultivă aş spune sistematic, dacă nu aş risca să mă situez chiar de partea acelei logici, raţiuni – masculine, prin tradiţie, considerate şi aici ca atare – pe care scriitoarea o refuză. În orice caz, colecţia de viziuni, de imagini revelate – de fuziune cu cosmicul – este şi un exerciţiu, un act de voinţă, pe care, la sfîrşitul cărţii, naratoarea i-l recomandă şi fostului ei iubit: „Dragule, doar o cantitate infimă din viziunile care stau suspendate, vibrînde, în regnul lor vast, prea puţin explorat, au ajuns pînă la mine, doar cele care au binevoit să coboare pe lungimea mea de undă emoţională, dar restul cel mare aşteaptă. Dragule, încearcă să-ţi provoci contactul cu inteligenţa asta misterioasă ascunsă în adîncul şi înaltul trupului tău. Dacă eu pot, poţi şi tu, acum ştii că se poate. Acum ştii că asta e calea spre Realitate“.
E de spus că FEM este, dintr-un anumit punct de vedere, un text dificil la lectură, tocmai prin această dimensiune iniţiatică, revelată, vizionară, fiindcă cere o anumită disponibilitate din partea cititorului, de deschidere către „lumea cealaltă“, care este, înainte de toate, o lume de dincolo de literatură. Pentru aceasta din urmă, scriitorul/scriitoarea pot depune mărturie – în actul religios al scrierii –, dar criticul nu poate da seamă, iar cititorul face cum crede de cuviinţă. Rămîne însă, şi în planul literarului, un cîştig remarcabil: e vorba de splendidele pasaje extatice ale cărţii – proză poetică vibrantă –, ca şi de intensitatea emoţională la cote maxime pe care o poate atinge, uneori, simpla expresie poetică, estetică. Iată unul din numeroasele astfel de pasaje: „Dacă acum le privesc într-un anume fel, oblic, puţin nefocalizat, cu privirea uşor dispersată, lucrurile devin altceva, altceva [s.a.], doar culori închegate, culori libere în spaţiu, nuanţe dansante, plutind ca nişte pete de pensulă trase măiestru prin spaţiu. Sînt vibraţii luminoase şi vii, unduind şi împletindu-se-n aer. O stare mai pură a materiei, numai rezonanţă, corpuscul şi undă, numai pigment, de parcă formele ar exista, temporar, doar ca să manifeste culorile. Galbenul plin, exaltant, al lalelelor. Albastrul adînc, odihnitor al văzduhului. Verdele viu, hrănitor, fremătător al frunzişului. Portocaliul înnebunitor, electrizant al crăiţelor. Violetul îmbătător şi adînc al genţianei. Din toate culorile curge un fel ciudat de tremur intens, de prezenţă. Ceva viu, inteligent, palpitînd, ceva se desfoaie în toate formele dimprejur, ca nişte guri fremătătoare, diverse, şoptind ceva, atrăgînd, chemînd, invitînd. Totul pare viu, sînt prezenţe în jur, adieri pline de viaţă, gurile roşii ale bujorilor mă privesc, totul mă priveşte în ochi, îmi transmite ceva important, mărturiseşte o magie, o taină“. Pagini extraordinare, de înaltă tensiune extatică-estetică-erotică, cu accente de Cîntarea Cîntărilor, sînt cele reunite în capitolul „Poveşti de amor“, care ar merita citate în întregime.
Magda Cârneci se întoarce, cum spuneam, la romantismul german (vezi capitolul „Patru momente de vară“), la corespondenţele baudelairiene şi la vizionarismul rimbaldian al dereglării tuturor simţurilor (doar prin puterea imaginaţiei, iar nu a narcoticelor), păstrînd în subsidiar, mereu, rezonanţele biblice.
Pe palierul explorării feminităţii, există mai multe ipostaze investigate: a propriei feminităţi, dar şi a feminităţii-arhetip, a mamei arhetipale, a „femeii enorme“ sau a „borfetei“, şi toate prilejuiesc noi poveşti extatice, noi imagini splendide împărtăşite vechiului iubit (laolaltă cu tachinerii, cu ironii tandre şi cu puneri la punct feminine, într-un complex joc de dragoste şi de revelaţie). De asemenea, naratoarea vorbeşte – încercînd să-i explice iubitului viziunile şi visele sale repetate – despre „mai multe feluri de corpuri“ (vezi capitolul omonim: „corpul aromal“ al mamei, „corpul meu hormonal“, un „corp al prezenţei“, un „corp al iubirii“, un „corp al lucidităţii“), despre „mai multe percepţii“ (vezi, din nou, capitolul omonim). Impresionantă e, în vîrful experienţelor sale extatice, alături de totalitatea, de unitatea profundă a lumii, invocarea cvasireligioasă a iubirii ca motor al lumii şi cale de acces la Realitate: „Iubire imensă, nu mă părăsi, ajută ochilor mei să renască, curăţă-i de murdărie şi închistare, spală-i de banalitate şi frică, rupe vălurile obtuzităţii, refuzului! [...] Nu mă părăsi, Iubire imensă, ajută-mă să privesc prin ochii de carne cu alţi ochi, mai clarvăzători, cu altă privire, mai pătrunzătoare, dezmărginită, cu altă gîndire, suprasenzorială, divină!“.
Text iniţiatic, al profunzimii, şi nu al suprafeţelor postmoderne, text total, iar nu fragmentar, FEM propune o metafizică a simţurilor, o intensă experienţă concretă, senzorială ca trambulină spre revelaţie, transformînd condiţionarea biologică, intuiţia şi senzorialitatea aşa-zis feminine în cale de cunoaştere, într-o „altă logică“, o „logică integrală“.
Magda CÂRNECI
FEM
Prefaţă de Simona Sora
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 208 p.